Studiu de caz V

CRITICISMUL JUNIMIST
 Cuprins:
 Junimea;
 Date bibliografice:
I. Titu Maiorescu – din vol. “Critice”:
 “O cercetare critică asupra poieziei române de la
1867”;
 “Comediille d-lui Caragiale” (1885);
 “Eminescu şi poeziile lui”;
 “Beţia de cuvinte” (1873);
II. Istoria literaturii române de la origini până în prezent;
III. Junimea în „Istoria literaturii române moderne”;
 ~ JUNIMEA ~
„Junimea” a fost o societate culturală întemeiată la Iaşi în anul 1863
din iniţiativa a cinci tineri intelectuali întorşi de la studii din străinătate: Petre
Carp, Vasile Pogor, Iacob Negruzzi, Theodor Rosetti şi Titu Maiorescu
cel care a devenit mentorul spiritual al Junimii.
Scopul iniţial a fost acela de a organiza „prelecţiuni populare” pe teme
diferite de interes larg prin care se urmărea educarea gustului publicului,
unificarea limbii române literare şi interesul pentru literatură.
În cadrul şedinţelor ţinute în casa lui Titu Maiorescu la Iaşi erau citite
şi discutate operele unor tineri scriitori, iar cele mai valoroase erau publicate
în revista societăţii „Convorbiri Literare” apărută la Iaşi la 1 Martie 1867.
 Revista „Convorbiri Literare” precum şi societatea „Junimea” a cunoscut
câteva etape:
►Prima etapă a avut loc intre anii 1868 - 1874 când s-au elaborat
principiile estetice şi sociale, etapa fiind importantă pentru caracterul polemic
în domeniul limbii, al literaturii şi al culturii. Interesul pentru literatură se
manifestă încă din 1865 când se avansează ideea alcătuirii unei antologii de
poezie românească pentru şcolari. Aceasta i-a determinat să citească în şedinţele
societăţii autorii mai vechi pe ale călor texte şi-au exersat spiritul critic şi gustul
literar.
►A doua etapă durează din 1874 până în anul 1885 cu desfăşurarea
şedinţelor Junimii” la Bucureşti, dar a activităţii revistei la Iaşi. Este o etapă de
consolidare în sensul că în această perioadă se afirmă reprezentanţii „Direcţiei
noi” în poezia şi proza română precum: Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ioan
Slavici şi Ion Luca Caragiale. Acum sunt elaborate studiile esenţiale prin care
Titu Maiorescu se impune ca un autentic întemeietor al criticii noastre literare
moderne, fără însă a neglija preocupările din domeniul limbii literare: în 1860
se făcuse trecerea de la alfabetul chirilic la cel latin. Maiorecu susţine utilitatea
îmbogăţirii vocabularului limbii române prin neologismele de origine romanică
într-un studiu din 1881 intitulat „Neologismele”.
►A treia etapă (1885 – 1944) este numită etapa bucureşteană deoarece este
mutată la Bucureşti revista „Convorbiri Literare” şi întreaga societate Junimea.
Această etapă are un caracter preponderent universitar prin cercetările
ştiinţifice, istorice si filozofice.
 “Gustul junimiştilor este clasic şi academic. Oameni de
formaţie universitară, stăpânind umanităţile vechi şi moderne, ei
sunt înclinaţi a judeca după modele şi a crede în valoarea
canoanelor în artă.”
(Tudor Vianu)
 Petre Carp
Petre Carp s-a născut la 28 iunie 1837 la
Iaşi dintr-o veche familie boierească amintită de
Dimitrie Cantemir în Descrierea Moldovei.
A absolvit gimnaziul la Berlin (1850)
urmând Facultatea de Drept si Ştiinţe Politice din
cadrul Universităţii din Bonn. În anul 1862 revine
la Iaşi şi contribuie la punerea bazei societăţii
Junimea (primăvara anului 1864).
Adept al ideilor "junimiste" s-a remarcat ca
unul dintre fruntaşii Partidului Conservator din
acea perioadă.
A fost ales în numeroase rânduri deputat şi
senator în Parlamentul României, iar după
plecarea domnitorului Cuza a fost ales de două ori
preşedinte al Consiliului de Miniştri.
