SUBIECTUL al III-lea

În grădina Ghetsemani
Vasile Voiculescu

Literatura s-a născut dintr-o sinteză a spiritului cu materia care îi dă omului şansa de a
progresa şi de a cunoaşte dincolo de efemeritatea existenţei sale pământeşti. Opera poetică îşi are
scopul în sine şi nu există cu adevărat decât dacă este percepută şi consacrată prin percepţie (M.
Dufrenne).
Tradiţionalismul este o mişcare literară care promovează tradiţia, percepută ca o
însumare a valorilor arhaice ale spiritualităţii, expuse pericolului degradării şi al eroziunii.
În spaţiul românesc, tradiţionalismul cunoaşte mai multe etape, iar rădăcinile fenomenului
pot fi identificate în secolul al XIX-lea atât în preţuirea arătată de scriitorii paşoptişti faţă de
istorie şi folclor, cât şi în ideologia eminesciană potrivit căreia ţărănimea a reprezentat singura
clasă socială pozitivă în istoria românilor.
Un prim moment semnificativ în evoluţia tradiţionalismului românesc îl constituie
sămănătorismul (numele este derivat de la revista „Sămănătorul” al cărei director a fost
istoricul Nicolae Iorga). Principala caracteristică a sămănătorismului o constituie cosmetizarea
imaginii satului văzut ca păstrător al valorilor morale şi considerarea oraşului drept un mediu al
degradării morale.
Momentul de vârf în evoluţia tradiţionalismului este în perioada interbelică şi ia
forma gândirismului. Gândirismul apare ca o reacţie faţă de modernismul lovinescian
respingând ideea importului de forme culturale occidentale. Termenul „gândirism” provine de la
revista „Gândirea”, înfiinţată la Cluj, în 1921, de către Cezar Petrescu, Adrian Maniu, Gib
Mihăescu. În 1925, revista este mutată la Bucureşti şi îl are ca director pe Nichifor Crainic cel
care imprimă gândirismului două orientări majore: autohtonismul (respectul faţă de valorile
locale), ortodoxismul (exaltarea specificului religios).
Printre reprezentanţii de seamă ai gândirismului îi amintim pe Vasile Voiculescu
(„Pârgă” – 1921, „Poeme cu îngeri” – 1927), Adrian Maniu („Lângă pământ”), Ion Pillat („Pe
Argeş în sus”), Nichifor Crainic („Şesuri natale”).
În literatură, ortodoxismul gândiriştilor s-a manifestat prin redactarea unor texte care
valorifică teme şi simboluri religioase, un exemplu în acest sens constituindu-l poezia „În
Grădina Ghetsemani”, scrisă de Vasile Voiculescu, apărută în volumul „Pârgă”, din 1921, care
are ca temă suferinţa lui Iisus Hristos generată de conştientizarea sacrificiului ce trebuia asumat
pentru iertarea păcatelor omenirii.
Poezia are ca punct de plecare episodul rugăciunii Mântuitorului din Grădina Ghetsemani,
când i s-a adresat lui Dumnezeu implorându-l să-i dea tăria morală „de-a bea paharul” întreg al
amărăciunii şi al suferinţei. După încheierea rugii, va fi întâmpinat de Iuda, care, sărutându-l, l-a
desconspirat, provocând arestarea lui de către slujitorii înarmaţi ai arhiereului Caiafa. Pe drumul
către templu, Iisus va fi umilit şi batjocorit de către necredincioşi.
Tema poeziei prelucrează scena biblică într-un mod original, accentul fiind pus pe
suferinţa lui Iisus generată de confruntarea celor două naturi care coexistau în personalitatea Sa:
natura umană şi natura divină.
 Titlul este un reper spaţial care fixează locul de rugăciune, şi anume Grădina
Ghetsemani, fiind un spaţiu simbolic al suferinţei şi al luptei interioare. Ideea este susţinută şi de
substantivul prorpiu „Ghetsemani” care, în ebraică, înseamnă „grădina în care se presau
măslinile”.
