O SCRISOARE PIERDUTĂ

Temă și viziunea

Ion Luca Caragiale este unul dintre cei patru Mari Clasici ai literaturii române, alături de
Mihai Eminescu, Ioan Slavici și Ion Creangă. Este cunoscut ca fiind cel mai mare dramaturg român,
autor al comediilor „O scrisoare pierdută”, „O noapte furtunoasă”, „D’ale carnavalului” și „Conu
Leonida față cu reacțiunea” și al dramei „Năpasta”. Caragiale face referiri la fariseism, prostie,
incultură, demagogie, fiind de părere că prin viziunea adoptată, mai exact, prin satirizarea defectelor
umane se obține corectarea acestora.

Piesa de teatru “O scrisoare pierdută” este o comedie de moravuri, considerată cea mai
importantă scriere de acest tip a lui Caragiale. Ea a fost reprezentată scenic pe 13 noiembrie 1884,
fiind publicată în același an. Comedia pune accentul pe contrastul dintre esență și aparență, prin
participarea personajelor ridicole, care sunt puse în situații comice. Scopul acestei creații este de a
satiriza și de a corecta anumite defecte omenești.

Realismul, curent literar apărut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, are ca principii
fundamentale redarea în manieră credibilă a realității printr-o scriere obiectivă în care atenția se
concentrează asupra detaliilor. Comedia „ O scrisoare pierdută” aparține realismului clasic prin
veridicitatea contextului spațio-temporal, inspirația din realitate, verosimilitatea construcției
personajelor încadrate în tipologii și satirizarea unor aspecte sociale.

O primă trăsătură care demonstrează caracterul realist al comediei se evidențiază la nivelul

construcției personajelor, care întruchipează caractere, tipologii umane.Caragiale este cel mai mare
creator de tipuri umane din literatura română întrucât personajele sale fac „concurență stării civile”,
după cum afirmă I.brăileanu. Personajele sunt realizate într-o viziune clasică și originală prin
individualizarea acestora prin comportament, limbaj și nume. Astfel, Zaharia Trahanache reprezintă
tipul incornoratului ramolit și dezechilibrat în viața politică, Ștefan Tipătescu este amorezul, iar Zoe
Trahanache este adulterina, tipul cochetei, distingându-se prin inteligență și modul în care luptă
pentru a-și atinge scopul. Nae Cațavencu este tipul demagogului, al ipocritului, Ghiță Pristanda este
tipul servitorului, iar Cetățeanul turmentat- tipul naiv.

O altă trăsătură a realismului este dată de faptul că scriitorul surprinde în mod veridic
moravurile vieții politice românești de la sfârșitul secolului al XIX-lea cu aluzie la campania electorală
din anul 1883.. Pe fundalul agitației din cauza alegerilor se ivesc nenumărate neînțelegeri între
partide. Sunt redate detaliat realități precum șantajul politic, acționarea politicienilor în funcție de
propriul interes și imaginea cetățeanului dezorientat, toate acestea având un scop moralizator.
Accentul cade asupra aspectelor de tip politico-social, dar fără a ignora comportamentul personajelor
în viața privată. Astfel, lumea este caracterizată de o puternică discrepanță între aparență și esență.
În viața de familie, Zoe Trahanache face tot posibilul pentru a menține aparențele unei căsnicii
fericite cu Zaharia, soțul ei. În realitate, ea are o relație adulteră cu Ștefan Tipătescu, prefectul
județului. Fiindcă nu dorește ca reputația să-i fie pătată, ceea ce i-ar afecta sever cariera politică,
Zaharia Trahanache acceptă tacit înșelătoria celor doi. Acțiunea se petrece în „capitala unui județ de
munte, în zilele noastre”. Faptul că orașul nu este individualizat prin nume propriu denotă caracterul
ambiguu, că acțiunea s-ar putea întâmpla oriunde.
 Structurată în patru acte, cu număr variabil de scene, opera „O scrisoare pierdută” are ca
temă prezentarea vieții politice și de familie a unor politicieni care încearcă prin orice mijloace să
parvină. Prin intermediul comicului își exprimă atitudinea și viziunea despre lumea căreia îi aparține.
Perioada electorală este aleasă pentru a pune în evidență contrastul dintre esență și aparență,
specific comediei. Piesa de teatru are un rol moralizator evidențiat prin intermediul personajelor
ridicole, care sunt puse în situații comice. Viziunea autorului este una realistă, Caragiale încercând să
redea cu acurateţe detalii ale societăţii în care a trăit, utilizând comedia pentru a masca tragedii
existente în realitatea imediată, dat fiind faptul că "fondul comediilor lui Caragiale este rece şi
cinic"(Mihail Dragomirescu), scrierea sa având funcţie moral-terapeutică.

