O scrisoare pierduta

Dramaturg și prozator, I. L. Caragiale a fost un observator lucid și ironic

al societății din vremea lui, un excepțional creator de oameni și de viață, un
scriitor realist și moralizator. Comediile sale ”O noapte furtunoasă”, ”D-ale
carnavalului”, ”O scrisoare pierdută”, ”Conul Leonida față cu reacțiunea”
ilustrează un spirit de observație necruțător, cunoscând firea umană. Fiind
convins că ”nimic nu arde mai rău pe ticăloși decât râsul”, Caragiale a avut
intenția de a contribui la îndreptarea moravurilor sociale, urmărind
metamorfozele individului și ale societății în care trăiește.

Una dintre operele reprezentative pentru viziunea despre lume a autorului

este comedia ”O scrisoare pierdută”, a treia piesă din cele patru scrise de autor.
Reprezentată pe scena teatrului național din București în anul 1884, această
operă literară este o comedie de moravuri în care sunt satirizate aspecte ale
societății contemporane inspirată din alegerile politice organizate cu un an urmă.

Caracterul realist al comediei caragialiene este evidențiat de modul în care

scriitorul reușește să surprindă realitatea sub formă veridică, creând o literatură
mimetică. ”O scrisoare pierdută” abordează tema moravurilor sociale, surprinse
atât în plan politic, cât și în planul vieții de familie. Scriitorul satirizează
imaginea unei clase politice degradate din punct de vedere moral, o clasă
politică pentru care demagogia, parvenitismul, șantajul, urmărirea interesului
personal reprezintă un modus vivendi. Opera aparține realismului prin cultivarea
unor tipologii consacrate, dar și pe care o creează.

”O scrisoare pierdută” este o comedie, adică un text dramatic în care se

remarcă intenția artistului de a stârni râsul prin surprinderea unor moravuri
sociale, fiind utilizate diferite tipuri de comic: comicul de situație, comicul de
nume, comicul de limbaj, de caracter. Comicul de situație reiese din
împrejurările cele mai surprinzătoare în care sunt puse personajele, cum ar fi
pierderea scrisorii de amor. În ceea ce privește comicul de nume, Caragiale
demonstrează un rafinament aparte în alegerea numelor, sugerând nu numai o
trăsătură dominantă, ci chiar un întreg caracter. De exemplu, Zaharia
Trahanache semnifică zahariseală, facila modelare de către Zoe sau de către
superiori, deoarece cuvântul ”trahana” înseamnă ”cocă moale”. Ștefan Tipătescu
întruchipează cuceritorul de inimi, amorezul, iar Ghiță Pristanda este servil, umil
față de șefi fără personalitate, numele său făcând trimitere la cuvântul
”pristanda”, un joc popular ce se dansează după reguli prestabilite conform
strigăturilor și comenzilor unui conducător de joc. Nae Cațavencu dă dovadă de
ipocrizie, demagogie, numele său provenind de la cuvântul “cațaveică” , haină
cu două fețe, și “cață”, adică mahalagioaica .

Comicul de limbaj s-ar putea defini prin câteva particularități: utilizarea

greșită a formelor unor cuvinte ”famelie”, ”renumerație”, ”andrisant”, ticurile
verbale ”Ai puțintică răbdare”, ”curat-murdar”, ”curat constituțional”.

Caragiale crează tipologii de personaje, dominate de trăsături morale

negative, precum: tipul încornoratului, Zaharia Trahanache, tipul parvenitului și
al demagogul lui este întruchipat de Nae Cațavencu, tipul servilului incult, Ghiță
Pristanda, iar Agamemnon Dandanache acumulează toate trăsăturile negative ale
celorlalte personaje: parvenitism, demagogie, prostie, incultură.

Titlul operei cuprinde explicit numele obiectului ce va declanșa conflictul,

devenind intriga piesei, pierderea unei scrisori de amor. Articularea nehotărâtă a
substantivului ”o scrisoare” nu sugerează caracterul oarecare al acestui obiect, ci
semnalează generalizarea unei practici politice, idee consolidată mai târziu prin
introducerea unei noi scrisori, folosită tot ca obiect de șantaj prin intermediul
căruia Agamemnon Dandanache ajunge deputat. Astfel, prin repetitivitatea
situației scenice, scrisoarea devine un simbol al unei lumi dominate de corupție,
de imoralitate ce demonstrează că iubirea ajunge un obiect al negocierii.

