O scrisoare pierdută

de Ion Luca Caragiale

Privită cu ironie și ridicată la scara absurdului grotesc, lumea lui Caragiale este imatură,
prietenoasă, marcată de exacerbări, de iluzoriu, convențional. Uniformitate cenușie, infinit
uman șocant, lumea comediilor își trage sevele din realitatea sfârșitului de secol XIX, societate
contemporană autorului. Numită de Caragiale “lume-lume” sau “strânsură de năvală” ea este
privită din mai multe perspective: politică, socială, erotică, administrativă. Scriitor clasic,
intenționează să prezinte în spiritul junimismului croncretizarea ironică a formelor fără fond,
surprinzând contrastul dintre aparență și esență. Personajele reflectă fenomenul universal al
trivializării existenței într-o ordine socială care se îndepărtează de sensul firesc al istoriei.
Comediile sale (“O noapte furtunoasă”, “O scrisoare pierdută”, “Conul Leonida față cu
reacțiunea” și “D’ ale Carnavalului”) reprezintă primul contact de adâncime cu criza morală a
civilizației moderne.
Inspirată din alegerile impuse de liberali odată cu revizuirea Constituției (1883), “O scrisoare
pierdută” de I.L.Caragiale este o comedie, specie dramatică întrucât respectă convențiile
discursive ale genului și speciei, atât la nivelul formei (acte, scene, replici, didascalii), cât și la
nivelul conținutului (conflict dramatic, personaje comice, mijloace și tipuri de comic).
Pe de o parte, textul este o comedie prin tema și viziunea despre lume. În viziunea lui Caragiale,
lumea comediei “O scrisoare pierdută” este construită prin îmbinarea realismului cu clasicismul.
Criticul T. Vianu constată caracterul realist al piesei datorită spiritului de observație atent, cu
care este surprinsă societatea contemporană, preocupării pentru domeniul social, pentru tarele
societății: triunghiul conjugal, șantajul, arivismul. Obiectivitatea, acumularea detaliilor,
cronotopul bine precizat, caracterul de generalitate completează paleta realistă. Ca scriitor
clasic, Caragiale pledează pentru universalizarea tipologiilor, pentru constanta caracterologică,
personajele sale fiind lipsite de evoluție psihologică și pentru structura clasică, graduală a
textului. Totuși, prin comedie depășește granițele clasicismului și se apropie de modernism.
Caragiale omite intenționat orice trăsătură care ne-ar putea duce cu gândul la complexitatea
personajelor sale. Sub raportul construcției dramatice, Caragiale este totuși un creator de
teatru tradițional prin crearea unor situații comice și prin folosirea mijloacelor comice.
În mod particular, în “O scrisoare pierdută” lumea lui Caragiale se reduce la conturarea
trăsăturilor definitorii ale unui homo-politicus, prezentat prin caracteristici generalizate la scara
întregii societăți: strategia culiselor, perspectiva maghiavelică, lipsa unei biografii, lupta pentru
atingerea Centrului politic, locul privilegiat care odată atins exclude “privirea înapoi”,
demagogia.
Viziunea este sustinuță prin temă. Textul poate fi interpretat ca o comedie de moravuri din
punct de vedere moral, o comedie despre comportamentul personajelor în diferite situații din
punct de vedere psihologic, o comedie despre lupta pentru supremația politică sau
sentimentală, o comedie despre pasiunile erotice.
Titlul prefigurează tema și trimite la obiectul șantajului și sugerează contrastul dintre aparență
și esență. Precizarea cuvântului “scrisoare” în titlu reprezintă pretextul dramatic al comediei.
Din obiect al unei relații epistoliere particulare, scrisoarea devine obiect de șantaj, un document
de interes public. Pierderea repetată a scrisorii constituie intriga textului deoarece alegerea
candidatului este determinată tot de o scrisoare pierdută. La nivel gramatical și stilistic “o”
poate fi atât un articol nehotărât și sugerează faptul că este vorba de un obiect oarecare, fără
implicații politice, cât și un numeral cu valoare adjectivală, aspect care implică existența celor
două scrisori: a lui Tipătescu și a unui bancher. În ambele situații, textul scrisorii e dovada unor
relații mondene, imorale.