O primă scenă semnificativă pentru tema operei este cea din debutul piesei, în care Ghiţă
Pristanda, poliţistul oraşului, se află în odaia lui Ştefan Tipătescu pentru a-i oferi obişnuitul raport cu
privire la evenimentele zilei anterioare. Relaţia conducere-administraţie locală este surprinsă în
acţiunile ei tipice şi presupune servitute din partea poliţiei şi interesul reciproc al părţilor. Prefectul
închide ochii la “ciupelile” poliţistului prost plătit în schimbul susținerii intereselor partidului.
Numărătoarea steagurilor este o ilustrare a expresiei – “dacă nu curge, pică”. Spionarea rivalului
politic al lui Tipătescu de poliţist în afara orelor de serviciu face parte din “datorie”. De asemenea,
scena anunţă declanşarea intrigii prin semnalarea prezenţei unui document aflat în posesia lui
Caţavencu ce ar putea înclina balanţa în favoarea lui la alegeri. Mesajul transmis este că rezultatul
alegerilor depinde luptele de culise între oponenţi şi mai puţin de opinia electoratului..

A doua scenă semnificativă este chiar cea din actul al treilea, din sala Primăriei, momentul
discursurilor celor două personaje. Discursul lui Farfuridi denotă incapacitatea de a formula idei
coerente (”atunci să se schimbe pe ici pe colo, și anume în puncte…esențiale”). Discursul lui este o
insiruire ilogica de cuvinte care face impresie auditoriului fara a transmite concret o informatie. Cel al
lui Cațavencu ilustrează demagogia personajului (”industria română e admirabilă, e sublimă putem
zice, dar lipsește cu desăvârșire”) În politică predomină demagogia: discursurile politice sunt
îndreptate către o aparentă dorință de a sprijini interesele votanților, dar acțiunile candidaților și ale
susținătorilor acestora sunt motivate doar de propriile interese.

Elementele de structură și compoziție sunt ilustrative pentru tema și viziunea operei.

Titlul prezintă obiectul de șantaj, o scrisoare de amor scrisă chiar de Tipătescu pentru Zoe
Trahanche. Scrisoarea este foarte importantă, dar este mereu pierdută, ceea ce accentuează faptul
că toți membrii vor să o folosească într-un mod imoral.

Caracteristic structurii piesei de teatru este prezența unor scene în care se folosește foarte
mult monolog datorită faptului că apare un singur personaj. Folosind un singur personaj pe parcursul
unei scene sau atunci când se face legătura între acțiunile piesei, se scot mai bine în evidență
gândurile ascunse, zbuciumul interior, temerile, intențiile personajului. Dialogul este un mod de
expunere folosit pentru a genera comicul de situație, de moravuri, de caracter, de limbaj și de nume.
Celelalte moduri de expunere, narațiunea și descrierea, apar în indicațiile scenice scrise în paranteză
și fac precizări referitoare la decor sau la jocul de scenă al actorilor.

Ca în orice operă dramatică, la baza textului se află un conflict puternic, ce reliefează

trăsăturile definitorii ale personajului. Se observă în acest caz unul de natură politică, între gruparea
lui Tipătescu și Trahanache și cea a lui Cațavencu. Conflictul se declanșează odată cu amenințarea lui
Cațavencu de a publica scrisoarea și evoluează treptat, pe măsură ce îi șantajează pe Zaharia și Zoe
Trahanache, apoi pe Tipătescu. Acesta se acutizează și atinge intensitatea maximă în momentul în
care este anunțată candidatura lui Dandanache, însă se stinge când scrisoarea revine la Zoe.
 Comicul este evident în această piesă și are rolul de a satiriza moravurile sociale. Piesa se
axează pe comicul de situație, prezent în triunghiul conjugal(Tipătescu, Zoe, Zaharia), dar și în apariția
și dispariția scrisorii. Comicul de caracter prezintă diverse tipologii umane, precum cea a
incornoratului, a junelui prim, a adulterinei, dar și a demagogului. Comicul de limbaj este ilustrativ
prin exprimarea personajelor, care dau dovadă de incultură. Singurele personaje care fac excepție
sunt Ștefan Tipătescu și Zoe Trahanache. Toate celelelalte se remarcă prin greșeli frecvente, precum
„bampir”, „renumerație”, „enteres”, „ora 12 trecute fix”, dar și prin ticuri verbale („ai puțintică
răbdare”). Nu în ultimul rând, se evidențiază și comicul de nume, deoarece autorul alege foarte atent
personajele. Ștefan Tipătescu provine de la cuvântul “tip”, ce sugerează caracterul de june-prim.
Numele lui Cațavencu provine de la substantivul ”cață”, dar și de la „cațaveică”, o haină cu două fețe,
prezentând ipocrizia și demagogia personajului. Zaharia Trahanche face aluzie la cuvântul „trahana”,
modul în care el poate fi mulat după interes. Farfuridi și Brânzovenescu fac referire la inferioritate,
prostie. Ghiță Pristanda face trimitere la jocul moldovenesc „pristandaua”, în care se bate pasul pe
loc, fără a se înainte, iar personajul Agamemnon Dandanache provine de la „dandana”, sugerând
încurcătura pe care o produce. Cetățeanul turmentat ilustrează poporul care este permanent confuz,
și nu știe cu cine să voteze.

În concluzie, opera ”O scrisoare pierdută” este cea mai complexă și rafinată comedie a
literaturii române, păstrându-și importanța chiar și după trecerea timpului. Deși comediile ascund
drame puternice, aceasta are menirea de a delecta și de a corecta în același timp, moravurile sociale,
prin artă.