O scrisoare pierdută

de I.L. Caragiale

Opera "O scrisoare pierdută", jucată pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti în anul 1884,
este o comedie realistă de moravuri politice, inspirată din viaţa societăţii româneşti de la sfârşitul
secolului al 19-lea.

Tema comediei este reprezentată de ironizarea vieții politice și a moravurilor politicienilor.

Sunt satirizate unele aspecte ale lumii politice (lupta pentru putere în contextul alegerilor pentru
Cameră) și ale vieții de familie (relația dintre Tipătescu și Zoe) a unor politicieni corupți.

Titlul are în vedere pretextul în jurul căruia se dezvoltă întâmplările și conflictele pe scenă:
pierderea unei scrisori de dragoste, trimisă de către Ștefan Tipătescu pentru Zoe Trahanache. Forma
articulată cu articol nehotărât sugerează faptul că este vorba doar de unul din multele texte folosite
ca mijloc de şantaj în lupta politică.

Este prezent şi comicul de caracter, deoarece autorul portretizează diferite tipuri umane,
care stârnesc râsul prin comportare şi trăsături de caracter. Pristanda amuză prin supunerea oarbă
cu care duce la îndeplinire ordinele şefilor, Farfuridi şi Brânzovenescu prin teama exagerată de
trădare, iar Caţavencu prin discursul demagogic şi schimbarea de atitudine din final, când din
păcălitor devine păcălit.

Ștefan Tipătescu, prefectul județului, este tipul junelui prim, al amorezului. El oscilează între
dorința de manifestare politică și sentimentele față de Zoe. Orgolios, nestăpânit și impulsiv, încalcă
legea și conduce judeţul după bunul său plac.

Caracterizarea directă a acestuia este realizată de către Zaharia Trahanache: ”E iute! n-are
cumpăt. Aminteri bun băiat, deștept, cu carte, dar iute, nu face pentru un prefect”. În fond,
Tipătescu trăieşte o dramă. De dragul unei femei pe care este nevoit să o împartă cu altcineva, el
sacrifică o carieră promiţătoare la Bucureşti, aşa cum afirmă acelaşi Trahanache: ”Credeți d-voastră
că ar fi rămas el prefect aici și nu s-ar fi dus director la București, dacă nu stăruiam eu și cu Joițica... și
la dreptul vorbind, Joițica a stăruit mai mult…”.

Caracterizarea indirectă rezultă, în primul rând, din limbaj și din atitudinea față de celelalte
personaje. Pus în situaţia de a se apăra, Tipătescu dovedeşte o bună ştiinţă a disimulării: când
Trahanache îi aduce vestea existenţei scrisorii, se preface că nu știe nimic; în faţa lui Farfuridi şi a lui
Brânzovenescu ia postura de victimă a propriei sale sensibilităţi pentru partid; iar în relaţia cu Nae
Caţavencu este perfid şi violent. Personajul nu are ambiţii politice, postul de prefect oferindu-i o
stare de suficienţă, tulburată doar de pierderea scrisorii.