În grădina Ghetsemani

de Vasile Voiculescu

1. Tradiționalismul

Definiți + 2 principii estetice (credința ortodoxă+limbajul artistic)

2. Încadrarea textului în opera scriitorului

„Scriitor al țării și al sufletului său” (Ion Pillat), Vasile Voiculescu „face

parte din grupul scriitorilor tradiționaliști care au ținut dreaptă cumpăna
lirismului nostru” (Vladimir Streinu). Personalitate complexă și contradictorie a
culturii române, V.V. a dorit ca prin creația sa (ce include nu doar poezie ci și
proză și dramaturgie) să surprindă experiențele ezoterice care stau la baza
existenței umane autentice, de altfel, misticismul creștin reprezintă o
constantă în creațiile sale, scriitorul exprimându-se, în acest sens, fără
echivoc: „M-am născut un tip credincios, organic credincios și îndrăznesc să
spun credincios chiar dacă nu aș fi religios”. Lipsită de diferențialele sacre,
arta îi pare lui V.V. „un soi de industrie”, de aici predilecția pentru figuri de
sfinți și îngeri și scene biblice. Emblematică pentru lirica lui este poezia „În
grădina Ghetsemani”, publicată în volumul „Pârgă” în 1921.

3. Sursa de inspirație

Sursa de inspirație este Evanghelia după Sf. Luca, în care, spre

deosebire de celelalte Evanghelii, se pune accentul pe chinul sufletesc al
Mântuitorului, care l-a precedat pe cel trupesc din scena răstignirii. Momentul
evocat este cel de după Cina cea de Taină, când Isus se retrage în grădina
Ghetsemani, de pe Muntele Măslinilor pentru a se reculege și a se ruga lui
Dumnezeu Tatăl: „Și când a ajuns în acest loc, le-a zis <<Rugați-vă, ca să nu
cădeți în ispită>>. Și El s-a îndepărtat de ei. Și îngenunchind se ruga:
<<Părinte, de voiești, treacă de la Mine acest pahar, dar nu voia Mea, ci voia
Ta să se facă>>. Și El, aflându-se în chin de moarte, mai stăruitor se ruga. Și
sudoarea Lui s-a făcut ca picuri de sânge care picurau pe pământ.”
În plan simbolic, poetul transfigurează momentul despărțirii lui Isus de
condiția umană și pregătirea spirituală în vederea răscumpărării păcatelor
omenirii, rugăciunea dezvăluind destinul tragic al Mântuitorului în lupta cu
soarta, pendularea dramatică între viața omenească și esența divină.

4. Semnificația titlului

Lexemul „grădina” desemnează un spațiu propice meditației, retragerii

în sine, rugăciunii, dar și ispitei, în vreme ce „Ghetsemani”, provine din
ebraică și înseamnă „locul unde se presează măslinele”, astfel că structura
lexicală „În grădina Ghetsemani” dezvăluie un topos sacru, al reculegerii și
purificării păcatelor prin suferință.

5. Problematica operei

Având ca motiv literar esențial suferința, scena figurată în poezie

dezvăluie drama existențială a îndoielii, a durerii, dar și a cunoașterii prin
iubire. În acest caz, discursul poetic devine o meditație gravă asupra condiției
umane duale, marcate decisiv de suferința percepută ca singură modalitate
dată omului de a se înălța.

6. Elemente de compoziție. Nivel ideatic

Creația „În grădina Ghetsemani” are o structură bipolară bazată pe

antinomia dintre firea umană și cea divină a lui Isus, adică între viață și
moarte, cădere și înălțare, materie și spirit, contraste care devin surse sine
qua non ale tragismului omenesc. Aparținând lirismului obiectiv, textul se
structurează în 3 secvențe poetice și are un caracter preponderent descriptiv.
Prima secvență poetică, alcătuită din primul catren, dezvăluie imaginea
iconică a lui Isus, frământările, chinul sfâșietor, neliniștea de dimensiuni
nebănuite, care se reverberează asupra universului mare și mic.

