Sunteți pe pagina 1din 4

Caracterizarea lui Caţavencu

Născută încă din Antichitate, pentru a sancţiona scenic vicii ale naturii umane,
comedia este o specie a genului dramatic în care sunt zugrăvite într-o manieră satirică tipuri
umane,carenţe de caracter,moravuri ale societăţii,situaţii hazlii întotdeauna cu un final
fericit.Principala categorie estetică pe care o dezvoltă acest tip de teatru este comicul, care constă în
acţiuni,situaţii,replici,tipuri umane,moravuri care provoacă râsul,fiind generat,de regulă, de un
contrast între aparenţă şi esenţă,între frumos şi urât(Aristotel),între valoare şi nonvaloare,între viu şi
mecanic(H.Bergson). Forme asociate comicului sunt: ironia,sarcasmul, grotescul, umorul şi satira.
Orientând observaţia comică spre generalitate şi tipologie, dramaturgii antici şi
cei clasici prezintă viciile omeneşti prin intermediul măştilor şi al „caracterelor” comice, în comedii
de moravuri ori în comedii de caractere,dar şi prin comicul de intrigă sau de situaţii, în comedia
bufă ori în commedia dell’ arte (bazată pe improvizaţia actorilor). Dramaturgii epocilor moderne
revigorează comedia,apelând la limbaje scenice complexe prin care „personajele sunt reduse la
scheme morale abstracte, cu simplă funcţionalitate comică”(A.Marino).Această afirmaţie despre
personajele din comedia modernă se poate aplica perfect şi eroilor din teatrul lui Caragiale.
Înzestrat cu un spirit de observaţie şi luciditate extreme, I.L.Caragiale
surprinde,în maniera realismului critic, realităţile unei societăţi dincolo de momentul istoric concret
,sintetizează o anume tendinţă dominantă a spiritualităţii româneşti citadine. Comediile marelui
dramaturg: „O noapte furtunoasă”(1879), „Conul Leonida faţă cu reacţiunea”(1880), „O scrisoare
pierdutã” (1884) şi „D-ale carnavalului”(1885) sunt reprezentări ale degradării umanului, nu numai
sub aspect etic, ci chiar sub cel al condiţiei umane, ceea ce determină situarea în teritoriul tragicului.
Singura vocaţie a personajelor lui Caragiale este plăcerea de a vorbi sau a rosti discursuri. Acestea
însă rămân mereu la condiţia monologului şi, oricât de profunde s-ar vrea, ele nu acoperă nici o
realitate semantică. Precursor al teatrului modern,I.L.Caragiale realizează, astfel, o sinteză deosebită
între realismul critic (evident în tendinţa de a înfăţişa tipuri sociale şi concretul realităţilor
contemporane, de care se distanţează lucid,critic şi ironic) şi clasicism (interesul faţă de ceea ce este
permanent în natura umană:pasiunea echilibrului, importanţa acordată formei).
Cea mai cunoscută şi,totodată,cea mai jucată piesă a lui Caragiale, „O scrisoare
pierdută”este o comedie realistă de moravuri politice şi se remarcă prin instituirea ,în teatrul
românesc,a unui stil dramatic,caracterizat prin echilibrul perfect între structuri dramatice clasice
(personaje,conflict,intrigă,acţiune scenică) şi moderne (fiinţarea personajelor exclusiv la nivelul
limbajului, spaţiul scenic simbolic ,situaţiile dramatice repetabile, configurate după modelul
caruselului).
Substratul operei este evidenţiat sub semnul următoarelor aspecte: pe de o
parte evenimentul din anul 1884 când marele dramaturg se întâlneşte cu profesorul I.Suchianu şi cu
actorul Ştefan Iulian merg împreună la o băcănie pentru lectura şi discutarea deznodământului piesei
„O scrisoare pierdută”, autorul le cere părerea asupra candidatului pe care să-l aleagă pentru postul de
deputat în Parlament, iar profesorul I.Suchianu spune: „eu sunt pentru amândoi”, pe de altă parte,
trebuie menţionat faptul că opera a fost văzută ca o ilustrare artistică a contextului social-politic creat
în jurul anului 1883, când au avut loc alegeri parlamentare, ba, mai mult decât atât, au fost critici care
au identificat în personajele caragialiene profiluri ale personalităţilor vremii. Garabet Ibrăileanu vede
reprezentată în piesă disputa dintre facţiunile Partidului Liberal-cea radicală (a lui C.A.Rosetti,
simbolizat,în piesă, prin Caţavencu)şi cea moderată (a lui I.C.Brătianu, întruchipat de Farfuridi).
