O SCRISOARE PIERDUTA – I.L.

CARAGIALE
Realismul, curent literar dezvoltat în secolul al XIX-lea, impune o nouă orientare estetică, definită prin
reprezentarea veridică a realităţii, prin absenţa idealizării personajelor şi a circumstanţelor în care
acţionează acestea. Omul este prezentat ca un produs al mediului social- istoric în care trăieşte şi cu care
este în interdependenţă. Materialul epic foarte bogat nu exclude analiza psihologică, făcută însă, de cele
mai multe ori, din perspectiva unui narator obiectiv şi omniscient.
I. L.Caragiale este un prozator si dramaturg din epoca Marilor Clasici, membru al societății Junimea, a
cărui operă dramatică stă sub semnul propriei afirmații: “Simt enorm și vad monstruos”. El supune
societatea burgheză unei ample observații și reliefează defectele acesteia in cele patru comedii: “O
scrisoare pierdută”, “O noapte furtunoasă”, “D’ale Carnavalului”, “Conu Leonida de față cu reacțiunea”.
“O scrisoare pierdută” este scrisă în 1883 și jucată în 1884 pe scena Teatrului Național București, într-o
perioadă in care literatura română cunoaște o dezvoltare fără precedent, societatea Junimea reunind toți
marii scriitori ai vremii. Este o comedie, specie a genului dramatic, care stârneşte râsul prin surprinderea
unor moravuri, a unor tipuri umane sau a unor situaţii neaşteptate, cu final fericit.
Aparţinând realismului clasic, se regăsesc în cadrul său trăsături precum satirizarea unor aspecte sociale,
spiritul de observaţie acut, veridicitatea redată de tehnica detaliului semnificativ, echilibrul
compoziţional şi tipologiile prezente. Criticul literar Edgar Papu afirma faptul că "O scrisoare pierdută"
este o comedie ce "atinge amploarea unei epopei eroi-comice".
O primă astfel de trăsătură a realismului este prezentarea veridică a vieții politice românești, în contextul
alegerilor electorale pentru Camera Deputaților. Autorul prezintă prin coordonatele spațio-temporale
folosite un aspect esențial al scenei politice românești, sugerând caracterul general valabil (indiferent de
circumstanțe) al modului de desfășurare al campaniei electorale, bazată pe corupție și șantaj („În capitala
unui județ de munte, în zilele noastre”). O altă realitate a vieții este raportată la imaginea cetățeanului și
a modului său de a acționa în preajma alegerilor, fiind dominat de dezorientare, ilustrat în text prin
adjectivul „turmentat”. Imaginea este ilustrată prin repetarea obsesivă a interogației „Eu cu cine votez?”.
O altă trăsătură care justifică încadrarea operei în realism este caracterul tipologic al personajelor, ce
ilustrează opoziția dintre esență și aparență. Ion Luca Caragiale este considerat unul dintre cei mai mari
creatori de tipologii din literatura română, în această operă îndreptându-și atenția mai ales spre Zaharia
Trahanache, reprezentând tipologia încornoratului sau a vicleanului. Acesta este considerat un personaj
„enigmă” datorită comportamentului său în fața adulterului Zoei. Deși pare naiv, el doar se preface,
deoarece comedia naivității constituie un beneficiu pentru el. Zoe intenționează să pară o doamnă
delicată, sensibilă, dar e o parvenită lipsită de scrupule, ce profită de sentimentele celor doi bărbați din
viața ei. Ea e tipul adulterinei

