Poezia traditionalista

“In gradina Ghetsemani”

Vasile Voiculescu

“In gradina Ghetsemani” face parte din volumul “Pârga” (1921) in care se
contureaza o noua individualitate poetica si apar elemente originale ale
stilului lui V. Voiculescu.

Interesul orientat de timpuriu spre partea de mister a lucrurilor, dorul de

divin nascut dintr-o mare asteptare, nelinistile interioare convertite intr-o
drama – toate vor da nastere imaginii unui univers liturgic, in care peisajul
lumesc se transfigureaza in Eden, iar ingerii, Dumnezeu si Iisus constituie
prezente permanente si firesti.

Titlul poeziei desemneaza un spatiu biblic si sacru: “Ghetsemani” vine din

ebraica – Gat Shemen si inseamna “gradina unde se presau maslinile”. Aici,
dupa “cina cea de taina”, conform Bibliei, si-a petrecut Iisus ultima noapte
de libertate, sfasiat de o stare de spaima uriasa (foarte omeneasca), cu
sufletul zbuciumat de deznadejdea oamenilor, dar neinvins de tradarea lor,
aici va primi sarutul lui Iuda si tot aici va fi arestat. Poezia este alcatuita din
patru catrene. Primele trei catrene au in centru imaginea dramatica a Omului
Iisus aflta in gradina Ghetsemani singur, in fata destinului. Al patrulea catren
prezinta natura care participa la tragismul celor ce se va intampla.

Formula poetica este cea a mitului biblic, iar tema este cea a constiintei
umane . Poemul este o meditatie pe tema Legii Iubirii, care are ca sens jertfa
de sine a lui Iisus Hristos. Este, in acelasi timp, o elegie in care Vasile
Voiculescu umanizeaza (chiar hiperbolizeaza) comportamnetul Fiului
Tatalui ceresc, pornind de la Evanghelia lui Luca: “Si cand a sosit in acle
loc, le-a zis << rugati-va ca sa nu intrati in ispita>>. Si El s-a departat de
ei… Si ingenunchiind se ruga zicand << Parinte, de voiesti treaca de la Mine
acest pahar,… , darn nu voia Mea, ci voia Ta sa se faca>> , iar un inger din
cer s-a aratat Lui si-L intarea, iar El fiind in chin de moarte mai staruitor se
ruga si sudoarea Lui s-a facut picaturi de sange, care picurau pe pamant.”

Iisus traieste ca om pe pamant si , de aceea, zbaterea Lui, frica de moarte

este profound umana. Prin acestea, poemul este expresionist.

1
Dualitatea, componenta specifica a liricii lui Vasile Voiculescu, apare si in
acest poem: puritatea alaturi de pacat, lumina si intunericul, raiul si iadul,
tentatia si abstinenta. Intreaga poezie se organizeaza, astfel, in jurul
elementelor ce tin de natura duala a lui Iisus (El este,in acelasi timp, om cu
toate pacatele pe care le simt oamenii, dar si Fiul lui Dumnezeu, deci esenta
spirituala). Inaintea martiriului, Iisus ezita. Depasirea momentelor de
zbucium, de teama este de natura divina.

Ideea poemului este, de fapt, o optiune: intre real si ideal este preferat
idealul. Abordarea temei religioase si a ideii de moralitate perfecta imprima
versurilor o tonalitate cu iz arhaic (in stilul psalmilor arghezieni).
Poezia se deschide cu imaginea lui Iisus-Omul “cazut pe branci in iarba” si
inspaimantat de soarta pe care si-o asumase, de moartea cruda care-l astepta:
“Iisus lupta cu soarta sin u primea paharul…/ Cazut pe branci in iarba se-
mpotrivea intruna,/ Curgeau sudori de sange pe chipu-I alb ca varul,/ Si-
amarnica-I strigare starnea in slavi furtuna”. Verbele la imperfect (“lupta”,
“nu primea”, “se-mpotrivea”, “curgeau”, “starnea”) dilate durata (timpul)
zbuciumului Celui harazit mortii; aceste clipe (care pot parea veacuri
datorita imperfectului) de chin si incertitudini reprezinta singuratatea
Logosului (Cuvantul Prim conform Bibliei: “La-nceput a fost Cuvantul”)
intrupat in materie; metafora “sudori de sange” (care in “Miorita” erau
“lacrimi de sange”) si comparatia “chipu-I alb ca varul” atesta zbaterea
materiei aflata in cumpana cu Neantul, dar fara de care nu este posibila
intoarcerea in Fiinta.

Versul larg are ecou de limbi de clopot in amurg de sarbatoare sfanta si

impune viziunea atotputernicei miscari spre starile pure in care contrastele se
genereaza si se cheama. In aceasta ipostaza, Iisus e vointa, forta, prototipul
realitatii si crezul: “Nu primea paharul”.

