“O scrisoare pierduta”

de I. L. Caragiale

I.L.C. este un prozator si dramaturg din Epoca Marilor Clasici, membru al

societății Junimea, a cărui operă dramatică stă sub semnul propriei afirmații: “Simt
enorm și vad monstruos”. El supune societatea burgheză unei ample observații și
reliefează defectele acesteia in cele patru comedii: “O scrisoare pierdută”, “O
noapte furtunoasă”, “D’ale Carnavalului”, “Conu Leonida de față cu reacțiunea”.
Opera este scrisă in 1883 și jucată in 1884 pe scena Teatrului Național
București, într-o perioadă in care literatura română cunoaște o dezvoltare fără
precedent, societatea Junimea reunind toți marii scriitori ai vremii. Opera se
încadrează în realism prin: tipuri umane, fapte verosimile, plasarea acțiunii în timp
și spațiu
O primă trăsătură a realismului, prezentă și în această piesă, este plasarea
acțiunii într-un timp si spațiu limitat, “În capitala unui județ de munte, în zilele
noastre”, și anume în timpul alegerilor parlamentare din 1883. Lipsa cronotopului
bine determinat sugerează faptul că moravurile criticate de Caragiale se întâlnesc și
în zilele noastre.
O altă trăsătură a realismului este prezența tipologiilor umane, ce ilustrează
opoziția dintre esență și aparență. Zoe crea să pară o mare doamnă delicată,
sensibilă, dar e o parvenită fără scrupule ce profită de sentimentele celor doi
bărbați din viața ei. Ea e tipul adulterinei ce își înșală soțul cu cel mai bun prieten
al acestuia și conduce din umbră “interesele județului”.
La nivel morfologic, titlul este constituit dintr-un substantiv articulat
nehotărât, marcând generalitatea evenimentului şi faptul că acesta se poate repeta
în orice context (aspect accentuat şi de pierderile repetate ale aceleiaşi scrisori), şi
un adjectiv care înglobează intriga textului literar. Acesta pune în evidenţă
contrastul comic dintre aparenţă şi esenţă, numind instrumentul şantajului politic
("o scrisoare pierdută"), documentele intime folosite în acest scop reprezentând un
morav des întâlnit în epocă.
Indicaţiile scenice sau didascaliile, singurele intervenţii în text ale autorului,
elemente de metatext, sunt o modalitate de explicare suplimentară din partea
acestuia, care ajută la interpretarea scenică şi la regia spectacolului teatral. În opera
de faţă, acestea punctează gesturile, atitudinea şi trăirile personajelor "(gustă din
paharul cu apă)" "(impunător)", "(naiv)", "(aparte)", reprezentând de asemenea o
metodă de caracterizare directă a personajelor, de către autor, dar şi descriu
ambientul- "anticameră bine mobilată".
Tematica piesei acoperă o largă arie socială: politica, familia, presa, viața
publică, morala, opera exprimând, printr-o diversitate de procedee, viziunea despre
lume a autorului.
O primă scenă reprezentativă pentru temă este scena în care Zoe încearcă să-
l convingă pe Tipătescu să-l voteze pe Cațavencu, apelând la toată gama de
șiretlicuri feminine. Când Tipătescu o ceartă (“Ești femeie în toată firea, nu ești
copil”), Zoe face pe vinovata și pe victima, plânge ca să-l impresioneze și să
evidențieze cât de nefericită este ea. Aceasta apelează la șantajul sentimental
(“Dacă m-ai iubit vreodată, scapă-mă“). Tipătescu, afectat, îi propune să fugă în
lume, dar Zoe, pragmatică, nici nu vrea să audă: “Ești nebun?”. Îi propune să-l
susțină pe Cațavencu, amenințându-l că dacă luptă împotriva lui Nae, luptă și
împotriva ei. Femeia se folosește de toată puterea ei de a-l influența, oscilând între
a-l amenința că se sinucide și a-l lăsa să o certe.
O altă scenă reprezentativă pentru temă este scena ce prefigurează
deznodământul. Cațavencu, spășit, recunoaște în fața Zoei că a pierdut scrisoarea,
iar ea nu-l crede și îl amenință cu polița falsă descoperită de soțul ei. În Scena 8,
cetățeanul turmentat restituie scrisoarea aflată în pălăria lui Cațavencu. Scena
ilustrează ironia cetățeanului turmentat față de Cațavencu (“O scrisoare, da, domn
Nae...Nu mai mergem la o țuică?”), dar și stările contradictorii prin care trec Zoe și
Cațavencu: neîncredere, nervozitate, disperare. Cetățeanul nu dorește recompensă,
ci vrea să știe cu cine să voteze, ilustrând astfel confuzia cetățenilor “turmentați”
de falsele promisiuni ale celor aleși. Comedia devine un adevărat manual satiric al
politicii din totdeauna și de pretutindeni.
Un prim element de compoziție semnificativ este prezența mai multor tipuri
de comic. Comicul de situație este reprezentat de amânări, încurcături, acțiunea