Cronotopul este fixat la începutul piesei, după lista cu ”persoanele” prin

precizarea ”În capitala unui județ de munte, în zilele noastre” ce subliniază
intenția generalizatoare a autorului. Adjectivul pronominal posesiv ”noastre”
creează o coincidență între timpul realizării operei și momentul receptării
acesteia, oglindire ce asigură calitatea piesei în orice epocă.

Spre deosebire de textul epic și de cel poetic, textul dramatic este

structurat în scene, ”O scrisoare pierdută” fiind o comedie în patru acte, fiecare
act având un număr de scene.

Conflictul principal al piesei este unul exterior și constă în confruntarea

pentru puterea politică în vederea obținerii funcției de deputat, confruntare între
două tabere adverse: între partidul aflat la putere, președintele filialei locale fiind
Zaharia Trahanache, prefectul Ștefan Tipătescu, Brânzovenescu, care îl susțin în
alegeri pe Farfuridi și partidul aflat în opoziție, reprezentat de intelectualii din
redacția ziarului ”Răcnetul Carpaților” ce susțin candidatura lui Nae Cațavencu.
Conflictul sentimental surprinde criza temporară a cuplului adulterin format din
Ștefan Tipătescu și Zoe Trahanache. Conflictul comic are la bază contrastul
dintre aparență și esență, personajele dorind să pară culte, educate, cu anumite
principii, dar demonstrează opusul.

ACTIUNE

Acțiunea dramatică este plasată pe fundalul agitat al unei campanii

electorale la finalul căreia urma să fie desemnat candidatul pentru funcția de
deputat în Parlament. Actul I îl are ca personaj de referință pe Ștefan Tipătescu
și debutează ex-abrupto printr-o discuție cu Pristanda pornind de la o știre
publicată în ziarul ”Răcnetul Carpaților”. Arborarea steagurilor, moment evocat
de polițist, reprezintă un pretext prin care dramaturgul așează întreaga societate
sub semnul corupției. Totodată, sunt evidențiate incultura polițistului și
atitudinea servilă față de cei aflați în slujba puterii.

În timp ce Pristanda încearcă să-l convingă pe Tipătescu de corectitudinea

distribuirii steagurilor, își face apariția Zaharia Trahanache, soțul Zoei, ce aduce
știrea potrivit căreia adversarii politici dețin un document compromițător ce ar
putea influența opinia electoratului. Zaharia Trahanache citise “docomentul”
transformat în armă de șantaj ”scrisorie de amor în toată regula” pe care o
consideră “plastografie” .

Caragiale crează triunghiul conjugal, Zaharia Trahanache-Zoe-Ștefan

Tipătescu pentru a surprinde degradarea valorilor morale ce caracterizează noua
clasă socială, burghezia. Scrisoarea de amor, trimisă de prefectul Tipătescu
amantei sale, Zoe Trahanache, și pierdută de această determină punctul esențial
al întregului discuri dramatic. Imoralitatea devine cu atât mai pregnantă cu cât
un obiect intim, de interes personal produce un adevărat haos în lumea politică
din capitala județului de munte.

Desfășurarea acțiunii constă în reacțiile diferite pe care cei implicați le

manifestă în fața șantajului. Dacă Tipătescu răspunde ”turbat”, impulsiv, prin
puterea dată de funcție, poruncind arestarea și percheziționarea lui Nae
Cațavencu, Zoe este hotărâtă să răscumpere scrisoarea ”cu orice preț” scop
pentru care îi promite lui Cațavencu susținerea totală în alegeri.
 O scenă semnificativă pentru conturarea profilului moral al personajelor
este surprinsă în actul al doilea când Zoe joacă o adevărată comedie a slăbiciunii
feminine pentru a-și convinge amantul să susțină candidatura lui Cațavencu
”Dacă ambiția ta, dacă nimicurile tale politice le pui mai presus de rușinea mea,
de viața mea, lasă-mă! Să mor”. Din punct de vedere psihologic, relația dintre
Zoe și Tipătescu este realizată pe baza antitezei dintre caracterul slab al lui
Tipătescu și cel puternic al Zoei. În această relație de cuplu, Tipătescu reprezintă
planul afectelor, iar Zoe pe cele ale raționalului. Caracter ușor influențabil,
prefectul se retrage în umbra femeii pe care o iubește, recunoscându-i
autoritatea, spunându-i lui Cațavencu ”ești candidatul Zoii, ești candidatul lui
nenea Zaharia ... prin urmare și al meu!”. Tipătescu este un adaptat la lumea în
care trăiește, deoarece s-a complăcut în confortul pe care i-l asigură funcția de
prefect, iar renunțarea la statutul social este doar o reacție impulsivă, temperată
de Zoe ce dă dovadă de un comportament rațional.