Viziunea despre lume se observă și la nivelul convențiilor discursive dramatice. La nivelul formei
se observă simetria dată de existența a patru acte cu un numar inegal de scene. Ca
particularitate, se observă prezența didascaliilor, cu rol important în prezentarea decorului a
jocului actoricesc, dar și ca mijloc de caracterizare. De asemenea, la începutul actelor oferă
informații despre spațiul comediei (anticamera prefectului și sala Pretoriului primăriei). Ele
oferă și informații despre personaje, mimică, gestică. Tot prin intermediul indicațiilor scenice
sunt fixate reperele spațio-temporale: “capitala unui județ de munte, în zilele noastre”.
La nivelul conținutului se observă interferența genurilor: acțiunea are o intrigă puternică. Intriga
foarte bine realizată reprezintă pierderea repetată a scrisorii. Intriga determină în bună măsură
nu numai desfășurarea acțiunii, ci și efectul de ansamblu pe care textul sau spectacolul
dramatic îl produc asupra cititorului/spectatorului. Astfel, pentru Zoe publicarea scrisorii
reprezintă “o intolerabilă rușine publică”. Trahanache o consideră o situație care trebuie
rezolvată, Pristanda: “o treabă de serviciu”. Efectul pe care îl are asupra lui Tipătescu este
devastator din punct de vedere politic, tocmai de aceea intră în conflict cu Cațavencu, care îl
amenință cu publicarea scrisorii. Singurul personaj neafectat direct este cetățeanul Turmentat
care trebuie să știe doar cu cine să voteze. Din obiect al unei relații personale, scrisoarea devine
obiect de șantaj. O simetrie a textului este dată de existența unei alte scrisori pe care o
folosește Dandanache, tot prin șantaj, pentru a ocupa o funcție politică. Se observă procedee
prin care se realizează tensiunea dramatică: modificarea raporturilor dintre persoane (intenția
lui Zoe de a vota pentru Cațavencu, în detrimentul soțului și amantului); răsturnări de situație
(polița găsită de Trahanache prin care îl șantajează la rândul său pe Cațavencu); elemente
surpriză (revolta lui Farfuridi și Brânzovenescu, supărați de trădare); amânări (amânarea
publicării scrisorii); anticipări etc.
Un alt element la nivelul conținutului este dat de conflictul dramatic. În textul dramatic
conflictul are o desfășurare clară. Criticul Adrian Marino afirmă că pentru fiecare conflict, există
o schemă cu elemente precise: existența a două forțe opuse (două tabere politice), obstacolul
(pierderea scrisorii și șantajul), ciocnirea amplifica tensiunea (conflictul dintre Tipătescu și
Cațavencu) și soluția care, conform principiilor comediei este una pozitivă: ambele tabere se
împacă, în special după numirea celui de-al treilea candidat. Conflictul principal antrenează cele
două tabere politice în jurul unor persoane cheie: pe de-o parte Tipătecsu și Trahanache, pe de
altă parte gruparea independentă a lui Cațavencu, mediatorul fiind Zoe. Conflictul se
acumulează treptat, dramaturgul folosind tehnica bulgărelui de zăpadă. Există și conflicte
secundare: grupul Farfuridi-Brânzovenescu consideră că sunt trădați “trădare, trădare, dar
măcar să știm și noi”. Se păstrează un tipar compozițional în toate piesele lui Caragiale:
scandalul inițial se transformă în petrecere.
În ceea ce privește specificul comediei, se remarcă tehnicile și tipurile de comic: qui-pro-quo-ul
(încurcăturile): Dandanache i se adresează Zoei cu formula “Zoe Tipătescu”, dar și echivocul
redat prin strategia Cetățeanului Turmentat. Cu privire la tipurile de comic, se observă comicul
de intenție: autorul își așează personajele în ipostaze ridicole, care stârnesc râsul. Inclusiv
caracterele comice stârnesc râsul: prostul, fudulul, lingușitorul etc. Moravurile sociale sunt și
ele satirizate (falsul politicianism, triunghiul conjugal). O forță mare de sugestie o are comicul
de limbaj, caracterizat prin confuzii paronimice (termenul “capitalist” este folosit pentru
locuitorii capitalei), deformarea cuvintelor (“bampir”), ticuri verbale (“curat-murdar”, “aveți
puțintică răbdare”).
Pe de altă parte, textul este o comedie datorită personajelor care fac acțiunea. Prin personajele
sale, Caragiale depășește limitele comediei clasice și anticipează elemente ale teatrului modern.