Tema o constituie,în principal, dorinţa de parvenire a burgheziei în timpul
campaniei electorale pentru alegerea deputaţilor în Parlament care conduce la degradarea vieţii sub
următoarele aspecte: politic, social şi privat. Acţiunea este plasată într-un orăşel de provincie, capitala
unui judeţ de munte în „anul de graţie 1883”. Pretextul care declanşează conflictul este pierderea de
către Zoe, soţia lui Zaharia Trahanache,a unei scrisori de amor ce i-a fost adresată de Ştefan
Tipătescu,prefectul judeţului. Scrisoarea a fost găsită de Cetăţeanul turmentat şi sustrasă apoi acestuia
de Caţavencu, şeful partidului în opoziţie, care dorea să o folosească drept mijloc de şantaj pentru
obţinerea candidaturii.
Titlul piesei reliefează intriga, sugerând-prin substantivul cu articol nehotărât-
faptul că acea „scrisoare pierdută” este doar unul dintre multele unelte de şantaj în lupta politică.
Forma neaccentuată induce ideea de generalizare:sunt două scrisori în text,cea pierdută de Zoe şi cea
pe care o foloseşte Agamemnon Dandanache. Scrisoarea este un suprapersonaj, pentru că în jurul ei
se ţese intriga. Aceasta este numită diferit în raport celelalte scrisori: Trahanache este chemat la
Caţavencu la sediul Societăţii Enciclopedice Cooperative „Aurora Economică Română” (A.E.R)
printr-un răvăşel: Pristanda anunţă că a sosit o „depeşă fe-fe urgentă”, iar Dandanache povesteşte în
scena a III-a,actul al IV-lea despre o „scrisorică de amor”.
Compoziţional, creaţia are o structură tectonică (închisă),cu gradaţie în
construirea acţiunii,fiind alcătuită cu o desăvârşită artă a construcţiei clasice. Cele patru acte (cu
9,14,7 şi,respectiv,14 scene) aduc mereu mai multe personaje, sugerând astfel sporirea tensiunii şi a
agitaţiei provocate de evenimentul politic şi,mai ales,de întâmplarea aparent neînsemnată a pierderii
unei scrisori de amor.
Dintre numeroasele mijloace de realizare a materialului dramatic,se remarcă:
tehnica implicită a unui imbroglio genial (lovitura de teatru,răsturnare de situaţie) evidentă în
timpul elaborării piesei, când Caragiale realizează că va trebui să aleagă pentru postul de deputat în
Parlament între un şantajist ca Nae Caţavencu şi un prost fudul, precum Farfuridi. Dilema
dramaturgului este subliniată prin replica Cetăţeanului turmentat: „Eu pentru cine votez?”,acesta
acţionând ca un alter ego al autorului. Şi atunci Caragiale creează un al treilea personaj: mai prost
decât Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu şi pe deasupra şi ramolit, care pe lângă faptul că
acumulează defectele celorlalte personaje, le şi întrece în defectele lor. Criticul Florin Manolescu
semnaleazã inovaţiile aduse de Caragiale în comediile sale: apariţiile tardive ale unor eroi (de
pildă,Caţavencu apare în scenă abia la sfârşitul actului al II-lea), continua legătură a scenei cu
lumea de afară: pe fundal apar multe personaje invizibile, precum fiul lui Trahanache de la facultate;
inserţia epicului în dramatic prin îmbinarea dialogului cu naraţiunea şi construcţia savantă a
finalurilor: pierderea scrisorii creează un posibil moment de tensiune, părând a prelungi acţiunea
tocmai când se îndrepta spre deznodământ.
Formula dramatică este fundamentată pe structuri tradiţionale (succesiune
cronologică,acumularea situaţiilor „tehnica bulgărelui de zăpadă” a înlănţuirii evenimentelor) şi pe
elemente dramatice moderne, precum:simetria situaţiei scenice (repetarea „istoriei”scrisorii
pierdute), instalarea „ex abrupto” a unui conflict care nu se rezolvă decât temporar în final,etc.
În ceea ce priveşte „tehnica bulgărelui de zăpadă”, aceasta se raportează la
conflictul fundamental, construit treptat, personajele fiind aduse în scenă rând pe rând şi la cele
secundare:între cuplurile Farfuridi-Brânzovenescu şi conducătorii partidului din care fac parte, între
Zoe şi Tipătescu, generat de apariţia neaşteptată a depeşei cu numele lui Dandanache.
Conflictul derizoriu al jocurilor de interese îmbracă aparenţa unei lupte politice, dar confruntarea nu
se produce între doctrine şi idei, fiindcă opozanţii fac parte din grupări ale aceluiaşi partid de
guvernământ-.Aripa conservatoare(reprezentată de Trahanache,Tipătescu,Farfuridi şi
Brânzovenescu)este cea care deţine puterea, iar aripa reformatoare(Caţavencu şi dăscălimea)
năzuieşte să acceadă la putere.