Acesta se stinge din viaţă la data de 19 iunie
1919 fiind înmormântat în comuna Tibăneşti din
judeţul Iaşi.
Vasile Pogor
Vasile Pogor (n. 20 august 1833, Iaşi; d.
20 martie 1906, Bucium, judeţul Iaşi), fiu al
comisului V. Pogor şi al Zoei Cerchez, a fost
om politic, publicist şi poet român, care a
îndeplinit în mai multe rânduri funcţia de
primar al municipiului Iaşi.
A studiat la pensionul Malgouverne din
oraşul Iaşi, după care (din anul 1849) şi-a
continuat studiile secundare, apoi cele juridice
la Paris.
Vasile Pogor a fost unul dintre fondatorii
societăţii Junimea şi ai revistei
Convorbiri literare, unde a colaborat cu
versuri, scrieri în proză şi traduceri. A tradus
din Horaţiu, Goethe, Hugo, Gauthier,
Baudelaire.
Puţinele sale poezii originale (Pastelul
unei marchize, Melancolie, Magnitudo Parri,
Sfinx egiptean ş.a) au totuşi un aer de
prospeţime şi o pronunţată nuanţă de umor.
 Iacob Negruzzi
Iacob Negruzzi (s-a născut la
31 decembrie 1842 la Iaşi si s-a stins din
viaţă în data de 6 ianuarie 1932 la
Bucureşti) a fost scriitor român, fiul lui
Costache Negruzzi.
Şi-a făcut studiile în Germania. A fost
profesor la Facultatea de drept din Iaşi şi
preşedinte al Academiei Române. Membru
fondator al societăţii Junimea a condus
timp de peste 28 de ani revista
Convorbiri literare.
Selecţie lucrări:
►“Mihai Vereanu”, roman, 1873;
►“Copii de pe natură”, portrete
satirice în proză şi versuri, 1874;
►“Hatmanul Baltag”, operă bufă în
colaborare cu I.L.Caragiale, 1884;
►“Amintiri din <Junimea> “,
memorii, 1921.
Theodor Rosetti
Theodor Rosetti (născut în 5 mai 1837 la
Iaşi şi a decedat în 17 iulie 1923 la Bucureşti) a
fost un publicist şi om politic român,
academician, licentiat în drept, prim-ministru al
României în perioada 1888-1889.
După studii la Liov, Viena şi Paris a făcut
carieră în magistratură, a fost prefect de Vaslui,
ministru, preşedinte al Consiliului de miniştri
(1888-1889), guvernator al Băncii Naţionale,
membru al Curţii Permanente de Arbitraj de la
Haga.
A fost totodată fondator al „Junimii“, autor
de eseuri apărute în „Convorbiri literare“,
membru de onoare al Academiei Române.
Titu Maiorescu
Titu Liviu Maiorescu s-a născut la
Craiova, la 15 februarie 1840.
Acesta a fost academician, avocat, critic
literar, eseist, estetician, filosof, pedagog,
politician şi scriitor român, prim-ministru al
României între 1912 şi 1914, ministru de
interne, membru fondator al Academiei
Române, personalitate remarcabilă a
României sfârşitului secolului al XIX-lea şi
începutului secolului XX. Maiorescu este
autorul celebrei teorii sociologice a formelor
fără fond, baza Junimismului politic şi "piatra
de fundament" pe care s-au construit operele
lui Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale şi
Ioan Slavici.
S-a stins din viaţă la 18 iunie 1917, fiind
înmormântat la cimitirul Bellu din
Bucureşti.
 Titu Maiorescu a avut un rol
definitoriu în cadrul societăţii „Junimea”
impunându-se ca adevăratul lui conducător,
iar în cadrul epocii drept îndrumătorul
cultural şi literar.
Domeniile de manifestare ale spiritului
critic maiorescian sunt numeroase: limba
română, literatura, cultura, estetica,
filozofia. Studiile sale sunt de o importanţă
majoră pentru literatura română:
►„O cercetare critică asupra prozei
române de la 1867 ”;
►„Comediile domnului I.L.
