I.L.

Caragiale – „O scrisoare pierdută”

Caracterizarea personajului/ Relația dintre două personaje

ȘTEFAN TIPĂTESCU/ ZOE TRAHANACHE

Strălucit precursor al teatrului modern, I.L. Caragiale realizează prin opera sa

dramatică o sinteză deosebită între realismul critic (evident în intenția de a înfățișa tipuri
sociale și concretul realităților contemporane, de care se distanțează lucid, critic și ironic) și
clasicism.
I.L. Caragiale este considerat, până astăzi, cel mai mare dramaturg al literaturii
române. El oferă, prin întreaga sa operă, o imagine complexă asupra societății române din
secolul al XIX-lea. Caragiale respinge teatrul romantic, pe care-l consideră lacrimogen, fiind
în schimb, un apărător al realismului și clasicismului.
Cea mai cunoscută și, totodată cea mai jucată piesă a lui Caragiale, „O scrisoare
pierdută”, este o comedie de moravuri care instituie, în teatrul românesc, un stil dramatic
caracterizat prin echilibrul perfect între structuri dramatice clasice (personaje, conflict, intrigă,
acțiune scenic) și cele moderne.
Tema degradării vieții politice, sociale și private se concretizează prin surprinderea
unui episod din campania electorală în scopul desemnării unui candidat pentru viitoarele
alegeri parlamentare. Acțiunea este plasată într-un orășel de provincie, capitala unui județ de
munte, în „anul de grație 1883”.
Titlul piesei reliefează intriga, sugerând – prin substantivul cu articol nehotărât –
faptul că acea „scrisoare pierdută” este doar unul dintre multele mijloace de șantaj în lupta
politică. Prin repetarea situației scenice (apariția unei scrisori similare care determină numirea
„de la centru” a lui Dandanache), scrisoarea de dragoste trecută prin mai multe mâini devine
simbol al corupției și compromisului, ca și al depersonalizării individului într-o lume în care
până și sentimentele (iubirea, onoarea, prietenia etc) ajung „obiecte de negociere”.
Compozițional, capodopera comediei românești este alcătuită cu o desăvârșită artă a
construcției clasice. Cele patru acte aduc în scenă mereu mai multe personaje, sugerând astfel
sporirea tensiunii și a agitației provocate de evenimentul politic și, mai ales, de întâmplarea
aparent neînsemnată a pierderii unei scrisori de dragoste. Formula dramatică se bazează pe
structuri tradiționale: succesiune cronologică, tehnica acumulării situațiilor (tehnica
„bulgărelui de zăpadă”), a înlănțuirii evenimentelor și pe structuri dramatice moderne, precum
simetria situației scenice (repetarea „istoriei” scrisorii pierdute) ori instalarea „ex abrupto” a
unui conflict care nu se rezolvă decât temporar în final, sau o situație intrigă care s-a
consumat înaintea ridicării cortinei și este reconstituită din replicile personajelor (relatarea lui
Pristanda, a lui Trahanache și a lui Zoe).
Subiectul piesei urmărește un moment de mare tensiune din „existența publică” a
eroilor. Acțiunea se petrece într-o durată limitată de timp. Astfel, evenimentele din primele
trei acte se aglomerează într-o singură zi (vineri, 11 mai 1883), cea a desemnării candidatului.
Actul final mută acțiunea peste două zile, duminica, în momentul încheierii alegerilor, al
desemnării câștigătorului și al sărbătoririi publice a acestuia. Precizarea inițială a
dramaturgului „(…) în zilele noastre” îngăduie regizorilor care au pus în scenă piesa de-a
lungul timpului să actualizeze în modurile cele mai neașteptate „lumea pe dos” a eroilor lui
Caragiale.
1
 Conflictul dramatic principal constă în înfruntarea pentru putere politică a două forțe
opuse: reprezentații partidului aflat la putere (prefectul Ștefan Tipătescu, Zaharia Trahanache
și Zoe, soția acestuia) și gruparea independentă constituită în jurul lui Nae Cațavencu,
ambițios avocat și proprietar al ziarului „Răcnetul Carpaților”. Conflictul are la bază
contrastul comic dintre ceea ce sunt și ceea ce vor să pară personajele, dintre esență și
aparență. Conflictul secundar este reprezentat de grupul Farfuridi – Brânzovenescu, care se
teme de trădarea prefectului.
Caragiale este cel mai mare creator de tipuri din literatura română, personajele lui,
memorabile, de o pregnanță neobișnuită, „fac concurență stării civile” (Garabet Ibrăileanu).
Ele sunt realizate într-o viziune clasică în sensul că se încadrează într-o tipologie comică,
având o dominantă de caracter.
Criticul Pompiliu Constantinescu împărțea tipurile comice în categorii: tipul
încornoratului – Trahanache, tipul primului amorez – Tipătescu, tipul cochetei și al adulterinei
– Zoe, tipul politic și al demagogului – Cațavencu/ Farfuridi/ Dandanache, tipul cetățeanului
– cetățeanul turmentat, tipul servitorului – Pristanda.
Modalitățile de caracterizare sunt cele specific genului dramatic. La Caragiale găsim,
în principiu, patru procedee fundamentale, toate indirecte: prin acțiune, prin fapte și gesturi,
prin relațiile cu celelalte personaje, prin limbaj și o modalitate de mare efect comic în
definirea personajelor este și caracterizarea prin nume.
La polul lucidității, se situează cel care deține puterea executivă, prefectul județului
