În Grădina Ghetsemani

Vasile Voiculescu
I. Încadrare în opera scriitorului
Poezia este introdusă în volumul Pârgă, publicat în 1921 și exprimă plenar
tradiționalismul ortodox al lui Vasile Voiculescu, acesta considerând că misticismul
creștin, fără de care poezia rămâne doar un „soi de industrie”, este o sursă esențială a
artei, autorul precizând: „M-am născut, cred, un tip credincios, organic credincios și
îndrăznesc să spun credincios, chiar dacă nu aș fi religios”. Această tendință de a
apela la motive și scene biblice survine dintr-o necesitate imperativă de dezvăluire a
esenței divine din om.
II. Sursa de inspirație
Sursa de inspirație este Evanghelia lui Luca în care, spre deosebire de
celelalte Evanghelii, se accentuează chinul sufletesc al Mântuitorului care l-a
precedat pe cel trupesc de dinaintea răstignirii. Momentul evocat în text este cel de
dinaintea arestării lui Iisus, când acesta se retrage după Cina cea de taină în grădina
Ghetsemani de pe Muntele Măslinilor pentru a se reculege și a se adresa lui
Dumnezeu: „Și când a sosit în acest loc le-a zis: ˂˂Rugați-vă ca să nu intrați în
ispită˃˃. Și El s-a depărtat de ei… și, îngenunchind, Se ruga, zicând: ˂˂Părinte, de
voiești, treacă de la Mine acest pahar… Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă!
˃˃(…) Iar un înger din cer s-a arătat Lui și-L întărea. Iar El, fiind în chin de moarte,
mai stăruitor se rugă. Și sudoarea Lui s-a făcut ca picuri de sânge care picurau pe
pământ”. În plan simbolic, mitul este reinterpretat, căci poetul transfigurează artistic
momentul despărțirii lui Iisus de condiția umană și pregătirea în vederea
răscumpărării păcatelor omenirii, rugăciunea dezvăluind destinul tragic al omului în
luptă cu soarta, pendularea între viața pământească și cea divină.

1
III. Semnificația titlului
Titlul este simbolic, constituie un motiv anticipativ, lexemul „grădina”
desemnând un spațiu propice meditației, retragerii în sine, rugăciunii, dar și ispitei.
Ghetsemani provine din ebraică –locul unde se presau măsline, astfel că „grădina
Ghetsemani” devine un topos sacru al reculegerii și purificării păcatelor, prin
rugăciune.
IV. Tema
Tema dezvoltată este cea a suferinței, astfel că motivului biblic Voiculescu i-a
dat extensia de dramă existențială, dramă a îndoielii, a durerii, dar și a cunoașterii
prin iubire. Poezia devine astfel, o meditație gravă asupra condiției umane duale,
precare, marcată de suferință –singura posibilitate prin care omul se poate înălța.
V. Structura. Nivelul ideatic
Structura discursului liric este bipolară, bazată pe antinomia dintre firea
umană și cea divină a lui Iisus, dintre trup și suflet, materie și spirit, viață și moarte,
aceste contraste fiind sursa dramei, a tragismului omenesc. Textul are trei secvențe
poetice cu un caracter preponderent descriptiv.
Prima secvență cuprinde prima strofa care dezvăluie imaginea iconică a lui
Iisus, frământările, durerea, chinul, neliniștea de intensitate neobișnuită fiind stări ale
omului Iisus, provocate de zbaterea între dorința de amânare a clipei și voința de
neclintit a Tatălui pe care trebuie s-o împlinească, figurată simbolic prin lexemul
„soarta”. Ca orice om, Iisus cunoaste spaima de moarte, dorește să se împotrivească
destinului prestabilit, de aici lupta dramatică, epuizantă, fără de sfârșit, exprimată
prin verbele negative „nu primea”, „nu voia”, „se împotrivea” și întărită de adverbul
„întruna”. Paharul, metaforă a destinului, este simbol al păcatelor și al izbăvirii, al
morții și al neantului.
