O scrisoare pierdută

(tema și viziunea despre lume)

Apărut în Franța, la mijlocul secolului al XIX-lea, ca o reacție antiromantică,

realismul este mișcarea literară a cărei doctrină se bazează pe reflectarea obiectivă, veridică a
realității, repudiind idealizarea acesteia. Principalele trăsături ale curentului sunt atitudinea
critică față de societate, stilul solemn și impersonal, preocuparea pentru social, obiectivitatea
lucidă, demistificatoare, interesul pentru amănuntul plasticizant, tipicitatea acțiunilor și a
personajelor, prezentarea banalității cotidiene.
Comedia este specia genului dramatic ce prezintă întâmplări, personaje, moravuri într-
o manieră care stârnește râsul. Intriga este foarte simplă, ceea ce determină ca și acțiunea să
se mențină în limitele aceleiași simplități, conflictul este derizoriu, iar deznodământul –
întotdeauna vesel. Personajele întruchipează, de regulă, trăsături de caracter reprobabile, căci
rolul comediei este de a demasca imperfecțiunile umane și de a le sancționa prin râs, iar
categoria estetică definitorie este comicul, fundamentat pe contrastul dintre aparență și
esență, dintre scop și mijloace, dintre efort și rezultatele lui etc.
Considerat până astăzi cel mai mare dramaturg român, Ion Luca Caragiale se
evidențiază ca ,,mare vizionarˮ, ,,fire strălucităˮ, ,,structură duală foarte complexăˮ, de o
inteligență veșnic trează – așa cum este caracterizat într-un schimb de scrisori între Titu
Maiorescu și Duiliu Zamfirescu –, creând o operă ce concurează, prin veridicitate și pulsația
vieții, însăși realitatea. Piesa de teatru ,,O scrisoare pierdutăˮ (reprezentată scenic în 1884)
este o comedie de moravuri și de caracter, în care autorul își propune să dezvăluie
mecanismele politice și viața de familie a burgheziei de provincie de la sfârșitul secolului al
XIX-lea. Textul aparține realismului prin răsfrângerea critică a dinamicii vieții politice în
contextul revizuirii Constituției și a Legii electorale, prin ironizarea – în manieră junimistă –
a unor tare sociale (precaritatea unor instituții, beția de cuvinte a politicienilor, corupția
generalizată, manipularea maselor, trucarea votului, mentalitatea de târgoveți și interesele
meschine ale conducătorilor), prin cultivarea unor tipologii consacrate (dintre care cele mai
semnificative sunt arivistul și demagogul), precum și prin impresia de veridicitate pe care o
lasă acțiunile și relațiile interumane, puse în slujba ascensiunii sociale sau a menținerii unui
statut deja dobândit. Se poate vorbi, în egală măsură, de o notă clasică a operei, ce vine din
valorificarea unor tehnici dramatice îndelung exersate (moștenite din clasicismul francez de
secol XVII), precum încurcătura, coincidența, echivocul, qui-pro-quo-ul, din vocația căutării
tiparelor eterne în orice manifestare umană și din respectarea principiului gradării acțiunii
către un climax neașteptat.
Titlul operei cuprinde explicit numele obiectului care va declanșa acțiunea și,
totodată, pretextul intrigii: pierderea unei scrisori de amor. Scrisoarea este, de asemenea,
laitmotivul comediei, traseul ei ordonând acțiunea dramatică și polarizând personajele în
funcție de interesele de moment. Fără a sugera neapărat caracterul oarecare al obiectului,
articularea nehotărâtă a substantivului ,,scrisoareˮ semnalează generalizarea acestei practici
politice, idee consolidată ulterior prin apariția unei noi scrisori – prin care a parvenit politic
Agamemnon Dandanache –, dar având același rol ,,strategicˮ. Lumea ,,scrisorii pierduteˮ se
dovedește, astfel, un cerc închis, un mecanism autoreglator din care niciun personaj nu vrea
să iasă.
 Reperele de timp și de spațiu slujesc aceeași intenție generalizatoare a autorului, care
evită a-și plasa eroii într-o realitate reperabilă și finită, preferând a se juca ingenios cu
valențele universalității. Astfel, după tabela personajelor, care reprezintă în sine un tablou
veridic al spectrului politicii provinciale, laconica precizare ,,În capitala unui județ de munte,
în zilele noastreˮ orientează așteptările cititorului către o lume românească eternă.
Din punct de vedere compozițional, piesa este împărțită în patru acte, evidențiindu-se,
în acest sens, un echilibru de esență clasică. Fiecare act este împărțit, la rândul său, în mai
multe scene, autorul excluzând noțiunea de tablou și propunând modificările decorului la
începutul actelor.
Având în vedere că tematica operei este denunțarea, în termenii esteticii maioresciene,
a ,,formelor fără fondˮ (degradarea vieții politice și a celei private, superficialitatea relațiilor
interumane, lipsa de consistență a sentimentelor și a valorilor în contextul luptelor pentru
putere), o scenă-ancoră pentru constituirea semnificațiilor comediei este plasată în Actul I
(Scena V), protagoniștii fiind cei doi amanți demascați de Cațavencu. Disperarea lui
Tipătescu este redată prin suita de interogații retorice (,,Ce să fac? Ce să fac?ˮ), dar și prin
mișcarea scenică, descrisă în didascalii: ,,vine amețit și-mpleticindu-se din fund și cade pe un
scaun cu capul în mâiniˮ. La fel, Zoe se declară ,,nenorocităˮ, arătându-și vulnerabilitatea de