ce își înșală soțul cu cel mai bun prieten al acestuia și conduce din umbră “interesele județului”.
Bineînțeles, în opera „O scrisoare pierdută” există și alte tipologii, precum junele prim (Tipătescu),
slugarnicul (Pristanda) și demagogul (Cațavencu și Dandanache).
Tematica piesei acoperă o largă arie socială: politica, familia, presa, viața publică, morala, opera
exprimând, printr-o diversitate de procedee, viziunea despre lume a autorului. Viața politică românească
este prezentată în detaliu, autorul insistând pe două aspecte negative pe care alege să le ironizeze: jocul
politic de culise și practica șantajului.
Viziunea autorului este una realistă, Caragiale încercând să redea cu acurateţe detalii ale societăţii în care
a trăit, utilizând comedia pentru a masca tragedii existente în realitatea imediată, dat fiind faptul că
"fondul comediilor lui Caragiale este rece şi cinic"(Mihail Dragomirescu), scrierea sa având funcţie moral-
terapeutică.
O primă scenă reprezentativă pentru temă este cea în care Zoe încearcă să-l convingă pe Tipătescu să-l
voteze pe Cațavencu, apelând la toată gama de șiretlicuri feminine. Când amantul ei o ceartă (“Ești
femeie în toată firea, nu ești copil”), ea face pe vinovata și pe victima, plânge ca să-l impresioneze și să
evidențieze cât de nefericită este. Aceasta apelează la șantajul sentimental (“Dacă m-ai iubit vreodată,
scapă-mă“). Tipătescu, afectat, îi propune să fugă în lume, dar Zoe, pragmatică, nici nu vrea să audă: “Ești
nebun?”. Îi propune să-l susțină pe Cațavencu, amenințându-l că dacă luptă împotriva lui Nae, luptă și
împotriva ei. Femeia se folosește de toată puterea ei de influență, oscilând între a-l amenința că se
sinucide și a-l lăsa să o certe.
O altă scenă reprezentativă pentru temă este Scena 7 din Actul 4, ce prefigurează deznodământul.
Cațavencu, spășit, recunoaște în fața Zoei că a pierdut scrisoarea, iar ea nu-l crede și îl amenință cu polița
falsă descoperită de soțul ei. În Scena 8, cetățeanul turmentat restituie scrisoarea aflată în pălăria lui
Nae. Scena ilustrează ironia cetățeanului turmentat față de Cațavencu (“O scrisoare, da, domn Nae...Nu
mai mergem la o țuică?”), dar și stările contradictorii prin care trec Zoe și Cațavencu: neîncredere,
nervozitate, disperare. Cetățeanul nu dorește recompensă, ci vrea să știe cu cine să voteze, ilustrând
astfel confuzia cetățenilor “turmentați” de falsele promisiuni ale celor aleși. Comedia devine un adevărat
manual satiric al politicii dintotdeauna și de pretutindeni.
Un prim element de compoziție semnificativ este prezența mai multor tipuri de comic. Comicul de
situație este reprezentat de amânări, încurcături, acțiunea este supusă hazardului, fiind cultivate
răsturnările de situație. Unitatea piesei este asigurată de intrările în scenă ale cetățeanului turmentat.
Zoe pierde scrisoarea de amor de la Tipătescu, pe care o găsește cetățeanul turmentat. Cațavencu i-o
fură și îl șantajează pe Trahanache. Tipătescu îl arestează și caută scrisoarea, însă nu o găsește. Din acest
motiv, Zoe îl eliberează și îi promite susținerea. De la București se cere alegerea lui Agamemnon
Dandanache. La adunarea de numire, Cațavencu pierde pălăria cu scrisoarea. Cetățeanul turmentat o
găsește și i-o restituie Zoei.

Comicul de limbaj denotă incultura personajelor și se realizează prin pronunții incorecte (“bampir”,
“soțietate”, “prințipuri”), truisme (“un popor care nu merge înainte stă pe loc”), cacofonii (“care va să
zică că”), nonsensuri (“doișpe trecute fix”), ticuri verbale (“curat murdar”, “famelie mare, renumerație
mică”).
Comicul de nume a fost analizat de criticul Garabet Ibrăileanu în studiul “Numele proprii în opera lui
Caragiale”. Numele reflectă trăsături de caracter. Astfel, Nae Cațavencu este tipul politicianului demagog,
numele provenind fie de la “cațaveică”, o haină cu două fețe, fie de la “cață”, cineva care vorbește mult și
prost. Zaharia Trahanache este tipul omului ușor de manipulat, credulul, căci “trahana” înseamnă o cocă
moale, iar “zahărul” sugerează firea pasivă, învechită, a acestuia. Agamemnon Dandanache este prostul
fudul al cărui nume este inspirat din Iliada lui Homer, “dandanaua” însemnând încurcătură, boacănă.
Un alt element de compoziție este conflictul construit prin tehnica “bulgărelui de zăpadă” sau a
acumulării progresive, căci la cel inițial, pierderea scrisorii, se adaugă mai multe conflicte până când
rezultă o mare încurcătură de situație ce se rezolvă în final ca și cum nu ar fi fost. Conflictul se stabilește
între grupul de la conducerea județului, format din Zoe, Zaharia Trahanache și Ștefan Tipătescu, prefectul
județului, pe de o parte, și pe alta Nae Cațavencu, avocat și director proprietar al ziarului de scandal
“Răcnetul Carpaților”. Cei de la conducere îl susțin pe Farfuridi în alegerile pentru Camera Deputaților, iar
Cațavencu își dorește să devină el deputat și folosește șantajul politic.
În concluzie, opera “O scrisoare pierdută" este o comedie de moravuri, de factură realistă şi clasică, în
cadrul căreia abundă tipurile de comic, autorul satirizând cu ajutorul acestui instrument societatea cu
tarele ei, prin prisma vieţii familiale şi a celei politice, punând în evidenţă defecte ale unor personaje
conturate prin numeroase modalităţi originale.