Eseu despre particularitățile unei comedii studiate

„O SCRISOARE PIERDUTĂ”- I.L. Caragiale

Reprezentată pe scenă în 1884, comedia „O scrisoare pierdută” de I.L. Caragiale este a

treia piesă dintre cele patru scrise de autor și o capodoperă a genului dramatic. Este o comedie
de moravuri inspirată din lupta electorală din 1883, în care sunt satirizate aspecte ale societății
contemporane autorului.
Comedia este o specie a genului dramatic, care stârnește râsul prin surprinderea unor
moravuri, a unor tipuri umane sau a unor situații neașteptate, cu final fericit. Personajele
comediei aparțin unor tipologii clasice; principala sursă a comicului este contrastul dintre
aparență și esență. Sunt prezente formele comicului: umorul, ironia și diferite tipuri de comic
(de moravuri, de situație, de caracter, de limbaj și de nume).
Text dramatic, comedia este destinată reprezentării scenice. Dovadă sunt intervențiile
directe ale autorului în piesă ( lista cu Persoanele de la începutul piesei și didascaliile),
compoziția în patru acte, alcătuite din scene și replici, dialogul și monologul (în discursul
politic), ca moduri de expunere, limitarea acțiunii în timp și spațiu.
Comedia aparține realismului clasic. Principiile promovate de societatea culturală
Junimea și estetica realismului se regăsesc în: critica „formelor fără fond” și a politicienilor
corupți, satirizarea unor aspecte sociale, spiritul de observație acut, veridicitatea obținută prin
tehnica acumulării detaliilor, individualizarea „caracterelor” prin limbaj. Țin de clasicism
echilibrul compozițional și generalitatea situațiilor și a caracterelor (prostul fudul, canalia,
„încornoratul”, cocheta etc.).
Sursele comicului sunt variate: de moravuri, de situație, de intenție, de caracter, de
limbaj și de nume. Ele servesc intenția autorului de a satiriza defectele omenești puse în
evidență de campania electorală. Comicul de moravuri vizează viața de familie (imoralitatea
triunghiului conjugal) și viața politică (șantajul, falsificarea listelor electorale, corupția).
Comicul de situație susține tensiunea dramatică prin întâmplări neprevăzute, construite după
scheme comice clasice: pierderea și găsirea scrisorii, acumularea progresivă, coincidența,
repetiția, quiproquo-ul (confuzia), evoluția inversă a lui Cațavencu (păcălitorul păcălit),
triunghiul conjugal, perechea Farfuridi – Brânzovenescu.
Titlul pune în evidență intriga și contrastul comic dintre aparență și esență. Lupta
pentru putere politică se realizează prin lupta de culise având, ca instrument de șantaj politic
„o scrisoare pierdută”- pretextul dramatic al comediei.
Comicul de intenție, atitudinea scriitorului față de personaje se reflectă în vorbirea lor.
Personajele mai modeste în pretenții sunt ironizate blând: ele doar pronunță greșit (Pristanda,
Cetățeanul turmentat). În schimb, ambițiosul Cațavencu, incult, dar snob, cu pretenții de
erudiție (avocat, director de gazetă, prezident al unei societăți „enciclopedice”, aspirant la
mandatul de deputat) este satirizat nemilos, atunci când scriitorul îl pune să atribuie sensuri
greșite neologismelor. Un singur personaj este grotesc: Dandanache, „alesul” trimis de centru.
Senil, cu o vorbire incoerentă, este incapabil de a asimila neologismul, pe care îl înlocuiește cu
interjecția și onomatopeea.
Tema comediei constă în satirizarea vieții publice și de familie a unor politicieni din
societatea românească de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Comedia înfățișează aspecte din
viața politică (lupta pentru putere în contextul alegerilor pentru Cameră, șantajul, falsificarea
listelor electorale) și de familie ( triunghiul conjugal Zoe-Trahanache-Tipătescu) a unor
politicieni corupți.
 Acțiunea comediei este plasată „în capitala unui județ de munte, în zilele noastre”.
Reperul spațial vag are efect de generalizare, adică evenimentele se pot petrece oriunde în
țară; timpul precizat este sfârșitul secolului al XIX-lea, în perioada campaniei electorale, în
interval de trei zile, ca în teatrul clasic.
Intriga piesei pornește de la o întâmplare banală, indicată de titlu: pierderea unei