Caragiale” (1885);
►„Direcţia nouă în poezia şi proza
română” (1872);
►„Asupra poeziei noastre populare”
►„Poeţi şi critici”;
►„Eminescu şi poeziile lui”;
-piese din mobilierul lui
Titu Maiorescu
 I. Titu Maiorescu – din vol. “Critice”:
1) “O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867”
Cea dintâi lucrare de critică literară a lui Maiorescu, studiul “O cercetare critică
asupra poeziei române de la 1867”, conţine “didactic şi limpede estetica
maioresciană, rămasă neschimbată pe toata întinderea activităţii criticului”, cum
afirmă George Călinescu.
Criticul începe prin a stabili faptul că fiecare artă are un material de lucru
(sculptura-lemnul sau piatră, pictura-culoarea, muzica-sunetele), numai poezia nu are
un material specific, căci cuvintele sunt destinate comunicării. Rolul poeziei este
acela de a deştepta “prin cuvintele ei imagini sensibile în fantezia auditoriului”.
În concepţia lui Maiorescu, poetul trebuie să desfăşoare o adevărată luptă pentru
sensibilizarea cuvântului, care tindea către abstractizare. Criticul enumeră, oferind
exemple, câteva modalităţi de sensibilizare a cuvântului: “alegerea cuvântului celui
mai puţin abstract”, utilizarea adjectivelor şi adverbelor - “epitete ornante”, a
personificărilor, a comparaţiilor şi a metaforelor.
Ideile criticului sunt argumentate cu exemple din operele marilor scriitori
universali: Schiller, Victor Hugo, Shakspeare, Horaţiu, Heine.
Maiorescu încheie prima parte a studiului prin realizarea unei distincţii clare
între politică, “product al raţiunii” şi poezie, “product al fanteziei”. Condamnate de
către critic sunt “poeziile politice” şi cele “rele istorice” pentru că sunt “lipsite de
sensibilitate poetica”.
 2) “Comediille d-lui Caragiale” (1885)
Comediile d-lui I.L. Caragiale este al doilea studiu în care
sunt prezentate ideiile estetice ale lui Titu Maiorescu, după „O
cercetare critică asupra poeziei românesti de la 1867”.Acum
criticul îsi propune să explice din punct de vedere estetic
raportul dintre artă şi realitatea socială, răspunzând, în acelaşi
timp, la întrebarea dacă arta are sau nu o misiune moralizatoare.
În privinţa primei probleme, cea a raportului dintre artă şi
realitate, criticul remarcă: „Lucrarea d-lui Caragiale este
originală; comediile sale pun în scenă câteva tipuri din viaţa
noastră socială de astăzi şi le dezvoltă cu semnele lor
caracteristice, cu deprinderile lor, cu expresiile lor, cu tot
aparatul înfăţişării lor în situaţiile anume alese de autor”.

Maiorescu observă că meritul lui Caragiale este acela de „a arăta realitatea din
partea ei comică”, prin „scoaterea şi înfăţişarea plină de spirit a tipurilor şi situaţiilor
din chiar miezul unei părţi a vieţii noastre sociale, fără imitare sau împrumutare din
alte literaturi străine”.
Criticul se opreşte asupra unuia dintre reproşurile care se aduc comediilor lui
Caragiale, şi anume că ar urmări scopuri politice. În acest sens, criticul susţine că „ ...o
comedie nu are nimic a face cu politica de partid; autorul îşi ia persoanele sale din
societatea contimporană cum este, pune în evidenţă partea comică cum o găseşte si
Caragiale, care astăzi îşi bate joc de fraza demagogică, şi-ar fi bătut joc ieri de işlic şi
tombateră şi îşi va bate joc mâine de fraza reacţionară şi în toate aceste cazuri va fi în
dreptul său literar incontestabil.”
 O altă problemă pusă în discuţie de Maiorescu este cea referitoare la moralitatea
comediilor lui Caragiale. Criticul afirmă fără ezitare că arta a avut totdeauna o înaltă
misiune morală şi că orice operă artistică adevărată o îndeplineşte, deoarece „Orce
emoţiune estetică, fie deşteptată prin sculptură, fie prin poezie, fie prin celelalte arte,
face pe omul stăpânit de ea, pe câtă vreme este stăpânit, să se uite pe sine ca persoană şi
să se înalţe în lumea ficţiunii ideale”. Pătrunzând în această lume a ficţiunii ideale,
omul distruge pentru un moment egoismul, care este izvorul tuturor relelor şi îşi uită
interesele individuale.
