Isaac Asimov, "Ce se mai distrau… "

În acea noapte, Margie chiar a scris despre asta în jurnalul ei. Pe pagina datată 17 mai 2155,
ea a scris: „Astăzi Tommy a găsit o carte adevărată!”
Era o carte foarte veche. Bunicul lui Margie i-a zis odată că, pe când era el copil,
bunicul lui i-a povestit despre o vreme când toate istorisirile erau tipărite pe hârtie.
Întorceau paginile, care erau galbene şi încreţite, şi era teribil de nostim să citeşti
cuvinte care stăteau pe loc, în loc să se mişte aşa cum ar trebui pe ecran, ştii tu. Şi apoi, când
întorceau iarăşi la pagina dinainte, avea pe ea exact aceleaşi cuvinte pe care le-a avut când au
citit-o prima dată.
„Ai de capul meu...” a spus Tommy, „ce risipă! Când ai terminat cu cartea, presupun
că o arunci pur şi simplu. Ecranul nostru de televizor cred că are milioane de cărţi, şi încă mai
e bun pentru o grămadă. Nu l-aş arunca pentru nimic în lume.”
„Şi la mine e la fel.”, a spus Margie. Deşi... ea avea doar 11 ani şi încă nu a văzut la
fel de multe telecărţi ca Tommy, care avea 13 ani.
„Unde ai găsit-o?!” a întrebat ea.
„În casa mea”, a răspuns el fără să o privească, fiindcă citea La mansardă.
„Despre ce e vorba?”
„Despre şcoală.”
„Despre şcoală? Ce poţi să scrii despre şcoală? O urăsc!” a răspuns Margie cu dispreţ.
Ea a urât întotdeauna şcoala, dar acuma o ura mai mult ca niciodată. Profesorul ei mecanic îi
dădea test după test la geografie, iar ea se descurca din ce în ce mai rău, până când mama ei a
dat supărată din cap şi l-a chemat pe inspectorul din regiune.
Inspectorul acesta era un om scund şi rotund, cu o faţă roşie şi cu o cutie plină de
instrumente cu cadrane şi sârme. I-a zâmbit, i-a dat un măr şi apoi a luat profesorul deoparte.
Margie spera că nu va mai şti să îl asambleze la loc, însă el a ştiut-o la perfecţie şi, cam peste
o oră şi ceva, era la loc, mare şi negru şi urât, cu un ecran mare pe care erau afişate toate
lecţiile şi erau puse toate întrebările. Ce păcat! Partea pe care ea o ura cel mai mult era slotul
în care trebuia să îşi pună temele şi testele. Trebuia să le scrie întotdeauna într-un cod punctat
pe care l-a învăţat când avea şase ani, iar apoi profesorul mecanic îi calcula scorul
instantaneu.
După ce a terminat, inspectorul i-a zâmbit şi a ciocănit-o pe cap. I-a spus mamei:
„Nu-i vina fetiţei, doamnă Jones. Cred că sectorul geografie a început să meargă prea repede.
Se mai întâmplă aşa ceva. L-am redresat pentru un copil mediu de 10 ani. De fapt, matricea ei
de evoluţie este destul de bună.” Şi a ciocănit-o iarăşi pe cap. Margie era dezamăgită. Spera
că-i vor lua profesorul pentru o vreme. Lui Tommy i-au luat odată profesorul pentru aproape
o lună, pentru că sectorul istorie s-a şters complet.
Aşa că, i-a spus lui Tommy: „De ce ar vrea cineva să scrie despre şcoală?”
Tommy a privit-o cu un aer de superioritate: „Pentru că nu era genul nostru de şcoală,
proasto! E vechiul tip de şcoală, cu sute şi sute de ani în urmă.” Şi a adăugat cu mândrie,
pronunţând cu grijă cuvântul: „cu secole în urmă”.
Margie s-a dat învinsă: „Ei bine, nu ştiu ce fel de şcoală aveau pe vremea aceea”. A
citit puţin din carte, peste umărul lui Tommy, şi apoi a zis: „Oricum, aveau un profesor:”
„Bineînţeles că aveau un profesor, numai că nu era un profesor obişnuit. Era un om.”
„Un om? Cum poate fi un om profesor?”
„Păi, pur şi simplu le spunea copiilor diverse lucruri, le dădea teme şi le punea
întrebări.”
„Un om nu-i destul de deştept pentru aşa ceva.”
„Ba da este! Tatăl meu ştie la fel de multe ca profesorul meu.”
 „Nu are cum. Un om nu poate şti la fel de multe ca un profesor.”
„Pariez că ştie aproape tot atâta.”
Margie nu avea chef să se certe pe tema asta. A spus doar: „N-aş vrea să am în casă
un străin care să îmi predea.”
Tommy a izbucnit în râs: „Chiar că nu ştii prea multe, Magie. Profesorii nu locuiau în
casă. Ei aveau o clădire specială şi toţi copiii mergeau acolo.”
„Şi toţi copiii învăţau acelaşi lucru?”
„Sigur că da, dacă erau de aceeaşi vârstă.”
„Dar mama mi-a spus că fiecare profesor trebuie să fie setat ca să se potrivească cu
mintea fiecărui băiat şi a fiecărei fete pentru care predă, şi că fiecare copil trebuie să fie
instruit diferenţiat.”
„Pe vremea aceea nici asta nu era la fel. Şi dacă nu-ţi place, nu trebuie să citeşti
cartea.”
„N-am spus că nu-mi place”, s-a grăbit Margie să răspundă. Ea chiar dorea să citească
despre şcolile acelea ciudate.
Nu au ajuns nici măcar la jumătatea cărţii, când mama lui Margie a chemat-o:
„Margie! Şcoala!”
Margie s-a ridicat: „Încă nu, mamă.”
„Acum!”, a spus doamna Jones. „Şi cred că-i timpul şi pentru tine, Tommy.”
Margie i-a spus lui Tommy: „Pot să mai citesc puţin din carte, cu tine, după şcoală?”
„Poate!”, i-a răspuns, nonşalant. Şi a plecat fluierând, ducându-şi sub braţ cartea cea
veche şi prăfuită.
Margie a intrat în camera de şcoală. Era chiar lângă dormitorul ei, iar profesorul
mecanic era pornit şi o aştepta. Întotdeauna era pornit la aceeaşi oră, în afară de sâmbăta şi
duminica, fiindcă mama ei a spus că fetiţele învaţă mai bine dacă învaţă la ore regulate.
Ecranul s-a luminat, şi a spus: „Astăzi la matematică vei învăţa despre fracţiile exacte.
Te rog pune tema de ieri în slotul potrivit.”
Margie şi-a pus tema cu un oftat. Se gândea la vechile şcoli, de pe vremea când
bunicul bunicului ei era copil. Toţi copiii din vecinătate veneau, râdeau şi ţipau în curtea
şcolii, stăteau împreună în sala de clasă, mergeau împreună acasa la sfârşitul zilei. Învăţau
toţi aceleaşi lucruri, aşa că se puteau ajuta la teme şi puteau vorbi despre asta.
Iar profesorii erau oameni...
Profesorul mecanic a afişat pe ecran: „Când adunăm fracţiile ½ şi ¼ ...”
Margie se gândea ce mult trebuie să fi iubit copiii de atunci lucrul ăsta. Se gândea cât
de bine se mai distrau ei la şcoală!