scrisori intime, compromițătoare pentru reprezentanții locali ai partidului aflat la putere, și
găsirea ei de către adversarul politic, care o folosește ca arma de șantaj. Acest fapt ridicol
stârnește o agitație nejustificată și se rezolvă printr-o împăcare generală și neașteptată.
Acțiunea piesei este constituită dintr-o serie de întâmplări care nu modifică nimic în
mod esențial, ci se derulează concentric în jurul pretextului (pierderea scrisorii).
Conflictul dramatic principal constă în înfruntarea pentru puterea politică a două forțe
opuse: reprezentanții partidului aflat la putere (prefectul Ștefan Tipătescu, președintele
grupării locale a partidului, Zaharia Trahanache și soția acestuia, Zoe și gruparea independentă
constituită în jurul lui Nae Cațavencu, ambițios avocat și proprietar al ziarului „Răcnetul
Carpaților”. Conflictul are la bază contrastul comic dintre ceea ce sunt și ceea ce vor să pară
personajele, dintre aparență și esență. Conflictul secundar este reprezentat de grupul Farfuridi
– Brânzovenescu, care se teme de trădarea prefectului.
Tensiunea dramatică este susținută gradat prin înlănțuirea evenimentelor care conduc
spre rezolvarea conflictului, în finalul fericit al piesei, și prin tehnica amplificării treptate a
conflictului (tehnica „bulgărelui de zăpadă”).
Caragiale este considerat cel mai mare creator de tipuri din literatura română.
Personajele acționează stereotip, simplist, ca niște marionete, fără a evolua pe parcursul
acțiunii (personaje „plate”). Ele aparțin tipologiei comice clasice pentru că au o dominantă de
caracter, dar se apropie de realism, individualizate prin limbaj și prin elemente de statut social
și psihologic, care diversifică tipurile – „încornoratul” simpatic și politicianul abil (Trahanache),
amorezul și orgoliosul (Tipătescu), cocheta adulterină, dar și femeia voluntară (Zoe), tipul
politicianului demagog (Tipătescu, Cațavencu, Farfuridi, Brânzovenescu, Trahanache,
Dandanache), tipul cetățeanului (Cetățeanul turmentat) etc.
Caragiale apelează la tipologii clasice; reliefează defecte general umane și creează comic
de caracter (demagogia lui Cațavencu, prostia lui Farfuridi, servilismul lui Pristanda, senilitatea
lui Dandanache). Ticurile verbale, greșelile de exprimare (neologisme pronunțate greșit -
„soțietate”, false etimologii –„capitaliști”, „faliți”, „renumerație”), pleonasm, anacolut,
paradox, nonsens, contradicție în termeni reprezintă o sursă de caracterizare indirectă și
principala modalitate de individualizare a „caracterelor” clasice. Rezultatul obținut de autor
este comicul de limbaj.
Dominanta de caracter este ilustrată de nume cu potențial comic. Cațavencu este
demagog, Farfuridi este prost. Originea numelui personajelor este și ea sursă de comic:
„Trahanache” provine de la cuvântul „trahana”, cocă moale, ceea ce sugerează că personajul
este modelat de interes; „Dandanache” vine de la „dandana” (boacănă, gafă), sugestiv pentru
cel care creează confuzii penibile, după cum afirmă Garabet Ibrăileanu în studiul „Numele
proprii în opera comică a lui Caragiale”.
Notațiile autorului caracterizează personajele indirect, prin gesturi și mimică. În lista
cu Persoanele de la începutul piesei, alături de numele sugestive pentru tipologia comică,
scriitorul precizează și statutul social al personajelor: Ștefan Tipătescu, „prefectul județului”,
este unul dintre stâlpii puterii locale; are gândire de stăpân medieval, îl transformă pe polițaiul
orașului în sluga personală; Agamemnon Dandanache, „vechi luptător de la 48”, este
politicianul senil care produce o dandana prin considerarea șantajului drept o formă de
diplomație; Zaharia Trahanache, alt stâlp al puterii locale, politicianul abil și venerabil, avid de
putere, este ,,prezidentul” tuturor ,,comitetelor și comisiilor” din județ etc.
Prin toate aceste mijloace, piesa provoacă râsul, dar, în același timp, atrage atenția
cititorilor/ spectatorilor, în mod critic, asupra comediei umane. Lume eroilor lui Caragiale este
alcătuită dintr-o galerie de personaje care acționează după principiul „Scopul scuză mijloacele”
și urmăresc menținerea sau dobândirea unor funcții politice/ a unui statut social/ a unor
avantaje.