Personajele pot fi privite dintr-o triplă perspectivă. Ca personaje clasice, sunt caracterizate
printr-o constantă caracterologică. Schema clasică presupune recursul la o serie de trăsături
fixe, individualizarea și universalizarea tipologiilor, constantă caractereologică, ceea ce face din
personajele comediei niște personaje care nu evoluează psihologic. Totuși, au capacitatea de a
reprezenta societatea contemporană, indentificându-se o serie de trăsături comune: incultura
spoiala de cultură, machiavelismul, strategia culiselor, parvenitismul și șantajul. Personajele
anticipează prin atitudinile și schematismul lor psihologic, teatrul absurdului. La Caragiale,
tragicul din comedia fără sfârșit se repetă, acoperind monoton întregul câmp al vieții, se
observă un comic total, compact, unitar, în care ridicolul este fără fisură. Schematismul este
evident prin nivelul maxim de generalitate umană, personajele nu au portret fizic, dezvăluind
intenția ca dincolo de particularitate, să se găsească același schematism sufletesc. În plus,
personajele au un caracter simetric, creându-se impresia că sunt multiplicate.
Personajele lui Caragiale sunt caracterizate prin mijloace specifice comediei, mijloace comice
(qui-pro-quo-ul, echivocul, amânările), toate menite să sporească suspansul și să potențeze
tensiunea dramatică. În portretizarea personajelor se remarcă didascaliile, care sunt adevărate
carți de vizită ale personajelor, informând direct asupra statului social, funcțiilor publice,
politice și calități în care acționează personajele. Caracterizarea indirectă e ilustrată tot prin
didascalii. Pentru Trahanache, numele sugerează maleabilitatea-Trahana însemnând coca
moale, pe cand sufixul grecesc “-ache” denotă imbecilitate și incultura.
Unul dintre personajele cheie în economia piesei este Trahanache, o prezență remarcabilă, prin
dubla apartenență la tipologia încornoratului și la cea a politicianului abil. Personaj construit cu
inteligență și umor, Trahanache este protagonist al scenei politice, dar și al triunghiului
conjugal. Din punct de vedere social, este președintele unui partid politic și conduce destinele
acestuia dupa bunul plac. Astfel că ajunge să fie acuzat de trădare de către colegii de partid,
Farfuridi și Brânzovenescu. Prin raportare la viața de familie, el este tipul încornoratului
întrucat, aflat la a doua căsnicie suportă consecințele diferenței de vârstă. Mariajul include și o
a treia persoană, prefectul Tipătescu, prietenul lui. Ca soț înșelat, Trahanache adoptă masca
inocenței în privința relațiilor dintre Zoe și prefect. Viclean, dovedește o strategie în relațiile cu
ceilalți și o bună cunoaștere a tehnicii manipulării.
Comportamentul personajului este pus în valoare prin modalități specifice textului dramatic.
Caracterizarea directă e făcută în didascalii, unde personajului îi sunt enumerate funcțiile. În
mod direct, se remarcă și autocaracterizarea, evidentă prin raportarea lui Trahanache la
Cațavencu: “apoi, dacă umblă el cu machiavelicuri, să îi dau cu machiavelicuri [...] n-am umblat
în viața mea cu diplomație”. De către Cațavencu, oponentul este tratat cu respect:
“venerabilul”.
În mod indirect, Trahanache e caracterizat cu ajutorul onomasticii: “ramolit, maleabil”, însa îi
este scos în evidența și oportunismul. Faptele personajului dovedesc că este eficient,
gestionează cu calm situațiile de criză. Specific comediei, limbajul lui Trahanache denotă
incultura sau “spoiala de cultură” prin exprimări cacofonice: “va să zică că nu le are”, prin
pronunția pe principiu grecesc: ”soțietate”, prin deformarea neologismelor: “docoment”.
După părerea mea, personajele comediei sunt reduse la câteva scheme morale abstracte, par
să alcătuiască lumea celei mai “universale” compuneri, în sensul în care comedia tuturor
epocilor procedează. Abstracțiunea și esența sunt strâns legate de funcționalitatea comică.
Respectând toate convențiile textului dramatic, opera “O scrisoare pierdută” de I.L.Caragiale,
aparține speciei literare comedie.