O scrisoare pierdută

de Ion Luca Caragiale

Reprezentată pe scenă în 1884, comedia O scrisoare pierdută de I. L Caragiale este a

treia dintre cele patru scrise de autor, o capodoperă a genului dramatic.
Este o comedie de moravuri, în care sunt satirizate aspecte ale societății contemporane
autorului, fiind inspirată din farsa electorală din anul 1883.
Comedia este o specie a genului dramatic, care stârnește râsul prin surprinderea unor
moravuri, a unor tipuri umane sau a unor situații neașteptate, cu un final fericit. Conflictul
comic este realizat prin contrastul dintre aparență și esență. Sunt, de asemenea, prezente
formele comicului- umorul, ironia și diferitele tipuri de comic (de situație, de limbaj, de
caracter, de nume).
Încadrându-se în categoria comediilor de moravuri, prin satirizarea unor defecte
omenești, piesa prezintă aspecte din viața politică (lupta pentru putere în contextul alegerilor
pentru Cameră) și de familie (relația dintre Tipătescu și Zoe) a unor reprezentanți corupți de pe
scena politică românească.
Ca specie a genului dramatic, comedia este destinată reprezentării pe scenă, dovadă
fiind lista cu persoanje care precedă textul și didascaliile, singurele intervenții directe ale
autorului în text.
Textul dramatic este structurat în patru acte alcătuite din scene, fiind construit sub
forma schimbului de replici dintre personaje.
Titlul pune în evidență contrastul comic dintre aparență și esență. Pretinsa luptă pentru
puterea politică se realizează, de fapt, prin lupta de culise, având ca instrument al șantajului
politic scrisoarea pierdută, pretextul dramatic al comediei. Articolul nehotărât indică atât
banalitatea întâmplărilor, cât si repetabilitatea ei (pierderile succesive ale scrisorii).
Acțiunea este plasată în capitala unui județ de munte, în zilele noastre, adică la finalul
secolului al XIX-lea, în perioada campaniei electorale, ăntr-un interval de trei zile.
Povestirea pe momentele subiectului- vezi schița
Personajele acționează stereotip, simplist, ca niște marionete lipsite de profunzime
sufletească, fără a evolua pe parcursul acțiunii, fără a suferi transformări psihologice,
dovedindu-se a fi personaje plate.
Personajele din comedii au trăsături care înlesnesc încadrarea lor tipologică. Caragiale
este considerat cel mai mare creator de tipuri din literatura română. Ele aparțin viziunii clasice
pentru că se încadrează într-o tipologie comică, având o dominantă de caracter și un repertoriu
fix de trăsături. Trahanache reprezintă tipul încornoratului, Tipătescu pe cel al donjuanului, Zoe
este cocheta și adulterina, tipul demagogului este reprezentat în piesă de Nae Cațavencu, dar și
de Tipătescu, Farfuridi, Brânzovenescu sau Trahanache și Dandanache.
Scriitorul depășește cadrul comediei clasice, având capacitatea de a individualiza
personajele, prin comportament, particularități de limbaj, nume, dar și prin combinarea
elementelor de statut psihologic și social. De exemplu, Trahanache este încornoratul simpatic,
dar și vanitosul înșelat. Zoe reprezintă tipul cochetei, dar și al femeii voluntare.
Personajele aparținând aceleiași categorii se disting prin modul de a reacșiona la
împrejurări (comportament), dar și prin comicul de caractere. Tipătescu și Trahanache
reprezinta tipul politicianului demagog, dar în timp ce Trahanache își păstrează calmul
imperturbabil în fața amenintărilor lui Cațavencu și caută cu diplomație o armă de contra-
șantaj, Tipătescu reacționează impulsiv și violent, ordonă arestarea fără mandat a avocatului,
iar în confruntarea directă amenință că îl va ucide cu bastonul (comic de situație).
Numele personajelor nu sunt alese întâmplător, ele relevă elemente specifice tipologiei
personajelor. Zaharia Trahanache își derivă numele din substantivul comun trahana, o cocă
moale, ușor de modelat, lucru care îl recomandă ca fiind ușor de manipulat. Nae Cațavencu,
după cum arată numele său este prin definiție tipul demagogului lătrător (cață). Farfuridi și
Brânzovenescu au nume cu rezonanță gastronomică, aluzia gastronomică subliniind
inferioritatea și vulgaritatea lor. Polițistul Ghiță Pristanda este tipul slugarnicului, omului servil
și umil, supus superiorilor săi, numele său derivând din pristanda, dansul popular în care se bate
pasul pe loc.
Limbajul este principala modalitate de individualizare a personajelor. Formele greșite ale
cuvintelor, erorile de exprimare, ticurile verbale denotă incultura acestora și statutul de
parvenit.
Prin comicul de limbaj se realizează caracterizarea indirectă a personajelor. Trahanache
pronunță greșit neologisme pe care le folosește pentru a epata (ex. Docoment, endependant,
cestiuni arzătoare la ordinea zilei), folosește truisme (unde nu e moral, acolo e corupție),
tautologii (enteresul și iar enteresul), cacofonii (va să zică că nu le are). Dandanache se exprimă
peltic, săsăit, eliptic și incoerent (eu, care cu familia mea, de la patuzsopt). De asemenea,
ticurile verbale sunt prezente frecvent în discursurile persoanejelor, de la Ai puțintică răbdare!
Al lentului Trahanache la laitmotivul intrării în scenă a Cetățeanului turmentat Eu cu cine
votez?.
Sursele comicului sunt diverse și servesc intenției autorului de a satiriza defectele
omenești.
Comicul de moravuri vizează viața de familie (triunghiul conjugal Zoe- Trahanache-
Tipătescu) și viața politică (șantajul, falsificarea listelor electorale, satisfacerea intereselor
personale). Comicul de situație susține tensiunea dramatică prin întâmplări neprevăzute,
construite după scheme comice clasice- scrisoarea pierdută și găsită succesiv, răsturnarea de
statut/ evoluția inversă a lui Cațavencu, tema exageerată de trădare a grupului Farfuridi-
Brânzovenescu, împăcarea ridicolă din final care topește conflictul dramatic fără miză.
Prin aceste mijloace, piesa provoacă râsul, dar, în același timp, atrage atenția cititorilor
asupra comediei umane.
Lumea eroilor lui Caragiale este alcătuită dintr-o galerie de ariviști, care acșionează după
principiul Scopul scuză mijloacele, urmărind menținerea sau dobândirea unor funcții politice
sau a unui statut social nemeritat.
 Zoe Trahanache

Ea este conștientă de puterea pe care o deține asupra oamenilor din viața ei, soțul,
respectiv amantul ei. O scenă importantă în aceste sens este aceea când îi promite lui
Cațavencu sprijinul ei politic- Ei! Eu te aleg. Eu și cu bărbatul meu. Are putere de seducție, știe
să manipuleze pentru a-și atinge scopul. Este conciliantă, diplomată și generoasă cu Nae
Cațavencu în finalul operei, după ce acesta pierde scrisoarea. Îl iartă pentru a-i câștiga
devotamentul.
Zoe reprezintă tipul cochetei care face uz de toate armele de care dispune (șantaj,
cochetărie, lamentări, vehemență vocală) în timp ce pendulează între soț și amant, conduce din
umbră politica din județ.