este supusă hazardului, fiind cultivate răsturnările de situație. Unitatea piesei este
asigurată de intrările în scenă ale cetățeanului turmentat. Zoe pierde scrisoarea de
amor de la Tipătescu, pe care o găsește cetățeanul turmentat. Cațavencu i-o fură și
îl șantajează pe Trahanache. Tipătescu îl arestează și caută scrisoarea, însă nu o
găsește. Din acest motiv, Zoe îl eliberează și îi promite susținerea. De la București
se cere alegerea lui Agamemnon Dandanache. La adunarea de numire, Cațavencu
pierde pălăria cu scrisoarea. Cetățeanul turmentat o găsește și i-o restituie Zoei.
 Comicul de limbaj denotă incultura personajelor și se realizează prin
pronunții incorecte (“bampir”, “soțietate”, “prințipuri”), truisme (“un popor care nu
merge înainte stă pe loc”), cacofonii (“care va să zică că”), nonsensuri (“doișpe
trecute fix”), ticuri verbale (“curat murdar”, “famelie mare, renumerație mică”).
Comicul de nume a fost analizat de criticul Garabet Ibrăileanu în studiul
“Numele proprii în opera lui Caragiale”. Numele reflectă trăsături de caracter.
Astfel, Nae Cațavencu este tipul politicianului demagog, numele provenind fie de
la “cațaveică”, o haină cu două fețe, fie de la “cață”, cineva care vorbește mult și
prost. Zaharia Trahanache este tipul omului ușor de manipulat, credulul, căci
“trahana” înseamnă o cocă moale, iar “zahărul” sugerează firea pasivă, învechită, a
acestuia. Agamemnon Dandanache este prostul fudul al cărui nume este inspirat
din Iliada lui Homer, “dandanaua” însemnând încurcătură, boacănă.
Un alt element de compoziție este conflictul construit prin tehnica
“bulgărelui de zăpadă” sau a acumulării progresive, căci la cel inițial, pierderea
scrisorii, se adaugă mai multe conflicte până când rezultă o mare încurcătură de
situație ce se rezolvă în final ca și cum nu ar fi fost. Conflictul se stabilește între
grupul de la conducerea județului, format din Zoe, Zaharia Trahanache și Ștefan
Tipătescu, prefectul județului, pe de o parte, și pe alta Nae Cațavencu, avocat și
director proprietar al ziarului de scandal “Răcnetul Carpaților”. Cei de la
conducere îl susțin pe Farfuridi în alegerile pentru Camera Deputaților, iar
Cațavencu își dorește să devină el deputat și folosește șantajul politic.
Personajele lui Caragiale aparţin tipologiei clasice deoarece au o trăsătură
dominantă de caracter, însă se apropie de realism, fiind individualizate prin
elemente de statut social şi psihologic. Personaje plate, ele acţionează sub influenţa
stereotipurilor, simplist, ca nişte marionete, fără a evolua pe parcursul acţiunii.
Astfel pot fi identificate: tipul încornoratului simpatic (Trahanache), al amorezului
şi orgoliosului (Tipătescu), adulterinei (Zoe), demagogului (Tipătescu, Caţavencu,
Farfuridi, Trahanache, Dandanache), cetăţeanului (Cetăţeanul turmentat),
servitorului(Pristanda).
Personajele sunt caracterizate în mod indirect prin limbaj. Se pot extrage din
text forme greşite ale cuvintelor, erori de exprimare, ticuri, determinând incultura
protagoniştilor. De exemplu, ticul verbal al lui Pristanda este sintagma "Curat...
murdar!". O altă modalitate de caracterizare indirectă este cea a numelor ce
sugerează trăsătura dominantă sau opoziţia dintre ceea ce sunt şi ceea ce vor să
pară. Agamemnon, nume purtat de eroul homeric, cuceritor al Troiei, îşi găseşte
diminutivul în apelativul Agamiţă, pronunţat de Trahanache "Gagamiţă", cu scopul
de a sublinia caracterul inferior.
 În mod direct, trăsăturile personajelor sunt atribuite de autor prin didascalii
şi prin lista cu "Persoanele" din incipitul piesei (de exemplu, Ştefan Tipătescu,
"prefectul judeţului", este unul din stâlpii puterii locale, fapt ce-i influenţează
atitudinea faţă de poliţistul oraşului, pe care îl priveşte ca pe o slugă personală).
Viziunea lui Ion Luca Caragiale este specific realistă, acesta dorind să redea
cu acurateţe detalii ale societăţii celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea,
folosindu-se de umor cu scopul de a ascunde realităţi dure veşnic valabile sub
stratul comic, invitând cititorul să descifreze aceste elemente.
În concluzie, opera “O scrisoare pierdută" este o comedie de moravuri, de
factură realistă şi clasică, în cadrul căreia abundă tipurile de comic, autorul
satirizând cu ajutorul acestui instrument societatea cu tarele ei, prin prisma vieţii
familiale şi a celei politice, punând în evidenţă defecte ale unor personaje conturate
prin numeroase modalităţi originale.