O SCRISOARE PIERDUTĂ

Tema și viziunea despre lume

Comediile lui I. L. Caragiale, inspirate din realitatea contemporană scriitorului, aduc în fața
spectatorului un univers comic în care se ascunde tragicul, deoarece personajele, dominate de o
unică trăsătură de caracter, par a fi doar marionete lipsite de valori ale existenței și chiar de
interioritate, ele reprezentând, în spiritul junimismului, concretizarea ironică a formelor fără fond
ale societății timpului său. Viziunea dramaturgului este cea a unui realist și a unui moralist, de
orientare clasică.

”O scrisoare pierdută” se înscrie genului dramatic prin structurarea subiectului în acte și scene, prin
existența conflictului dramatic și a didascaliilor, utilizarea monologului și dialogului ca moduri de
expunere prin care se dezvoltă conflictul și se caracterizează personajele. Fiind o comedie, apare
contrastul dintre aparență și esență, intriga este un pretext pentru deznodământul fericit, iar limbajul
caracterizează personajele care aparțin burgheziei în ascensiune, subliniindu-le incultura.
Personajele sunt caractere, sunt de factură clasică, plate, și evidențiază monomanii (demagogul,
ipocritul, servilul) sau roluri de compoziție (amorezul, cocheta, încornoratul, confidentul). Totuși, în
ciuda schematizării implicate de tipologia comică, ele se individualizează prin detalii conturate de
replici sau de didascalii.

Comedia de moravuri ”O scrisoare pierdută” exprimă vocația de realist a lui Caragiale, nu doar prin
spiritul ascuțit de observație și prin luciditate (”simț enorm și văd monstruos”), ci și prin
preocuparea pentru social – ființa umană ca om al acesteia. Tipologiile sunt supuse ridiculizării,
pentru că râsul a fost considerat mereu un mijloc de ameliorare a moravurilor.

Structurată în 4 acte, cu număr variabil de scene, ”O scrisoare pierdută” este o comedie care
înfățișează aspecte din viața politică și familială contemporane autorului, comicul fiind mijlocul
prin care acesta își exprimă atitudinea, viziunea despre lumea căreia îi aparține. Perioada electorală,
aleasă ca timp al acțiunii, este aleasă pentru a pune în evidență contrastul dintre aparență și esență,
specific comediei.

La baza textului dramatic se află conflictul principal de natură politică între gruparea lui
Trahanache, Tipătescu, Farfuridi, Brânzovenescu și Cațavencu, susținut de dăscălime și de așa-zisa
intelectualitate de provincie. Acesta este secondat de alte conflicte evidențiate prin tehnica
bulgărului de zăpadă.

Cronotopul este configurat de ”capitala unui județ de munte, în zilele noastre”, iar perioada
electorală este optimă pentru conturarea imaginii unei societăți ”fără prințip” și a unor personaje
caracterizate de vanitate și ambiții deșarte.

Evenimentele se desfășoară pe parcursul a 3 zile, indicațiile scenice și dialogul furnizând detalii

asupra cadrului, mișcării scenice și a relațiilor dintre personaje implicate în conflict.

O scenă semnificativă pentru conturarea temei și a conflictului este actul I, când scrisoarea
prefectului este utilizată de către Nae Cațavencu ca armă politică și produce agitația, spaima și
indignarea cuplului amoros alcătuit din Ștefan Tipătescu și Zoe Trahanache. Amenințarea devine și
mai puternică atunci când în ”Răcnetul Carpaților” se publică știrea că avocatul va fi susținut de
partidul de guvernământ reprezentat de Zaharia Trahanache, soțul Zoei, și Tipătescu. În aceste
condiții, după ce ordonă arestarea lui Cațavencu, la insistențele amantei, prefectul negociază cu
avocatul. Furiei acestuia i se opune politețea ipocrită și arogantă a avocatului care știe sa-și
negocieze prin șantaj funcția de deputat. Întâlnirea devine derizorie în finalul scenei, când, auzind
vocea lui Trahanache, cei trei se ascund ca niște copii poznași. Scena care evidențiază intriga
comediei, conturează imaginea politicienilor corupți, imorali, vanitoși, care își apără interesele și
poziția sau profită de slăbiciunile umane pentru a-și realiza scopul.

O altă scenă semnificativă prin care se evidențiază tema și viziunea despre lume a dramaturgului
este aceea care îl introduce în acțiune pe Dandanache, candidatul de la București. Relatarea cu
inocență disimulată a împrejurării prin care acesta ajunge să candideze pentru postul de deputat în
provincie este ilară, dar surprinde și josnicia personajului care pozează într-un bătrân naiv, dar șiret,
fără scrupule și fără simțul realității. Dandanache profită de aceeași situație precum Cațavencu și
șantajează o persoană importantă implicată, asemenea Zoei și lui Tipătescu, într-o relație amoroasă
adulteră. Comicul de situație rezidă în faptul că tocmai împricinaților li se confesează trimisul de la
centru, iar ironia acidă rezultă din prevederea lui Dandanache de a pune scrisoarea, instrumentul
șantajului, la păstrare, pentru a o folosi și cu alte ocazii.

Ambele scene combină dimensiunea politică cu cea familială și se bazează, simetric, pe același
mijloc de șantaj, însă comportamentul lui Dandanache este mai perfid decât al lui Cațavencu, fapt
sesizat de Zoe, care îl caracterizează cu ironie și dezgust: ”- E simplu, dar e un om onest!” și de
Tipătescu: ”Unde ești, Cațavencule, să te vezi răzbunat!”. De altfel, sarcasmul dramaturgului este
evidențiat prin mărturisirea acestuia, când a declarat că l-a construit pe Dandanache ”mai prost
decât Farfuridi și mai canalie decât Cațavencu”.

