Scrisoarea I

Ciclul celor cinci scrisori a fost definitivat de Mihai Eminescu in anul

1880. El a fost proiectat intr-o alta ordine decat cea in care a aparut in
Convorbiri literare in anul 1881. Astfel dupa ordinea din manuscrisul 2282,
scrisorile au fost proiectate in felul urmator: Scrisoarea I: „De ce pana mea
ramane...”, Scrisoarea II: „Sta castelul singuratic...”, Scrisoarea III:”Cand cu
gene ostenite...”, Scrisoarea IV: „Un sultan...” si Scrisoarea V: „Biblia ne
povesteste...”.
Scrisoarea I urca la anii studentiei berlineze (1873-1874) cand in se
situeaza anumite materiale de cosmogonie indica. In manuscrise exista
cateva traduceri din Rig-Veda care au folosit poetului in alcatuirea acestei
poezii si a poeziei „Rugaciunea unui Dac”. Pentru aceasta, manuscrisele
pastreaza fragmente din cursurile: „Cosmogonie der Indier”, din cursurile
din semestrul de vara din 1873 al Universitatii din Berlin unde profesorul
Weber interpreta printre altele si imnul Rig-Veda.
Poezia incepe cu o incursiune in noapte echivalenta cu o reintoarcere la
plenitudinea originara: regressus ad originem. Aceasta reintoarcere la
indistinct si nedefinit se realizeaza prin motivul lumanarii ce se stinge,
lumanarea simbolizand legatura spiritului cu materia, dar, prin actiunea de a
se topi in tacere, simbolizeaza finalitatea destinului prin moarte. Gaston
Bachelard sublinia in lucrarea sa, „Flacara unei lumanari” ideea ca flacara
lumanarii de pe masa solitarului pregateste reveria. Reveria si procedeul
meandric de impletire a contingentalului cu transcedentalul este preconizat si
prin tema lirica a somnolentei, „Cand cu gene ostenite sara sufla-n
lumanare.” Supratema timpului este inserata si ea inca din incipit insinuand
prin trecerea sa universul in miscare cu devenirile si ciclurile sale:”Doar
ceasoricul urmeaza lung-a timpului carare.” Aparitia lunii, momentul astral
culminant anuleaza timpul si introduce motivul vietii ca vis: „Ea din
noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate / De dureri pe care insa le simtim
ca-n vis pe toate”. Sentimentul de stagnatie temporala este o idee poetica
esavarsita: timpul isi pierde o dimensiune, iar sufletul devine liber sa poata
calatori pe axa temporala. Magia invocatiei selenare „Luna tu stapan-a
marii...” este evidentiata prin proiectarea unui punct luminos ca manifestare
a demiurgului intre doua simboluri bivalente ce sugereaza totodata moartea
si viata: marea si cerul in noapte. Omnipotenta lunii este evidentiata prin
ansamblul de simboluri vizuale asupra carora luna vegheaza: „Câte ţărmuri
înflorite, ce palate şi cetăţi, / Străbătute de-al tău farmec ţie singură-ţi
arăţi! Şi în câte mii de case lin pătruns-ai prin fereşti, / Câte frunţi pline de
gânduri, gânditoare le priveşti!” Grefarea motivului lunii subordonat

1
motivului timpului atrage o antagonie la nivelul planului uman teluric.
Astfel, raza lunii lumineaza si pe-un “rege ce-mpânzeşte globu-n planuri pe
un veac” dar si pe cel ce “la ziua cea de maine abia cuget-un sărac…”.
Antiteza continua si la nivelele “puternic”-“slab”, “geniu”-“neghiob”, fara
ca situatia lor materiala, caracterul sau intelectul sa-i absolve din conditia
umana efemera: ”Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii;”.
Teoretizarea discrepantei dintre esenta si aparenta este realizata prin expresia
”unul”-“altul”, ce are menirea de a evidentia nimicnicia unora in fata
genialitatii altora: “Unul caută-n oglindă de-şi buclează al său păr, / Altul
caută în lume şi în vreme adevăr,”. Prin conturarea esentei se face trecerea
la problematica conditiei omului de geniu, temaromantica. Conditia omului
genial este si ea bazata pe o discrepanta dintre esenta si aparenta. Aparentele
sumbre ascund puterea mareata a esentei. Aparenta este creata prin imagini
descriptive si de portret fizic: “ Iar colo bătrânul dascăl, cu-a lui haină
roasă-n coate,” , “Şi de frig la piept şi-ncheie tremurând halatul vechi, Îşi
înfundă gâtu-n guler şi bumbacul în urechi; / Uscăţiv aşa cum este, gârbovit
şi de nimic,”, iar esenta prin imagini ce sugereaza forta intelectuala:
“Universul fără margini e în degetul lui mic, / Căci sub fruntea-i viitorul şi
trecutul se încheagă, / Noaptea-adânc-a veciniciei el în şiruri o dezleagă; /
Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr / Aşa el sprijină lumea şi
vecia într-un număr.” Comparatia din ultimele doua versuri citate
restabileste puterea divina a calculului si inclusiv a omului si expune
totodata o alta contradictie: imensitatea vesnica determinata de efemeritatea
mizera printr-un numar. Aceasta idee a universului cuprins intr-un numar
Eminescu o preia fie de la Platon care considera numarul treapta cea mai
inalta a cunoasterii si esenta armoniei cosmice, fie de la Kant in acceptiunea
caruia numarul este “unitatea care rezulta din sinteza multiplului; el incepe
dintr-o intuitie oarecare de elemente omogene sau in relatie”. Ideea poetica
superioara incepe insa cu fragmentul al treilea , cel cosmogonic al primului
tablou. Acest fragment dezvolta toate cele trei etape ale vietii: nasterea,
evolutia si apocatastaza. Cosmogonia este prezentata evolutiv incepand cu
haosul primordial, punctul identificat cu vointa si crearea propriu-zisa a
lumii. Fiecare etapa a cosmogoniei este preluata de Eminescu din imnul zece
din Rig-Veda; astfel, versurile din Rig-Veda: “ne-Fiinta nu exista, nici
Fiinta”, “Nu exista in timpul acela nici moarte nici nemoarte”, “Unul respira
fara suflare, miscat din sine insusi”; Dincolo de aceasta nu mai exista nimic
altceva”; “La inceput, tenebrele ascundeau tenebrele dar tapas – caldura a
dat nastere lui ābhū – unul, embrionul – invaluit de vid, inconjurat de Apele
primordiale. Din ābhū s-a dezvoltat Dorinta - kāma si kāma a fost samanta
dintai a Constiintei (mamas)” devin la Eminescu: “La-nceput, pe când fiinţă

