În grădina Ghetsemani

de Vasile Voiculescu

RI: Poet destinat ,,gloriei postume”, Vasile Voiculescu a fost unul

dintre cei mai importanți reprezentanți ai tradiționalismului
românesc. Opera sa reflectă teme și motive specifice acestui curent
literar: descrierea universului rural, eroismul ostașilor români în
timpul Primului Război Mondial, tema naturii și religia, aspect
dominant al creației sale.
Poezia ,,În grădina Ghetsemani” face parte din
volumul ,,Pârgă”,publicat în anul 1921 și exprimă plenar
tradiționalismul creștin ortodox al lui Vasile Voiculescu.
Textul analizat este o meditație cu note de pastel pe tema
statutului imuabil al destinului. Mesajul transmis de autor se referă
la necesitatea transcederii limitelor. Lupta lui Iisus cu propriul destin
este o proiecție a dramei condiției umane.
Un prim argument ce susține încadrarea poeziei în cadrul
tradiționalismului este geneza sa. Poetul valorifică un episod biblic
des întâlnit în literatură și pictură: rugăciunea lui Iisus din grădina
Ghetsemani, de dinaintea arestării sale de către slujitorii arhiereului
Caiafa. Textul biblic aparține evanghelistului Luca: îngenunchind, Se
ruga zicând: ,,Părinte, de voiești, treacă de la mine acest pahar. Dar
nu voia mea, ci voia Ta să se facă”. Textul se concentrează asupra
motivului rugăciunii de pe Muntele Măslinilor. Iisus se adresează
tatălui, implorându-l să-I dea tăria morală pentru a-și împlini
menirea sacrificială.
 O altă trăsătură tradiționalistă o reprezintă structura
compozițională clasică a poeziei. Textul se compune din patru
catrene dispuse în două tablouri. Primele trei strofe oglindesc
suferința hristică, zbuciumul interior al celui ales să răscumpere
păcatul strămoșesc.
RII: Titlul poeziei conține un reper spațial. Cu toate acestea, titlul
nu fixează doar cadrul liric al rugăciunii, ci și locul purificării lui
Iisus de patimi. Grădina este locul comuniunii cu divinul, o
ipostază a Edenului primordial, locul împăcării sufletești prin
asumarea menirii sale sacrificiale.
Incipitul poeziei surprinde cu imagini artistice vizuale ce
nuanțează încleștarea și zbuciumul sufletesc al lui Iisus. Chipul său
este expresia conflictului interior care opune cele două dimensiuni
ale ființei sale: dimensiunea umană, pământească și cea divină.
Discursul poetic este redat prin lirism obiectiv, adecvat unei
poezii pe temă religioasă, exprimat prin mărci lexico-gramaticale
specifice: verbe și pronume la persoana a-III-a , ,,lupta”, ,,nu
primea”.
În manieră specifică tradiționalismului, Vasile Voiculescu optează
pentru prozodia clasică: strofă de tip catren,ritm iambic și rimă
încrucișată.
RIII: Cele două verbe la imperfect exprimă teama de a accepta un
destin care-l înspăimântă și accentuează aspectul durativ, eternizarea
suferinței hristice. În ipostază umană, Iisus e cuprins de neliniște, de
teamă și îndoială. Dualitatea sfâșâietoare a făptuirii sale este
înfățișată cu ajutorul contrastului cromatic: ,,Curgeau sudori de
sânge pe chipu-I alb ca varul”. Comparația amintește de originea
sa divină, iar epitetul metaforic ,,sudori de sânge” dezvăluie
omenescul suferinței hiperbolizate: ,,Și amarnica-I strigare stârnea în
slăvi furtuna”.
Al doilea catren este construit în jurul metaforei
simbol ,,grozava cupă”, proiecție a ispitei, a păcatelor omenirii sau
a destinului implacabil ce trebuie asumat. Natura umană a lui Iisus
este definită meatforic prin sintagma ,,sete uriașă”, metaforă a
instinctualității, a slăbiciunilor trupului ce luptă să nu cedeze
tentației.
Rezistența la ispitire implică suferință, iar reacțiile Mântuitorului
îmbracă diverse forme: decepție, revoltă,groază și resemnare. Versul
final: ,,Bătându-se cu moartea,uitase de viață” demonstrează faptul
că dorința de transcedere primează și reușește să-și asume condiția
umană, acceptând experiența morții.
În ultima strofă, al doilea tablou, drama se extinde asupra cadrului
natural. Freamătul naturii anunță transferul suferinței și al tumultului
interior asupra elementelor vegetale personificate: ,,Deasupra fără
tihnă, se frământau măslinii/ Păreau că vor să fugă din loc să nu-L
mai vadă...”
Grădina își pierde atributele unui spațiu ocrotitor. Acest paradis
terestru devastat întărește sugestia morții. Limbajul devine ambiguu
prin utilizarea metonimiei ,,bătăi de aripi” și a metaforei
simbol ,,uliii de seară”.
Finalul poeziei este deschis și transmite un mesaj alegoric: omul
este supus unui zbucium sufletesc permanent din cauza naturii sale
duale. Tonul ultim nu este pesimist. Învingerea naturii umane
presupune afirmarea divinului și renașterea speranței mântuirii.
 În concluzie, poezia ,,În grădina Ghetsemani” este o poezie care
se înscrie în direcția esteticii tradiționaliste prin teme și motive
literare, prin natura mesajului poetic și prin limbajul regional și
popular.