O scrisoare pierdută

De Ion Luca Caragiale

RI: Reprezentant de seamă al Epocii marilor clasici, alături de

Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale este
considerat un strălucit precursor al teatrului românesc modern care
înfățișează moravurile societății contemporane, fiind interesat nu atât
de mediul în care evoluează personajele, cât mai ales de felul în
care acestea interferează cu tabuuri, vicii și idealuri sociale.
I.L. Caragiale realizează, în dramaturgia sa, o sinteză între
realismul critic, clasicism și modernism. Trăsăturile realiste se
regăsesc în intenția de a prezenta aspectele realității contemporane
și în preferința de a înfățișa tipuri sociale: tipul
demagogului(politician), al donjuanului, al cochetei și adulterinei.
Elementele clasice sunt evidențiate de preocuparea pentru
echilibrul compoziției. Modernă este abordarea comicului, căderea
în absurd, depersonalizarea individului.
Capodopera dramaturgiei sale, comedia de moravuri ,,O scrisoare
pierdută” a fost publicată în anul 1884. Tema textului surprinde
aspecte ale vieții sociale și politice, dintr-un orășel de
provincie ,,capitala unui județ de munte”. Acțiunea comediei este
plasată în anul 1883, în timpul campaniei pentru alegerea unui
deputat. În prim plan este înfățișată degradarea vieții politice și
familiale, autorul ilustrând lupta pentru putere, corupția din spațiul
politic,dar și imoralitatea vieții de familie.
RII: Titlul piesei dezvăluie intriga prin forma articulată a
substantivului nehotărât ,,O scrisoare”. Titlul are în vedere pretextul
în jurul căruia se dezvoltă acțiunea: pierderea unei scrisori
compromițătoare. Astfel, scrisoarea devine un simbol al corupției.
Textul se înscrie în categoria comediei de moravuri prin
satirizarea defectelor omenești. ,,O scrisoare pierdută” este o
comedie organizată după un canon clasic, fiind alcătuită din 4 acte
și 44 de scene.
În construirea incipitului, Caragiale utilizează tehnica
acumulărilor succesive, oferind informații incomplete cititorului, cu
scopul de a capta atenția acestuia. În acest sens, încă din prima
scenă, Ghiță Pristanda îl informează pe Ștefan Tipătescu, prefectul
județului, în legătură cu un document despre care adversarul lor
politic, Nae Cațavencu, afirmase că îi asigură postul de deputat.
Finalul este specific unei comedii, surprinzând rezolvarea
conflictului exterior în momentul în care Zoe Trahanache își
recuperează scrisoarea.
Spațiul nu este precis conturat, mențiunea inițială ,,în capitala
unui județ de munte” face posibilă generalizarea situației în care
se află personajele. În primele două acte, spațiul scenic are ca
decor anticamera casei prefectului, un spațiu privat unde se iau
decizii politice. Evenimentele se derulează și în sala mare a
primăriei care ni se înfățișează ca un spațiu public al
aparențelor(actul trei). În final, în actul al patrulea, acțiunea se
derulează în grădina de vară a soților Trahanache. Timpul real al
acțiunii este limitat la trei zile( 11-13 mai 1883), dar
precizarea ,,în zilele noastre” permite actualizarea acestui timp.
Conflictul dramatic principal constă în confruntarea pentru
puterea politică a două forțe opuse: reprezentanții partidului aflat la
putere( prefectul Ștefan Tipătescu, Zaharia Trahanache, președintele
grupării locale a partidului și Zoe, soția acestuia) și gruparea
constituită în jurul lui Nae Cațavencu. Conflictul secundar este
reprezentat de grupul Farfuridi- Brânzovenescu, care se tem de
trădarea prefectului.
În cele patru acte ale piesei, acțiunea se dezvoltă prin înlănțuirea
secvențelor, chiar dacă intriga este anterioară evenimentelor propriu-
zise( Zoe pierduse deja scrisoarea). Actul I reflectă modul în care
o scrisoare compromițătoare de dragoste trimisă de Ștefan
Tipătescu lui Zoe Trahanache ajunge în mâinile adversarului
politic, Nae Cațavencu. Acesta pune la cale un șantaj, amenințând
că va publica în ziar scrisoarea dacă nu primește sprijin politic în
vederea alegerii lui în funcția de deputat.
Cel de-al doilea act surprinde încercările personajelor de a găsi
soluții: Tipătescu abuzează de funcția sa și îl arestează pe
Cațavencu, dispunând percheziționarea casei acestuia. Zoe se decide
să cedeze șantajului și să-i asigure lui Cațavencu sprijin politic.
În actul al treilea asistăm la confruntarea rivalilor politici în
momentul desemnării candidatului susținut de putere, acest moment
fiind punctul culminant. O telegramă de la București anunță că
deputatul ales este un necunoscut: Agamemnon Dandanache. În
urma agitației produse, Cațavencu își pierde pălăria în căptușeala
căreia ascunsese scrisoarea, pe care o găsește cetățeanul turmentat
și pe care i-o înapoiază lui Zoe, constituind actul al patrulea și
deznodământul piesei.
Ca o particularitate a operei dramatice a lui Caragiale, regăsim
prezența mai multor tipuri de comic, ce acționează simultan.
Comicul de situație reiese din întâmplările care provoacă râsul
prin caracterul lor neașteptat( bătaia din ședință, apariția cetățeanului
turmentat). Comicul de situație surprinde aspecte sociale pe care
dramaturgul le ironizează,cu scopul de a îndrepta viciile(demagogia,
adulterul). Comicul de caracter vizează contrastul dintre ceea ce
vor să pară personajele și ceea ce sunt. Comicul de limbaj este
generat de ticurile verbale ale personajelor( ,,curat murdar”), de
cuvintele rostite greșit( ,,bampir”, ,,renumerație”).
RIII: O scenă reprezentativă pentru tema corupției este cea a
negocierii din actul II, scena IX. Aceasta are loc după arestarea
ilegală a lui Cațavencu, eliberat în urma intervenției lui Zoe și adus
de Ghiță să negocieze, cel care îl închisese la ordinul prefectului. În
așteptarea damei, Cațavencu dă ochii cu Tipătescu, furios și
impacientat, dar încercând să stimuleze calmul. El îi face câteva
oferte în schimbul scrisorii, dar, inflexibil, Cațavencu refuză orice
propunere, solicitând un singur lucru: sprijinul canditaturii, mandatul
de deputat. Scena reflectă corupția din politică, șantajul și metodele
la care sunt dispuse personajele să recurgă pentru a li se îndeplini
scopurile.
O altă scenă reprezentativă este momentul anunțării noului
deputat. Farfuridi și Brânzovenescu se tem de trădare și trimit
o ,,depesă” anonimă la centru. Pristanda oprește telegrama acestora
și le transmite un alt document prin care partidului i se impunea
să susțină canditatura lui Dandanache. Încăierarea provocată de
Pristanda din ordinul prefectului este o metaforă scenică, definind o
lume haotică, absurdă, violentă prin prostia agresivă, prin tirania
beției de cuvinte, esența de aparența, inocentul de cel vinovat.
În concluzie, opera literară caragiliană ,,O scrisoare pierdută” se
încadrează în specia dramatică a comediei prin prezența comicului
și a ironiei, prin personajele care ilustrează tipuri umane, dar și
prin finalul fericit, având conflict exclusiv exterior.