Într-un plan secund se desfășoară și agitația Cetățeanului turmentat care

pătrunde accidental în spirală imorală a politicii prin faptul că găsise scrisoarea
și apoi îl ”lăsase” pe Cațavencu să i-o fure. El întruchipează alegătorul anonim
ce trăiește abureala alegerilor necinstite de care bietul om este amețit, având o
singură nedumerire ”eu pentru cine votez?”. Replicile acestuia conturează ironia
plasată de autor acolo unde nimeni nu se aștepta. După ce primește de la
Tipătescu răspunsul exasperat ”votează pentru cine poftești”, Cetățeanul afirmă
“Eu nu poftesc pe nimeni, dacă e vorba pe poftă... “, semnificând imaginea
societății corupte în care votul individului nu are nicio importanță.

Punctul culminant este plasat în actul al III-lea când, în timpul ședinței de

numire, Cațavencu așteaptă ”cu un aer foarte degajat” rostirea numelui său de
către Trahanache, președintele ședinței. Auzindu-se numele lui Agamemnon
Dandanache se produce o încăierare în care Cațavencu își pierde pălăria cu
scrisoarea în căptușeală ce va ajunge, printr-un circuit misterios, specific unei
comedii, la același Cetățean turmentat.

O scenă sugestivă ce sugerează caracterul personajelor se regăsește în

ultimul act, când Tipătescu și Zoe trăiesc aceeași stare de tensiune deoarece
după ședință Cațavencu ”a intrat în pământ” timp de două zile, interval în care
amanții așteaptă cu înfrigurare publicarea scrisorii în ziarul ”Răcnetul
Carpaților”: ”Unde e? Pentru ce nu s-arată? ... Are scrisoarea, pentru ce nu o
publică?”. Notațiile autorului ”cu frământare concentrată”, ”plânsă” evidențiază
tensiunea trăită de personajul feminin ce ajunge în culmea disperării, exclamând
”Ce strângere continuă de inimă! Ce frică! Ce tortură!” .

Rezolvarea definitivă a conflictului se produce în scena VIII atunci când

Cetățeanul turmentat apare cu ”pălăria albă a lui Cațavencu” în care găsește
epistola buclucașă, alegând să o înapoieze ”andrisantului”, încheind șirul
întâmplărilor din viața politică a orașului de provincie.

În finalul comediei este utilizată scena drept pretext pentru a evidenția

satira moravurilor politice. După ce toate luptele pentru acapararea puterii și
pentru recâștigarea imaginii publice sunt consumate, grupurile de interese se
împacă, sărbătorind victoria corupției, a minciunii și a ipocriziei. Miezul comic
al scenei îl reprezintă Dandanache, cel ales de putere și de opoziție, care, politic,
amnezic și ridicol, se străduiește să țină un discurs politic: “În sănătatea
alegătorilor ... care au probat patriotism și mi-au acordat ... (nu nimerește) asta
… cum să zic de! … Zi-i pe nume de! “.

CARACTERIZARE

Teatrul aduce în fața spectatorului o lume inedită, actorii dând viață

personajelor plăsmuite de dramaturg, un adevărat Demiurg ce crează viață din
nimic. În comedie, personajele surprind defecte ale ființei umane, fiind realizate
prin linii caricaturale îngroșate. Scriitorul afirmă că fiecare personaj este turnat
”după calapod deosebit”, încât lectorul nu se mai satură să-l vadă și să-și facă
haz de el, idee ce explică faptul că personajele caragialiene sunt actuale și astăzi.

Unul dintre aceste personaje care reflectă viziunea despre lume a autorului
este Zoe Trahanache, soția venerabilului Zaharia Trahanache, ce își înșeală soțul
cu cel mai bun prieten al acestuia, prefectul Ștefan Tipătescu.

Caragiale crează triunghiul conjugal, Zaharia Trahanache-Zoe-Ștefan

Tipătescu pentru a surprinde degradarea valorilor morale ce caracterizează noua
clasă socială, burghezia. Scrisoarea de amor, trimisă de prefectul Tipătescu
amantei sale, Zoe Trahanache, și pierdută de această determină punctul esențial
al întregului discuri dramatic. Imoralitatea devine cu atât mai pregnantă cu cât
un obiect intim, de interes personal produce un adevărat haos în lumea politică
din capitala județului de munte.
 Caracterizarea Zoei este realizată atât în mod indirect prin vorbe, fapte,
gânduri, precum și direct de către celelalte personaje. Trăsăturile sale de caracter
mai ales din gesturile acesteia, dialogul, mod de expunere principal în textul
dramatic, devenind o formă prin care personajele nu doar comunică, ci, mai ales,
se comunică. Zoe este un personaj caricatural, principalele trăsături decurgând
din contrastul dintre aparență și esență. Ea vrea să pară o doamnă distinsă, o
soție fidelă și o familista autentică, însă esența caracterului său constă în
minciună, perfidie, adulter.