Pe lângă ideile estetice exprimate, textul discutat pune în evidenţă încă două
aspecte: cultura vastă a autorului, care face referire la numeroase opere literare,
sculpturale, picturi din cultura universală în demonstrarea ideilor sale, şi stilul polemic
argumentativ al textului.
Pornind de la opera lui I.L. Caragiale, el demontează acuzatiile aduse pieselor
dramaturgului şi ,apelând la opera acestuia, îşi construieşte argumentaţia pe baza unor
idei filozofice pe care le stăpâneşte foarte bine. Având scopul de a desfiinţa afirmaţiile
adversarilor scriitorului, T. Maiorescu apelează la unele procedee oratorice, dintre care
nu lipsesc structura, ordonaţa şi logica ideilor, folosirea unor formule prin care se
realizează legătura dintre părţi („Foarte bine: Este însă vremea să ne explicăm odată
asupra acestor lucuri, dacă se poate; şi cine ştie de nu se va putea?”; „Şi fiindcă ziceam
că merită[. . .]”; „Adică cum am zice [. . .]; „Numai că este puţin lucru?”).
“ Comediile d-lui Caragiale, după părerea noastră sunt plante adevarate, fie
tufiş, fie fire de iarba, şi dacă au viaţa lor organică, vor avea şi puterea de a trăi.”
Titu Maiorescu.
 3) “Eminescu şi poeziile lui”
Studiul „Eminescu şi poeziile lui” de Titu Maiorescu
publicat în anul în care Eminescu îşi încheia existenţa
(1889), este cel dintâi studiu critic scris la noi despre marele
poet.
Maiorescu porneşte de la constatarea că tânăra generaţie
„se află astăzi sub influenţa operei poetice a lui Eminescu”.
În prima parte Maiorescu analizează personalitatea poetului
explicând-o prin firea lui „Ce a fost şi a devenit Eminescu
este rezultatul geniului său înnăscut”. În partea a doua
criticul examinează cultura poetului arătând că: „Eminescu
este un om al timpului modern, cultura lui individuală stă la
nivelul culturii europene de astăzi”. Tendinţa de a cunoaşte
cultura europeană nu era însă la Eminescu „un simplu
material de erudiţie străină” ci era primită şi asimilată în
chiar „individualitatea lui intelectuală”.
Poeziile lui Eminescu exprimă „o intuiţie a naturii sub
formă descriptivă, o simţire de amor uneori veselă, adeseori
melancolică”. O altă constatare pe care Maiorescu o face
asupra poeziei lui Eminescu privind latura ei erotică este că
„el nu vede în femeia iubită decât copia imperfectă a unui
prototip nerealizabil”.
 Sub aspectul perfecţiunii „cuprinsul
poeziilor lui Eminescu nu ar fi avut atâta
putere de a lucra asupra altora dacă nu ar fi
aflat forma frumoasă sub care să se prezinte”.
Maiorescu socoteşte că prin creaţia sa
Eminescu nu rămâne o voce individuală care
se exprimă numai pe sine pentru că „el îi
rezumă pe toţi şi are mai ales darul de a
deschide mişcării sufleteşti cea mai clară
expresie”, „poezia lui devine o parte
integrantă a sufletului lor şi le trăieşte de acum
înainte în viaţa poporului său”.

În studiul „Eminescu şi poeziile lui” toată fiinţa lui Eminescu este adunată
într-o formulă memorabilă: „Poetul e din naştere, fără îndoială”. Prin
obiectivitate, rigoare, clarviziune şi detaşare, autorul ne oferă o imagine
convingătoare a personalităţii celui mai mare poet român concluzionând că
literatura secolului al XX-lea se află sub influenţa liricii eminesciene: „Pe cât
se poate omeneşte prevedea literatura poetică română va începe secolul al XX-
lea sub auspiciile geniului lui şi sub forma limbii naţionale, care şi-a găsit în
poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de
plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a sentimentului cugetării româneşti”.
 4) “Beţia de cuvinte” (1873)
În “Beţia de cuvinte”(1873), ţinta polemicii este “Revista Contimporană”
care lăuda unii autori mediocri. Aceştia, pentru a exprima o singură idee,
foloseau o inşiruire de sinonime fără rost. Titu Maiorescu ridiculizează
discrepanţa dintre formă şi fond. Acest studiu este subintitulat “Studiu de
patologie literară”.