Viziunea realistă este susținută de didascalii, care surprind detaliat comportamentele și atitudinile
personajelor privind tema: criticarea societății contemporane dramaturgului, de veridicitatea
situațiilor, iar ironia conturează comicul de intenție. Astfel, este relevantă Lista cu personaje care
precede textul propriu-zis al comediei, în care Caragiale surprinde cu acuratețe trăsăturile
dominante ale protagoniștilor: ”Dandanache – vechi luptător de la 48”, ”Zaharia Trahanache –
prezidentul Comitetului permanent, Comitetului electoral, Comitetului școlar, Comițiului agricol și
a altor comitete și comiții”.

Personajele plate, de factură clasică, sunt angrenate într-o serie de situații care generează comicul.
Autorul utilizează toate tipurile de comic, de la cel de situație la comicul de caracter, de nume și de
limbaj, înfățișând o lume caracterizată prin impostură și fără principii.

Caracterizarea directă a personajelor este realizată mai ales prin numele acestora (comicul de
nume), Caragiale creează o întreagă galerie de tipuri umane: Trahanache – ”trahana”, cocă moale,
în asociere cu Zaharia (zahariseală), conturează tipologia încornoratului, Dandanache – ”dandana”,
încurcătură, alăturat numelui eroului grec Agamemnon, persiflează personajul și îl înscrie tipologiei
demagogului, alături de Cațavencu (cață – haină cu două fețe, pasăre gălăgioasă), Pristanda (joc
moldovenesc) – servilul, Tipătescu (tip) – amorezul, Zoe – cocheta, Farfuridi și Brânzovenescu –
nume cu rezonanțe gastronomice, inseparabili și de umplutură. Cetățeanul turmentat reprezintă
omul simplu confuz și neștiutor al jocurilor politice, a cărui replică, ”Eu cu cine votez?”sintetizează
naivitatea alegătorului.

Caracterizarea indirectă este amplă și evidențiază celelalte tipuri de comic. Un maestru al

comicului de limbaj, Caragiale își lasă personajele să comunice și să se comunice conturând,
totodată, și comicul de caracter, prin contrastul dintre aparență și esență. Limbajul personajelor este
o sursă bogată de evidențiere a temei, imprimându-le acestora aspectul unor marionete ale propriilor
vicii și obsesii, ale inculturii și golului interior. Ele nu au moralitate, ci doar discursuri despre
morală: ”Unde nu e moral, acolo e corupție și o soțietate fără prințipuri, va să zică că nu le are ”
(Trahanache), mimează sentimentele pentru a impresiona auditoriul: ”…mă gândesc la tărișoara
mea (plânsul l-a biruit de tot)” (Cațavencu), nu sunt capabili de formularea unor opinii pertinente:
”Din două una, dați-mi voie: ori să se revizuiască, primesc, dar să nu se schimbe nimica: ori să nu
se revizuiască, primesc, dar atunci să se schimbe pe ici pe acolo, și anume în punctele…esențiale”
(Farfuridi). Alte greșeli de limbaj care evidențiază incultura personajelor sunt: etimologii populare –
”capitaliști”, termen folosit de Cațavencu pentru a numi ”locuitorii capitalei”, deformări fonetice –
”bampir” pentru vampir (Pristanda), nonsensul – ”ne aflăm într-o chestiune politică…și care, de la
care atârnă viitorul, prezentul și trecutul țării…”(Farfuridi), echivocul – ”…în orașul acesta de
gogomani, în care eu sunt cel dintâi, dintre fruntași” (Cațavencu).

Fiind comedie, intriga este derizorie, pretext pentru autor de a imagina o lume populată de oameni
falși, fără idealuri, iar tehnicile compoziționale urmăresc conflictul gradat și ascensional (tehnica
”bulgărului/bulgărelui de zăpadă”). Astfel, conflictul principal, legat de pierderea succesivă a
scrisorii compromițătoare, atrage după sine conflicte secundare, precum bulgărele în rostogolire.
Intriga în sine e anterioară intrării personajelor în scenă și se evidențiază treptat din schimbul de
replici dintre personaje. La conturarea acesteia contribuie trei procedee: repetiția, asigurată de
intrarea și ieșirea din scenă a cetățeanului turmentat, care găsește inițial scrisoarea și tot el o aduce
destinatarului atunci când nimeni nu se așteaptă, evoluția inversă a seriilor de personaje (”qui-pro-
quo”) – la început, gruparea lui Cațavencu părea să fie câștigătoare, la final, învinșii câștigă, deși se
creează impresia unui al treilea câștigător, prin alegerea unanimă a lui Dandanache. Interferența
seriilor de personaje este al treilea procedeu dramatic și este legat de deznodământul specific
comediei, la sfârșit, toată lumea se împacă, declarându-se mulțumită.

Coeziunea lumii înfățișate de Caragiale în comedie este evidențiată în final, în replica lui Cațavencu
care i se adresează lui Tipătescu, prin solidaritatea de grup, dilatată până la grotesc: ”Să mă ierți și
să mă iubești pentru că toți ne iubim țara, toți suntem români mai mult sau mai puțin onești”.

Condiția umană, în ipostaza ei politică, populează un univers de marionete, absurd, care

îndreptățește definirea ei ca lume pe dos. Personajele șochează prin existența lor naturală, fără
mustrări de conștiință, preocupate fiind doar de păstrarea aparențelor și a imaginii publice.

În concluzie, tema comediei este ilustrativă pentru viziunea autorului care satirizează, printr-un
râs tragic, impostura, orgoliul unor politicieni corupți, demagogi, adevărate expresii ale formelor
fără fond, reprezentativi pentru o societate pe care Titu Maiorescu o caracteriza prin ”neadevăr”.