Proiecție materială a sacrului, Isus apare în ipostază umană, de aceea

se împotrivește voinței de neclintit a lui Dumnezeu Tatăl, destinului sacrificial,
sugerate prin metafora „Soarta”. „Paharul”, simbol al păcatelor omenirii, dar și
al setei de izbăvire, reprezintă, din perspectivă religioasă, Sfântul Potir, obiect
al transcendenței, care cumulează viața și moartea. Poziția imploratoare,
asociată rugăciunii pioase, figurează prin imaginea artistică vizuală „Căzut pe
brânci în iarbă” gestul umilinței, conștientizarea propriei naturi duale, căci Isus
este, ca orice om, spirit închis în pieritorul trup. Verbe la imperfect, negative
prin semantică sau formă („lupta”, „se împotrivea”, „nu primea”) exprimă
reflexul Mântuitorului de a accepta moartea care ispășește păcatele omenirii
și permite transcenderea în planul divin. Nu întâmplător e ales timpul
durativului, ci pentru a exprima prelungirea nedefinită, permanentizarea stării
de neliniște, de frământare și suferință. Versul „Curgeau sudori de sânge pe
chipu-i alb ca varul” dezvoltă o imagine picturală construită pe contrastul roșu-
alb, elemente cromatice care traduc cele două ipostaze ale ființei cristice:
suferința terestră (omul) și grația divină (Mântuitorul). Durerea, angoasa,
neliniștea pe care le simte Isus se reverberează atât în universul mic, cât și în
cel mare, declanșând manifestarea stihială a naturii.
A doua secvență , corespunzătoare următoarelor 2 catrene, înfățișează
lupta spirituală a lui Isus cu soarta. Exacerbării manifestate în planul exterior
al naturii îi corespunde exacerbarea manifestării în planul interior al trăirii, așa
cum inflexibilității voinței divine îi corespunde intensitatea setei de mântuire a
lui Isus: „O mâna nendurată, ţinând grozava cupă, / Se coboară-miindu-l şi i-o
ducea la gură… / Şi-o sete uriaşă stă sufletul să-i rupă… / Dar nu voia s-
atingă infama băutură.”.
Refuzul lui Isus este dublu motivat ca și împăcarea cu destinul
sacrificial ce i-a fost hărăzit. El nu vrea să bea paharul suferinței ultime,
întrucât, în viziunea poetică V.V., aceasta presupune asumarea definitivă a
statului uman, în urma cărui act va muri și el, ca orice ființă umană și va
cunoaște, astfel, angoasa pierderii ființei, a anulării. Forța copleșitoare,
absolută pe care o exercită Dumnezeu Tatăl este figurată prin epitetele
hiperbolice „grozava cupă” , „mână ne-ndurată”. „Infama băutură” are
aparența înșelătoare a mierii, iar veninul se asociază cu dulceața într-un
oximoron al suferinței ce-și așteaptă izbăvirea. Atitudinile antinomice, decepția
și revolta, groaza și curajul sunt accentuate prin propozițiile adversative: „Şi-o
sete uriaşă stă sufletul să-i rupă… / Dar nu voia s-atingă infama băutură.”.
Asemeni oricărui muritor, ființa cristică refuză moartea ca pe o pedeapsă
nedreaptă, uitând că sensul existenței omenești e desăvârșirea spirituală,
eliberarea de lumea materială, în vederea dobândirii accesului la veșnicie.
Totul pare un joc al vieții și al morții. Amăgit de aparență (”Luptându-se cu
moartea”) uită de esență. Astfel, antiteza din ultimul vers reiterează motivul
dualității ființei cristice, care se zbate între slăbiciune și datorie sacră (.„Dar
fălcile-nclestându-şi, cu ultima putere / Bătându-se cu moartea, uitase de
viaţă!”).
În ultima secvență poetică, formată din cel de-al patrulea catren, se
realizează trecerea de la planul zbuciumului interior, la cel al realității
obiective, ultimele versuri anticipând chinurile lui Isus în urma trădării lui Iuda.
Suferința atroce este transferată naturii personificate care pare cuprinsă de un
freamăt cosmic ce prefigurează o nouă geneză spirituală. Măslinii se
frământă, grădina este devastată, astfel configurându-se imaginea unui
paradis ce își așteaptă necesara recompunere. Cu toate acestea, Mântuitorul
este vegheat de puterea divină, sugerată prin metafora „bătăi de aripi”.
Totodată, soldații veniți să-l aresteze pe Isus sunt figurați în cheie metaforică
prin imaginea dinamică „Și ulii de seară dau roate după pradă”. În plan etic,
jertfa cristică este permanent prezentă în lume pentru a prezenta izbăvirea
ființei umane de lanțurile grele ale robiei cărnii, ale trupului impur, pământesc.

7. Nivel stilistic și prozodic

În ceea ce privește stilul, se observă tendința arhaicizării imbajului

artistic („brânci”, „sterlici”, „tihnă”, „se frământau”) pentru a accentua
dimensiunea temporală care Îl va plasa pe Isus, prin gestul sacrificial, în
veșnicie. Domină enunțurile cumulative armonizate cu cele adversative, care,
alături de epitetele hiperbolice, dezvăluie înfruntarea ființei cristice în ipostază
umană cu Dumnezeu Tatăl.
La nivel prozodic, discursul respectă tiparul metricii clasice, fiind
organizat în 4 catrene, cu rimă încrucișată, ritm iambic și măsura versurilor de
14 silabe.