Din acel moment, ziaristica noastră nu a mai fost privită doar prin prisma
opiniilor exprimate, ci şi a modului în care acestea erau exprimate. Titu
Maiorescu pornea ofensiva împotriva celor ce denaturau “spiritul propriu
naţional”, care „nu par a avea conştiinţa răului, ci răspândesc încrederea de a
fi cei mai buni stilişti ai literaturii române", cu armele omului de ştiinţă, cu
rigoarea în demonstraţie, ce a fost caracteristică profesorului de logică şi,
bineînţeles, criticului, atunci când devierile stilistice îmbrăcau formele
,patologiei literare". Atacul începe în gama pamfletului, citându-l pe Darwin,
care vorbeste despre “ameţeala artificială" observată în regnul animal.
Demonstraţia nu se abate de la această premisă, urmărind “simptomele
patologice ale ameţelii produse prin întrebuinţarea nefirească a cuvintelor",
care ,,ni se înfăţişează treptat, după intensitatea îmbolnăvirii": “Darwin ne
spune că multe soiuri de maimuţe au aplecare spre băutura ceaiului, a cafelei
şi a spirtoaselor; “ele sunt în stare, zice el, să fumeze şi tutun cu multă plăcere,
precum însumi am văzut.
Brehm povesteşte că locuitorii din Africa de miază-noapte prind
pavianii cei salbatici, punindu-le la locurile unde se adună, vase pline
cu bere de care se îmbată.
 Acest studiu reprezintă, deopotrivă, modelul unei analize stilistice laborioase
care disecă fiecare exemplu, dar şi al unui pamflet care, prin comparaţia pe care o
face chiar de la început, caută să înscrie obiectul atacului său într-o zonă ridicolă.
Titu Maiorescu avea, din toate punctele de vedere, autoritatea să ducă această
ofensivă, deoarece stilul scrierilor sale, în mare majoritate polemice, împotriva
atâtor direcţii greşite ale culturii noastre din acea vreme, vădeşte rigoare, economie
de mijloace, rostiri sentenţioase, un vocabular care nu ceda curentelor lingvistice
artificiale din acea vreme.
Toate aceste înzestrări au făcut ca ceea ce a scris atunci Titu Maiorescu să
capete valoarea unor adevăruri cu caracter peren. Un exemplu îl reprezintă textul în
care a fost formulată ceea ce s-a numit de atunci (din 1868) şi a rămas până în
prezent ,teoria fără fond". Expusă în studiul “În contra direcţiei de astăzi în cultura
română”, demonstrarea teoriei care a marcat gândirea socială românească ocupă un
spaţiu extrem de restrâns, fiind un model de conciziune, de esenţializare stilistică.
Frazele au o simetrie perfectă în alcătuirea lor riguroasă, repetiţiile au o valoare
stilistică , ca apoi să se arate, ca o încununare negativă, la ceea ce s-a ajuns.
Exemplele sunt luate din viaţa de fiecare zi, sunt concrete, şi accentuările prin
câteva cuvinte vin să pună în evidenţă o stare de fapt ce nu poate să fie contestată.
Cea de-a doua reacţie împotriva stilului artificial, grandilocvent, a “beţiei de
cuvinte", a vocabularului preţios şi pretenţios, împovărat de expresii şi cuvinte
preluate fie din latină, fie din limbi străine, a fost de esenţă satirică şi aparţine lui
Caragiale. Se integrează universului parodic al marelui scriitor şi va fi studiat la
capitolul celui ce are o importanţă covârşitoare în evoluţia stilisticii presei
româneşti.
 II. Istoria literaturii române de
la origini până în prezent
„Istoria literaturii române de la origini pâna în prezent”
este o lucrare monumentală, unică în peisajul literaturii
române, concepută iniţial în două volume, devine, „un singur
volum compact ca o enciclopedie” cum afirmă George
Călinescu.
La 15 aprilie 1941 George Călinescu anunţă finalizarea
volumului, a cărui tipărire are loc în luna iulie, când,
impresionat de valoarea lucrării, Al. Rosetti îi scrie autorului:
„Am volumul d-tale pe masă! (...) Recitesc acum ici şi colo
pasaje care mă încântă. Dar, de abia acum, realizez că eşti un
monstru (în sens etimologic!). Atâtea pagini! Atâta muncă!