femeie îndrăgostită în pofida stăpânirii de sine ce o caracterizează: ,,Am auzit tot, tot, tot.
Sunt nenorocită, Fănică...ˮ. Discuția dintre ei amplifică dimensiunea afectivă a conflictului,
susținută prin opțiunea fiecăruia de a rezolva situația critică într-o manieră proprie: Zoe îl
trimite pe Ghiță la Cațavencu să îi cumpere scrisoarea, în timp ce prefectul este convins
că ,,trebuie să-l omorâmˮ. Secvența conține, așadar, latențe dramatice, care se vor actualiza
mai târziu, când Zoe amenință că se va sinucide, iar Tipătescu îi propune să abandoneze
întreaga mascaradă socială și să fugă împreună în lume.
O altă secvență care se constituie într-un excelent prilej pentru satira moravurilor
politice este cea din final. După ce se consumă luptele pentru acapararea puterii și, simultan,
pentru recâștigarea imaginii publice, aflată în pericol timp de câteva zile, grupurile de
interese se reomogenizează, cu toții sărbătorind, în mod absurd, victoria corupției, a minciunii
și a incompetenței. Apelând la toate resursele sincretice ale teatrului – ,,urale tunătoareˮ,
muzică de fanfară, ,,costume de pretenție provincialăˮ, beția de cuvinte a discursului și
amețeala datorată șampaniei abundente –, Caragiale transformă finalul operei într-un
imbroglio nesfârșit, din care nu se mai înțelege nimic. Miezul comic al scenei îl reprezintă
prestația lui Agamiță Dandanache, cel ales ,,în unanimitateˮ de putere și de opoziție, care,
peltic, amnezic și ridicol, cuvântează în fața mulțimii: ,,În sănătatea alegătorilor... cari au
probat patriotism și mi-au acordat... (nu nimerește) asta... cum să zic de!... zi-i pe nume de!...
a! sufradzele lor...ˮ. Singurii care par că au capacitatea de a se distanța de acest bâlci al
deșertăciunilor politice – cu toate că ei înșiși l-au generat – sunt Zoe și Tipătescu,
care ,,contemplă de la o parte mișcareaˮ.
Considerat cel mai mare creator de tipologii general umane din literatura română,
Caragiale propune o modalitate clasică de construcție a personajelor, acestea reprezentând
caractere comice, fixate într-o dominantă morală. Astfel, Trahanache este ticăitul și
încornoratul simpatic, naiv în viața de familie și dezechilibrat în cea politică, rudimentar în
declarații și decizii. Tipătescu este tipul amorezului sau al junelui prim din teatrul clasic, deși
se identifică foarte bine și cu parvenitul din realism. Orgolios și vanitos, apare ca un prefect
despotic și discreționar, care își exercită funcția ca pe un privilegiu în virtutea căruia își poate
permite orice. Zoe reprezintă tipul cochetei adulterine, îi manipulează cu succes pe toți
bărbații din jur, este tenace și autoritară, dotată cu voință și hotărâre în tot ceea ce face.
Cetățeanul Turmentat este naivul, omul simplu, neviciat de lupta politică, simbolul poporului
manipulat și mințit, oarecum ingenuu prin credința sa că votul pe care urmează să îl depună
este extrem de important. Pristanda întruchipează omul slugarnic, obligat la compromisuri
din cauza situației materiale (,,familie mare, renumerație micăˮ), ceea ce nu îl împiedică însă
să îi judece pe superiorii săi. Cațavencu este duplicitar, cameleonic, perfect adaptabil la
situație, încât apare, pe rând, ca sentimental, patriot, neputincios, iritat, umil, infatuat, teatral,
grandilocvent. Apogeul degradării clasei politice este ilustrat prin Dandanache, un amestec
grosolan de prostie, infatuare și imoralitate. Pentru el, șantajul nu reprezintă un accident, o
șansă de parvenire, ca pentru Cațavencu, ci un mod constant de a face politică.
Comicul – categoria estetică definitorie a speciei – este magistral reprezentat în ,,O
scrisoare pierdutăˮ. Comicul de limbaj este elementul care consacră caragialismul ca manieră
de creație inconfundabilă și originală, sursele sale fiind, în textul supus analizei, greșeli
precum ticurile verbale (,,ai puțintică răbdareˮ, ,,curatˮ), etimologiile populare
(,,bampirˮ, ,,renumerațieˮ), confuziile (prin ,,capitaliștiˮ, Cațavencu înțelege ,,locuitori ai
capitaleiˮ), truismele (,,un popor care nu merge înainte stă pe locˮ) etc. Comicul de situație
este generat de triunghiul conjugal care declanșează intriga, de acțiunile hilare ale cuplului
Farfuridi-Brânzovenescu, de lovitura de teatru constând în numirea unui nou candidat,
precum și de intrările și ieșirile repetate din scenă ale Cetățeanului Turmentat. Comicul de
caracter are în vedere o tehnică prin care personajelor li se oferă posibilitatea și libertatea de
a-și construi, mai ales prin autocaracterizare, o mască ce reprezintă imaginea lor aparentă,
urmând ca, prin fapte, atitudini și dialog, să se realizeze demascarea lor și să se redea astfel
esența.
Prin urmare, ,,O scrisoare pierdutăˮ este o capodoperă atât a speciei, cât și a autorului,
îndemnând și astăzi la cercetare estetică, spre a-i fi pătrunse toate mecanismele artistice. Sub
zodia generoasă a comicului, Caragiale sondează tipuri și realități sociale etern valabile, pe
care le surprinde în contrastul demascator dintre aparență și esență, dezvăluindu-se ca un fin
observator al vieții și al naturii umane.