În piesa lui Caragiale, conflictul se amplifică prin: implicarea unui număr tot mai mare de
personaje, intrările şi ieşirile succesive ale Cetăţeanului turmentat, evoluţia inversă a
grupurilor:Caţavencu e înfrânt,deşi părea că va câştiga,iar Tipătescu-Trahanache-Zoe triumfă, deşi
erau în pericol de a pierde şi interferenţa finală a tuturor personajelor aflate în conflict.
Subiectul piesei urmăreşte momente de mare tensiune din existenţa „publică”a
eroilor. Acţiunea se petrece într-o durată limitată, care aminteşte regula unităţii de timp din teatrul
antic. Evenimentele din primele trei acte se aglomerează într-o singură zi (vineri,11 mai 1883),cea a
desemnării candidatului. Actul final mută acţiunea peste două zile (duminică), în momentul încheierii
alegerilor,a desemnării câştigătorului şi al sărbătoririi publice a acestuia. Precizarea iniţială a
dramaturgului „…în zilele noastre” îngăduie regizorilor care au pus în scenă piesa de-a lungul
timpului să actualizeze în modurile cele mai neaşteptate „lumea pe dos”a eroilor lui Caragiale.
Coordonatele spaţiale sunt puternic simbolizate ca „trecere” cu deschideri
multiple.În primele două acte, „anticamera bine mobilată” din casa prefectului sugerează faptul că
deciziile politice nu se iau în spaţiul public, ci „în culise”.Ultimul act, singurul în care se zăreşte, în
fundal, orăşelul de munte, are ca decor „grădina casei lui Trahanche”, loc care comunică cu grădina
publică. Timpul este indicat în didascaliile iniţiale temporale „în zilele noastre”,fiind restrâns,
cronologic.
Deşi reprezintã tipuri sociale, eroii lui Caragiale sunt construiţi pe un defect general-
uman care le conferã valoare de prototipuri negative. Sub aparenţa tipurilor clasice, personajele
dezvãluie şi o structurã de adâncime modernã.
Ȋn acest sens, Nae Caţavencu este reprezentantul tinerei burghezii locale şi se
defineşte în dublu regim:în viaţa publică el ilustrează tipologia politicianului demagog,iar în viaţa
privată,tipul arivistului care se conduce după principiul lui Machiavelli Scopul scuză mijloacele (pe
care îl atribuie greşit lui Gambetta). Aşa cum se precizeazã în lista de personaje, este avocat,
director-proprietar al ziarului Rãcnetul Carpaţilor, prezident-fondator al Societãţii Enciclopedice-
Cooperative Aurora Economicã Românã, a cãrei abreviere A. E. R poate deveni sugestivã pentru
statutul de paravan al unor ilegalitãţi financiare. Ca instanţã dramaticã, el se valideazã ca personaj
principal, datoritã ocurenţei sale pe parcursul scriptului dramatic; static, plat, deoarece nu evolueazã;
tipic, din moment ce se circumscrie categoriei parvenitului; central, cu rol definitoriu în transmiterea
mesajului operei şi bonz graţie solemnitãţii ridicole. Numele personajului, o manierã îndirectã de
caracterizare, ( derivat de la caţã-mahalagioacã, dar şi instrument cu cârlig la capãt, amintind însã şi
de caţaveicã-hainã cu douã feţe) subliniazã ipostazele sale de politician corupt, oportunist, lipsit de
principii în plan social şi în viaţa privatã: pentru a fi desemnat candidatul partidului pentru Parlament
nu ezitã sã foloseascã şantajul.
Ca referent uman, adicã din punctul de vedere al fiinţei pe care o imagineazã ca
„persona”, el beneficiazã de portret moral realizat prin caracterizare directã fãcutã de alte personaje,
care îi accentueazã laşitatea, oportunismul, corupţia: unde e ascuns şarpele? (Zoe); plastograf
patentat ( Trahanache); canalie neruşinatã ( Tipãtescu); moftologul ( Farfuridi); nifilistul (
Brânzovenescu) sau prin autocaracterizare: Eu sun candidatul grupului tânãr, inteligent şi
independent; vreau ceea ce merit în oraşul ãsta de gogomani, unde sunt cel dintâi...între fruntaşii
politici.
Principala trãsãturã psihicã a lui Caţavencu este capacitatea de a se adapta la orice situaţie; aceastã
disponibilitatea de a schimba masca este reliefatã prin scene-pereche ( scenele IX din actele II şi IV).