Clipe, zile, ore, ani! Ce forţă! Ce facultate! Ce uşurinţă de a
scrie! Şi nicăieri oboseala, nici plictiseala ... Dar ce fel de om
eşti d-ta?” Lucrarea a fost întâmpinată cu entuziasm de toţi
literaţii epocii şi a rămas o lucrare de referinţă şi o autoritate
critică de necontestat în zilele noastre. Călinescu are un
remarcabil talent de polemist, de portretist - însuşiri literare
valabile într-o critică vie, militantă, primejdioasă însă într-o
istorie, oricâtă vivacitate stilistică i-ar da.
 Eugen Lovinescu, G. Călinescu: “Istoria literaturii române”, în cadrul
anchetei “Pro şi contra”, în “Curentul literar”, „Istoria literaturii române”
reprezintă impresiile de lectură, în majoritate proaspete, ale unui vajnic cititor,
care s-a încumetat să citească sau să recitească mai multe mii de cărţi. Ele
contribuie mai bine la configurarea artistului care a vrut sa extragă dintr-însele
savoarea estetică.
Nota personală a acestei lucrări e analiza intuitivă şi oarecum gustativă a unui
senzual foarte impresionabil, a unui benedictin vioi, maliţios şi onctuos, foarte
dotat să-si argumenteze rezultatele investigaţiei sale. Arta criticului este în fond
aceea de insidioasă comunicare a plăcerii, indiferent de obiectul care a provocat-
o, chiar dacă citatele, foarte numeroase, nu corespund în totul caracterizării,
vibraţia intelectuală se furnizează, ca “inefabilul” liric; poetul se realizează în
istoriograf şi-i transmite o virtute inedită: farmecul.
Serban Cioculescu, G. Calinescu: “Istoria literaturii române”, în „Aspecte
literare contemporane”, „Istoria literaturii române” nu este o operă didactică, în
înţelesul fixat şi obişnuit al tratatelor. Un produs spiritual trebuie luat aşa cum este
el, în fizionomia, în configuraţia lui particulară, chiar dacă supară principii ori
canoane prestabilite.
 III. Junimea în „Istoria literaturii
române moderne”
Un curent literar este adeseori o simplă construcţie istorică, rezultatul
însumării mai multor opere şi figuri, atribuite de cercetătorii aceloraşi
influenţări şi subestimate aceloraşi idealuri. Multă vreme după ce oamenii şi
creaţiile lor au încetat să ocupe scena epocii lor şi răsunetul lor s-a stins, istoricii
descoperă filiaţii şi afinităţi, grupând în interiorul aceluiaşi curent opere create
în neatârnare şi personalităţi care nu s-au cunoscut sau care s-au putut opune.
Fără îndoială că nu acesta este cazul „Junimii”. Sarcina istoricului care îşi
propune să studieze dezvoltarea acestui important curent este uşurată de faptul
că încă de la început el se sprijină pe consensul mai multor voinţe şi că tot
timpul o puternică personalitate îl domină. În afară de aceasta, „Junimea” nu
este numai un curent cultural şi literar, dar şi o asociaţie.
Ea însă nu a luat naştere printr-un act formal (asemenea Academiei
Române, întemeiată cam în aceeaşi perioadă în Bucureşti) şi nu s-a menţinut
după legile exterioare, dar acceptate ale tuturor corpurilor constituite. ”Junimea”
n-a fost atât o societate, cât o comunitate de interese culturale dar şi socio-
politice.
 Apariţia ei se datorează afinităţii viu resimţite dintre personalităţile
întemeietorilor. Ea se menţine apoi o perioadă îndelungată prin funcţiunea
atracţiilor şi respingerilor care alcătuiesc caracteristica modului de a trăi şi a se
dezvolta. Vechea deviză franceză potrivit căreia „Intră cine vrea, rămâne cine
poate” este şi aceea pe care asociaţia însă o adopta pentru sine.
Tudor Vianu punea în evidenţă patru serii de trăsături distincte ale
junimismului:
A. Spiritul filosofic;
B. Spiritul oratoric;
C. Ironia;
D. Spiritul critic;
E. Gustul pentru clasic şi academic.