Voluptatea durerii este cautata, vazuta ca un preambul al frumusetii, al

lumii; al aspiratiei implinite: “curgeau sudori de sange pe chipu-I alb ca
varul”. Metafora “sudori de sange” este sugestiva pentru efortul urias de
impotrivire. Prin imagini vizuale contratsante se pun in opozitie omenescul
si divinul, sugerate, pe de o parte, de sangele care reprezinta viata terestra si
efemerul si, pe de alta parte, albul, simbol al puritatii ceresti. Intensitatea
durerii hiperbolizata capata proportii cosmice, intreaga natura fiind
strabatuta de o jale metafizica: “si-amarnica-I strigare starnea in slavi
furtuna”.

2
Urmatoarele doua catrene dezvolta tragedia Omului inspaimantat de patimile
Crucificarii, dar si depasirea acestui moment prin intelegerea sensului
misiunii didvine a lui Iisus. Prin alternarea perspectivei, indoiala, ezitarea
sunt hiperbolizate: “Infama bautura” – simbol al pacatelor omenirii ce
trebuie rascumparate prin jertfa – se ascunde sub aparenta amagitoare a
mierii, iar veninul “groaznic” ar putea fi convertit in “dulceata”, metafora
pentru binele imens pe care il aduce omenirii Iisus prin jertfa suprema.

Lupta cu moartea depaseste limitele unei drame omenesti, ea reprezentand,

allegoric, esenta eternului conflict dintre suflet si trup, dintre spirirt si
materie (care a facut obiectul primei carti de filosofie scrisa de Dimitrie
Cantemir: “Divanul sau galceava inteleptului cu lumea sau giudetul
sufletului cu trupul”).

Tendinta generala este de a hiperboliza pentru ca, astfel, sa se sublinieze si

mai mult efortul de a ocoli ispita. Strigarea lui Iisus e “amarnica”, cupa e
“grozava”, setae “uriasa”, iar sufletul pare a se “rupe” : “ O mana neindurata
tinand grozava cupa/ Se cobora imbiindu-l si i-o ducea la gura… / …/ In apa
ei verzuie jucau strelici de miere/ Si sub veninul groaznic simtea ca e
dulceata…/ dar falcile-nclestandu-si cu ultima putere/ Batandu-se cu
moartea, uitase de viata!” Paharul chinurilor (“Grozava cupa”) se asociaza,
in viziunea poetului, si cu Graalul. In el, Iosif din Arimateea ar fi cules
picaturile de sange de sub crucea Mantuitorului. Astfel paharul devine
Sfantul Graal, simbol al puritatii.

Inversarea valorilor intre lumea materiala si cea divina este sugerata, in

aceste versuri, prin simboluri antitetice precum venin/miere, moarte/viata.
Omul-Dumnezeu (sau Dumnezeu prefacut in om, pentru iertarea pacatelor
omenirii) duce lupta cu moartea naprasnica, cu suferinta, dar stie ca-n “apa
verzuie” (e vorba de paharul de smarald) cu otrava sub venin, se afla
dulceata izbavirii in chip de “strelici de miere” (“pete mici galbene”).
Asocierea venin/dulceata (altfel interpretabila, mai curand in sens profane) o
gasim in poezia “Testament” deTudor Arghezi: Veninul strans l-am
preschimbat in miere/ Lasand intreaga dulcea lui putere”. In acelasi chip,
prin puterea omeneasca in suferinta si dumnezeirea lui, Iisus transforma
paharul cu otrava in dulceata, adica atinge euphoria spiritului, a patimirii
pentru mantuirea lumii.

Poezia este alcatuita din patru catrene, cu masura de 14 silabe, cu cezura

dupa silaba a 7-a, care imparte versul in doua emistihuri egale; fiecare

3
emistih este format din doi iambi (dipodie iambica) si un amfibrah, cu rima
incrucisata si feminina, ca si cum poetul ar fi vrut sa cuprinda intr-o forma
perfecta idea de perfectiune, pe care o are numai divinitatea.

Dimensiunile zbuciumului sufletesc sunt realizate prin epitete metaforice:

“sudori de sange” si hiperbole (realizate mai ales, prin inversiune: “grozava
cupa”, “amarnica strigare”): “sete uriasa”, “veninul groaznic”.

Ultimul catren completeaza spatiul gradinii Ghetsemani, care devine astfel

imaginea unui Cosmos evanghelic sanctificat prin jertfa, intrucat aici incepe
drumul calvarului intru izbavire; acum natura isi pierde frumusetea calma.
Personificarea maslinilor care “pareau ca vor sa fuga din loc, sa nu-L mai
vada”, ca si prezenta uliilor, care se rotesc dupa prada au valoare de sugestii,
ca in estetica simbolista: maslinii ar putea fi dusmanii lui Iisus (imaginea din
aceasta strofa sugereaza idea ca s-a implinit versetul din Biblie: “ Bate-voi
pastorul si se vor risipi oile turmei”).

Nucleul poeziei (ca si prozodia) are tiparul clasic: dubletul antinomic (soarta
– paharul, cupa – setae, venin – dulceata, viata – moarte) se realizeaza prin
unirea cuvantului concret (pahar, venin, cupa) cu cel abstract (sete, dulceata,
moarte), al celui vechi cu cel nou, al celui aspru cu cel suav. Toate dau
masura talentului lui Vasile Voiculescu.