Primul vers fixează problematica textului, surprinzând ezitarea naturii umane în faţa
sacrificiului iminent: „Isus lupta cu soarta şi nu primea paharul”. Termenul „paharul”, folosit atât
în Biblie, cât şi în poemul voiculescian, trebuie înţeles atât din punct de vedere spiritual, evocând
momentul când omul bea cupa amărăciunilor pe durata vieţii sale, cât şi din punct de vedere
material, reflectând clipa ispăşirii sale, în care Iisus, însetat, a băut oţetul ce i-a curmat şirul
suferinţelor. Poemul voiculescian evocă lupta Mântuitorului cu propria-i soartă şi temerea lui
firească de a bea „paharul” suferinţelor omeneşti. Versul „Curgeau sudori de sânge pe chipu-i alb
ca varul” accentuează confruntarea celor două naturi, sintagma „sudori de sânge” trimiţând la
zbuciumul naturii umane, în timp ce sintagma „chipu-i alb ca varul” fixează natura divină,
sugerând o figură spiritualizată prin post şi rugăciune. Verbele din prima strofă („lupta”, „nu
primea”, „se împotrivea”) au rolul de a accentua dramatismul scenei. Ultimul vers al primei
strofe sugerează corespondenţa între planul terestru şi cel cosmic, zbuciumul Mântuitorului
reverberând la nivel cosmic („Şi-amarnică-i strigare stârnea în slăvi furtuna”). Epitetul în
inversiune „amarnică-i strigare” are rolul de a accentua preponderenţa naturii umane în această
scenă.
A doua secvență descrie lupta dintre divinul și omenescul din ființa lui Iisus. Drama este
a omului care își înțelege menirea superioară, dar, în același timp, este ispitit de puterea vieții.
Prin alternarea perspectivei, îndoiala și ezitarea sunt amplificate. „Infama băutură”, simbol
pentru păcatele omenirii ce trebuie răscumpărate prin jertfă, se ascunde sub aparența amăgitoare
a mierii, veninul se asociază cu dulceața, într-o imagine antitetică: „În apa ei verzuie jucau
sterlici de miere/Și sub veninul groaznic simțea că e dulceață...”. Această secvență poetică este
organizată în jurul metaforei simbol „grozava cupă”, care are multiple semnificații: ispită, păcat,
natură umană, dar și viață. Condiția duală a lui Iisus este subliniată prin intermediul epitetelor:
„mână ne-ndurată, „grozava cupă”, „sete uriașă”. Rezistența la ispitirea oferită de „mâna ne-
ndurată” care „se cobora-mbiindu-l și i-o ducea la gură...” este subliniată printr-o imagine care
sugerează durerea fizică, adică omenescul, dar și durerea sufletească, divinul: „Și-o sete uriașă
sta sufletul să-i rupă...”.
Lupta cu moartea depășește limitele unei drame omenești, ea reprezintând alegoric esența
eternului conflict dintre suflet și trup, dintre spirit și materie. Învingerea morții, și, prin urmare,
triumful divinului asupra umanului, este exprimată printr-o imagine vizuală din a treia strofă:
„Dar fălcile-ncleștându-și, cu ultima putere/Bătându-se cu moartea, uitase de viață!”, care
subliniază ideea creștină că orice moarte a trupului presupune o nouă viață a sufletului, viața de
apoi.
Ultima strofă realizează o interesantă corespondenţă între trăirile interioare ale
Mântuitorului şi cadrul exterior, în sensul că zbuciumul sufletesc are drept corespondent peisajul
dezolant al grădinii: „Deasupra fără tihnă, se frământau măslinii/Păreau că vor să fugă din loc, să
nu-l mai vadă”. Sintagma „bătăi de aripi” face referire fie la îngerul trimis de Dumnezeu Tatăl
să-L întărească pe Iisus, fie la prezenţa îngerului morţii. Ultimul vers anticipează sacrificiul
suprem, imaginea păsărilor de pradă putând fi o trimitere şi la cei care, conduşi de trădătorul
Iuda, încercau să-i ia viaţa lui Iisus.
Din punct de vedere stilistic, poezia este dominată de sobrietate, simplitate şi concizie.
Ea se axează pe metafora „cupei” cu otravă, numită şi „paharul”, „infama băutură”, „veninul
groaznic”. Apar epitete semnificative care descriu zbuciumul interior: „sudori de sânge”,
„amarnica-I strigare”, „mână nendurată”, „sete uriaşă” şi comparaţia „chipu-i alb ca varul”.
Verbele sunt în cea mai mare parte la timpul imperfect („lupta”, „nu primea”, „ducea”) care
indică o acţiune începută în trecut şi neterminată, sugerând, astfel, permanenţa.
În opinia mea, Vasile Voiculescu a reprezentat, după 1920, un moment liric de mare
importanţă, ceea ce l-a determinat pe criticul literar Tudor Vianu să afirme că este „poet religios,
hrănit din substanţa evangheliilor cărora le-a împrumutat forma alegoriilor şi a parabolelor, dar şi
aceea a Vechiului Testament".