Statutul social al personajului este surprins în lista cu ”persoanele” de la

începutul piesei, lectorul aflând că Zoe este ”soția celui de mai sus”, adică
nevasta lui Zaharia Trahanache, cu opt ani mai tânără decât acestea. Plasarea
numelui la finalul listei ar putea sugera lipsa de importanță a acestui personaj.
Cu toate acestea, este singurul personaj feminin într-o lume a politicului,
dominată de bărbați. În realitate, Zoe reușește să-i manipuleze pe toți bărbații
din jurul său, arătându-se ”simțitoare” față de Zaharia Trahanache, pe Tipătescu
îl șantajează sentimental pentru a-și atinge scopul.

O scenă semnificativă pentru conturarea profilului moral al personajelor

este surprinsă în actul al doilea când Zoe joacă o adevărată comedie a slăbiciunii
feminine pentru a-și convinge amantul să susțină candidatura lui Cațavencu
”Dacă ambiția ta, dacă nimicurile tale politice le pui mai presus de rușinea mea,
de viața mea, lasă-mă! Să mor”. Din punct de vedere psihologic, relația dintre
Zoe și Tipătescu este realizată pe baza antitezei dintre caracterul slab al lui
Tipătescu și cel puternic al Zoei. În această relație de cuplu, Tipătescu reprezintă
planul afectelor, iar Zoe pe cele ale raționalului. Caracter ușor influențabil,
prefectul se retrage în umbra femeii pe care o iubește, recunoscându-i
autoritatea, spunându-i lui Cațavencu ”ești candidatul Zoii, ești candidatul lui
nenea Zaharia ... prin urmare și al meu!”. Tipătescu este un adaptat la lumea în
care trăiește, deoarece s-a complăcut în confortul pe care i-l asigură funcția de
prefect, iar renunțarea la statutul social este doar o reacție impulsivă, temperată
de Zoe ce dă dovadă de un comportament rațional.

Viziunea despre lume a dramaturgului se reflectă, mai ales, la nivelul

statutului moral al personajului. La fel ca toate personajele intrat din teatrul lui
Caragiale, Zoe dă dovadă de un comportament ce o plasează în sfera imoralității.
De asemenea, nici Zoe, nici Tipătescu nu au mustrări de conștiință pentru relația
lor adulterină. Femeia este preocupată să salveze aparența, scopul ei fiind acela
de a împiedica publicarea scrisorii de amor ce i-ar putea periclita imaginea de
femeie onorabilă. Niciun gest al său nu-i trădează intenția de a-și corecta
comportamentul imoral.

O scenă sugestivă ce sugerează caracterul personajelor se regăsește în

ultimul act, când Tipătescu și Zoe trăiesc aceeași stare de tensiune deoarece
după ședință Cațavencu ”a intrat în pământ” timp de două zile, interval în care
amanții așteaptă cu înfrigurare publicarea scrisorii în ziarul ”Răcnetul
Carpaților”: ”Unde e? Pentru ce nu s-arată? ... Are scrisoarea, pentru ce nu o
publică?”. Notațiile autorului ”cu frământare concentrată”, ”plânsă” evidențiază
tensiunea trăită de personajul feminin ce ajunge în culmea disperării, exclamând
”Ce strângere continuă de inimă! Ce frică! Ce tortură!” .

Pe lângă dialog și monolog, o modalitate aparte de caracterizare o

constituie secvențele cuprinse în didascalii. De pildă, atunci când Zoe îl
întâlnește pe Trahanache, după ce acesta aflase de existența scrisorii,
dramaturgul notează ”începând să se jelească și căzându-i ca leșinată în brațe”
pentru a sugera perfidia femeii, dorind să pară sensibilă și distrusă de supărare.
Ea are asupra bărbaților o seducție aparte, pendulând între soț și amant cu
inteligență și abilitate conducând din umbră manevrele politicii.

În concluzie, comedia ”O scrisoare pierdută” rămâne o creație dramatică

definitorie pentru arta caragialiană, armonizând într-un mod paradoxal comicul
cu tragicul, pentru că ”îndărătul oricărei comedii se ascunde o tragedie” așa cum
afirmă Titu Maiorescu în studiul ”Comediile d-lui I. L. Caragiale”.