Atâta vreme cât are scrisoarea este orgolios, agresiv, inflexibil (dialogul cu Tipãtescu, actul II, scena
IX). Dupã pierderea scrisorii, devine umil, linguşitor (dialogul cu Zoe, actul IV, scena IX). Devenirea
sa de-a lungul celor patru acte este marcatã de precizãrile din lista de personaje: Rãcnetul Carpaţilor
figureazã prima ipostazã, iar Societatea Enciclopedicã-Cooperativã Aurora Economicã Românã ar
putea sugera disponibilitatea de cooperare din final.
Caracterizarea indirectã reiese din indiciile sociale cu care-l învesteşte eul dramatic,
dar mai ales din fapte şi limbaj. Astfel, lipsa de scrupule pare a fi cea mai importantã trãsãturã a
personajului- prin înşelãciune şi viclenie ajunge în posesia scrisorii ce va deveni obiect al unui şantaj
politic: îl surpinde pe Cetãţeanul turmentat citind o scrisoare şi, recunoscând scrisul prefectului, îl
imbatã şi îi furã documentul. Ambiţia nemãrginitã îl determinã sã nu accepte orice ofertã din partea
lui Tipãtescu, ci pe aceea cu importanţa cea mai mare: candidatura la postul de deputat; el respinge
mai multe propuneri ale prefectului-un post în Comitetul permanent, cel de avocat al statului, de
primar, de epitrop-efor la Sf. Nicolae. Lipsa demnitãţii transpare din faptul cã el conduce manifestaţia
dedicatã adversarului sãu, în scopul de a o linguşi pe Zoe, de la care sperã sã aibã un profit în viitor,
aceasta sugerându-i: fii zelos, asta nu-i cea din urmã Camerã. Personajul trece de la infatuare cand
deţine arma şantajului la slugãrnicie dupã pierderea scrisorii: Ȋn sãnãtatea iubitului nostru prefect!
Sã trãiascã pentru fericirea judeţului nostru!
Caţavencu pare sã deţinã o adevãratã şcoalã de frazeologie, manifestare întemeiatã pe lipsa de
conţinut a ideilor exprimate cu emfazã; discursul sãu îl plaseazã într-o ipostazã ridicolã pe care eul
dramatic o îngroaşã prin didascalii: Iertaţi-mã, fraţilor, dacã sunt mişcat, dar emoţiunea mã apucã
aşa de tare...suindu-mã la aceastã tribunã...pentru a vã spune şi eu...(plânsul îl îneacã mai
tare)...ca orice român, ca orice fiu al ţãrii sale...în aceste momente solemne...(de abia se mai
stãpâneşte) mã gândesc la ţãrişoara mea...( plânsul l-a biruit de tot)...la România...(plânge)...la
fericirea ei!...la progresul ei!...la viitorul ei! ( plâns cu hohot. Aplauze zguduitoare).
Incultura personajului este strãlucit evidenţiatã prin comicul de limbaj, alcãtuit din idei gata
confecţionate, preţioase în aparenţã; el este autorul unor replici celebre prin încãlcarea unor reguli de
logicã sau gramaticale generând nonsensuri: Industria românã este admirabilã, e sublimã putem
zice, dar lipseşte cu desãvârşire; truisme: un popor care nu merge înainte stã pe loc, ba chiar dã
înapoi; etimologii populare: faliţi, folosiţi cu sensul de oameni de falã, capitalişti-locuitori ai
capitalei; lipsa de proprietate a termenilor: liber-schimbist înseamnã pentru el elastic în concepţii.
Afectarea şi meticulozitatea dirijatã se manifestã prin manipulare, crearea unei false imagini,
abilitatea de a-i influenţa pe ascultãtori, fapte ilustrate prin didascalii: ia pozã, trece cu importanţã
prin mulţime şi suie la tribunã; îşi pune pãlãria la o parte, gustã din paharul cu apã, scoate un
vraf de hârtii şi gazete şi le aşazã la tribunã, apoi îşi trage batista şi-şi şterge cu eleganbunã, apoi
îşi trage batista şi-şi şterge cu eleganţã avocãţeascã fruntea. Este emoţionat, tuşeşte şi luptã
ostentativ cu emoţia...
Imaginea ultimã a personajului este cea a oratorului foarte ameţit, împleticindu-se-n limbã, dar
nerenunţând la tirade ieftine, la delirul verbal: Fraţilor! Am luptat şi am progresat: ieri obscuritate,
azi luminã! Ieri întristarea, azi veselia! Iatã avantajele progresului! Iatã binefacerile unui sistem
constituţional!
Pornind de la exemplul lui Caţavencu, putem observa cã O scrisoare pierdutã aduce în
scenã o lume de antieroi, de marionete, cu acţiuni, mişcãri şi rostiri dezarticulate care sunt menite sã
reflecte valorile inversate trucate ale societãţii vremii.