Imaginile picturale sunt construite pe contrastul alb-roșu, ca elemente
cromatice care traduc cele două ipostaze ale ființei Mântuitorului: suferința terestră
2
(spirit divin închis în limitatul trup uman) și grația divină de care se va bucura în
urma acesteia: „Curgeau sudori de sânge pe chipu-i alb ca varul”. Dimensiunea
cosmică a durerii sale declanșează fenomenele naturii, manifestarea stihială a
Universului: „Și-amarnica-i strigare stârnea în slăvi furtuna”.
A doua secvență poetică, constituită din următoarele două strofe, dezvăluie
imaginea luptei lui Iisus cu soarta. Exacerbării manifestate în planul exterior al
existenței – „căzut pe brânci”, „Se-mpotrivea” – îi corespunde exacerbarea
manifestată în planul interior, al trăirii, după cum inflexibilității voinței divine îi
corespunde intensitatea setei lui Iisus de mântuire: „Și-o sete uriașă sta sufletul să-i
rupă”.
Zbuciumul Mântuitorului este dublu motivat ca și refuzul de a accepta cu
împăcare destinul sacrificial ce i-a fost hărăzit. El nu vrea sa bea paharul suferinței
ultime deoarece, în viziunea lui Vasile Voiculescu, aceasta presupune asumarea
definitivă a statutului uman în urma cărui act va muri și El, deci va cunoaște angoasa
neantului, a pierderii ființei, a anulării, „dar nu voia s-atingă infama băutură”.
Voința de neclintit a Tatălui este ilustrată prin intermediul unor epitete
hiperbolice: „mână neîndurată”, „grozava cupă” care însă dorește să prezinte acest
gest sacrificial într-o formă îmbietoare, căci „infama băutură” are aparența
înșelătoare a mierii, iar veninul se asociază cu dulceața într-un oximoron al
suferinței care își așteaptă izbăvirea. Simbolul cupei trebuie înțeles atât în plan
spiritual, ca sumă a păcatelor omenirii, cât și în plan material, graalul, vasul Cinei
celei de taină, potirul tuturor liturghiilor și omologul tuturor inimilor.
Cele două atitudini, decepția și revolta, groaza și curajul, sunt ilustrate prin
intermediul unor propoziții adversative – „Și-o sete uriașă sta sufletul să-i rupă,/ Dar
nu voia s-atingă infama băutură”. Iisus, asemenea oricărui muritor, refuză moartea
considerând-o o pedeapsă nedreaptă, uitând că sensul existenței omenești este
desăvârșirea spirituală și eliberarea de lumea materială în vederea dobândirii vieții
3
veșnice: „Bătându-se cu moartea, uitase de viață”. Totul pare un joc al vieții și al
morții, amăgit de aparență – luptându-se cu moartea pentru viața efemeră – , uită de
esență – existența de dincolo de moarte, eternă. Astfel, această antiteză din ultimul
vers reiterează motivul dualității ființei hristice, sfâșiată între slăbiciunile omenești și
datoria sacră.
A treia secvență corespunde ultimei strofe și face trecerea de la planul
zbuciumului interior al trăirii la cel al realității obiective, ultimele versuri anticipând
chinurile lui Iisus în urma trădării lui Iuda, evidențiindu-se și puterea divină care
veghează asupra Mântuitorului prin sintagma „bătăi de aripi”. Suferința lui se
transferă naturii personificatoare care este cuprinsă de un freamăt cosmic ce
prefigurează noua geneză spirituală. Măslinii se freamată, „păreau că vor să fugă”,
grădina este devastată, „vraiștea grădinii” compunând imaginea unui paradis ce își
așteaptă recompunerea. Forțele malefice care anticipează suferința terestră în
vederea obținerii grației divine apar prin „ulii de seară”.
La nivel prozodic, poezia respectă tiparele metricii tradiționale, fiind constituită
din patru catrene cu versuri lungi, de 14 silabe, ritm iambic și rimă încrucișată.
Așadar, personalitate complexă a literaturii române, talentul poetului se remarcă
prin capacitatea de a descrie cu intensitate „natura telurică, înfiorată de puternice
aspirații spirituale”, de a interioriza sentimentul religios care „începe să nu mai fie
exprimat discursiv, ci sub forme alegorice sau simbolice” (Ov. S. Crohmălniceanu).