Ștefan Tipătescu, căruia i se atribuie și un rol de raissoneur al piesei. Inteligent și educat, el
este un om de acțiune și de mare voință, cu o personalitate puternică și un temperament de tip
coleric (Trahanache: „bun băiat, cu carte, dar iute”). În situații de criză, cum este șantajul lui
Cațavencu, prefectul își cenzurează firea impulsivă prin luciditate, prin exercițiul diplomației
și al disimulării. Cuvântul tip de la care este derivat numele propriu al personajului îl
desemnează ca pe un „om cu o personalitate puternică, putând reprezenta un model”. El
renunță la o carieră strălucită în structurile superioare ale partidului, la București, pentru a
rămâne în orășelul de munte alături de „prietenii” săi şi de Zoe.
Caracterizat de către Pristanda printr-o semnificativă triadă – avere, putere, iubire
(„moșia, moșie, foncția, foncție, coana Joițica, coana Joițica, trai neneacă pe banii lui
Trahanache, babachii”) – Tipătescu are conștiința puterii absolute și comportamentul unui
stăpân care poate schimba destinele celorlalți. Reprezentativă pentru acest aspect este relația
cu Nae Cațavencu, arestat, mai întâi abuziv, din ordinul prefectului, pentru ca apoi acesta să-i
ofere funcția de avocat al statului. Relația cu Pristanda reliefează și ea mentalitatea de stăpân
al județului. Prefectul admite amuzat micile „învârteli” ale polițaiului „ai tras frumușel
condeiul”, știind să-l facă servil, considerând că acesta se afla în servicul său personal, nu al
comunității. Stăpânind arta disimulării (față de Trahanache se preface că nu știe nimic de
scrisoare, față de Farfuridi și Brânzovenescu pozează în vitimă, iar în dialogul cu Nae
Cațavencu folosește un ton insinuant, pentru a-l determina să renunțe la candidatură), el
folosește puterea în beneficul personal, încălcând legea, dacă „o cer interesele partidului”.
Prezența scenică a lui Tipătescu – tânăr și prezentabil, energic, distins, orgolios – este
asociată tipologiei clasice a junelui – prim. Prin fidelitatea față de Zoe însă, prin
disponibilitatea de a renunța la poziția socială pentru a fugi cu iubita sa în lume, eroul lui
Caragiale depășește canoanele clasice.
Zoe Trahanache este o femeie voluntară și ambițioasă, care apelează la toate armele
feminine pentru a-i manevra pe cei din jur. Între personajele feminine din comediile lui
Caragiale, ea este cea mai cultivată, mai inteligentă și mai abilă. Singură într-o lume a
2
bărbaților (viața politică nu era accesibilă femeilor în vremea aceea), Zoe este cea care ia
deciziile și contrastul dintre o asemenea femeie energică și personajele masculine reduse la
rolul de marionete este o sursă a comicului.
Dincolo de aparențe, în cuplul pe care Zoe îl formează cu Tipătescu, femeia este polul
rațional, puternic și care deține controlul asupra relației. Fiind onest politic, „un om căruia îi
place să joace pe față” (autocaracterizare), Tipătescu refuză compromisul și îi propune Zoei o
soluție disperată și romantică, arătându-se pregătit să renunțe la tot de dragul ei: „Să fugim
împreună...”. Ea intervine însă energic și refuză „nebunia”, nevrând să renunțe cu niciun preț
la poziția de primă doamnă a orașului. Izbucnirea scandalului o îngrozeşte mai tare decât
pierderea bărbatului iubit: „Cum or să-şi smulgă toţi gazeta, cum or să mă sfâşie, cum or să
râză!... O săptămână, o lună, un an de zile n-o să se mai vorbească decât de aventura asta”.
Replica ei la întrebarea amorezului Tipătescu „Zoe! Zoe! mă iubeşti…” lămureşte
ipocrizia relaţiei condiţionate: „Te iubesc, dar scapă-mă!”.
În confruntarea dintre cei doi cu privire la susținerea candidaturii lui Cațavencu,
prefectul își dovedește caracterul slab pentru că cedează până la urmă de dragul Zoei: „În
sfârșit, dacă vrei tu... fie! Întâmple-se orice s-ar întâmpla...Domnule Cațavencu, ești
candidatul Zoii, ești candidatul lui nenea Zaharia... prin urmare și al meu!... Poimâine ești
deputat!...”
Crispată, încordată pe parcursul întregii comedii, Zoe devine la sfârşitul piesei, când
orice motiv de îngrijorare, dispare, generoasă, fermecătoare, spunându-i lui Caţavencu: „Eu
sunt o femeie bună… am să ţi-o dovedesc. Acum sunt fericită…Puţin îmi pasă dacă ai vrut să
îmi faci rău şi n-ai putut. Nu ţi-a ajutat Dumnezeu, pentru că eşti rău şi pentru că eu voi să-mi
ajute totdeauna, am să fiu bună ca şi până acum. ”
Finalul comediei aduce împăcarea ridicolă a adversarilor. Odată ce intră în posesia
scrisorii compromiţătoare, Zoe devine triumfătoare, se comportă ca o adevărată doamnă, îşi
recapătă superioritatea la care renunţase pentru un timp şi face promisiuni liniştitoare, în timp
ce Tipătescu se retrage, ca şi înainte, în umbra ei.
Lumea eroilor lui Caragiale acţionează după principiul Scopul scuză mijloacele.
Cuplul Zoe – Tipătescu trăieşte fără mustrări de conştiinţă, preocupându-se doar de păstrarea
aparenţelor, a imaginii publice, pentru că lumea oraşului de provincie are o singură pasiune,
bârfa, devenită un inamic pentru Zoe. Cocheta acţionează pentru propria salvare, conduce din
umbră şi toţi îi recunosc poziţia, iar imoralitatea casnică se îmbină perfect cu cea politică în
comedia O scrisoare pierdută de I. L. Caragiale.