2
nu era, nici nefiinţă, / Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,”, “Fu
prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?”, “Căci era un întuneric ca o
mare făr-o rază,”, “Dar deodat-un punct se mişcă... cel întâi şi singur. Iată-
l / Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!... / Punctu-acela de
mişcare, mult mai slab ca boaba spumii, / E stăpânul fără margini peste
marginile lumii...”. Punctul pantocrator devine centru al Universului, realul
absolut. El este locul de declansare de unde ia nastere miscarea lui unu catre
multiplu, al imanentului catre exogen, al nemanifestatului catre manifestat,
al indistinctului catre distinct, al vesnicului catre temporal, toate procesele
de intoarcere si convergenta se intalnesc in acest punct cautandu-si unitatea
si armonia: “De-atunci negura eternă se desface în făşii, / De atunci răsare
lumea, lună, soare şi stihii...” Cosmogonia este realizata la nivelul
limbajului prin plasticizarea imaginilor artistice, la nivel lexico-semantic
prin negarea substantivelor adverbelor si adjectivelor, prin prefixare negativa
si la nivel stilistic prin concretizarea abstractiunilor, comparatii intre un
cuvant abstract si unul concret sau intre doua notiuni concrete si prin
antiteza care devine si un procedeu estetic. Evolutia fenomenului vietii
incepe cu ideea Schoppenhaueriana a vointei oarbe de a trai, vointa ce pune
si punctul pantocrator in miscare. “Sunt atrase în viaţă de un dor
nemărginit.”. Evolutia lumii este prezentata din perspectiva motivelor:
vanitas vanitatul, fugit irreparabile tempus si al vietii ca si clipa de lumina
intre doua intunericuri absolute si eterne. Intreaga evolutie, de fapt, are la
baza din nou o antiteza, a lumii mici in fata lumii mari: ”Iar în lumea asta
mare, noi copii ai lumii mici,”. Vanitas vanitatum se contureaza prin
imaginea nimicniciei spatiului teluric supus trecerii, mortii si destinului.
“Facem pe pământul nostru muşunoaie de furnici; / Microscopice popoare,
regi, oşteni şi învăţaţi / Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi;”
Timpul care se sucurge imuabil este definit alaturi de vanitas vanitatum prin
“Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul,” . In subtextul
fragmentului este prezentata teoria lumilor concentrice reversibile in sine, de
aceea universul devine o himera, un “vis al nefiintei” si a vietii ca o clipa de
lumina in intuneric: “Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată, /
Că-ndărătu-i şi-nainte-i întuneric se arată.” Revenirea la problematica
genialitatii se face prin asocierea indirecta a acesteia cu timpul etern. Prin
forta mintii sale omul de geniul transforma trecutul si viitorul intr-un flux
perpetuu al prezentului pe care il domina cu gandul: “În prezent cugetătorul
nu-şi opreşte a sa minte, / Ci-ntr-o clipă gându-l duce mii de veacuri
înainte;”. In realizarea acestei imagini in care este expusa dominarea axei
temporale de catre omul desavarsit, Eminescu se inspira din Upanishade mai
precis din Maitri – Upanishad, care relateaza cum Brahman, Fiinta absoluta,

3
se manifesta in acelasi timp sub doua aspecte polare: Timpul si Eternitatea.
Aceasta bipolaritate a omului de geniu ii permite sa realizeze o profetie
despre apocatastaa care se va produce prin moartea soarelui ce va conduce si
la inghetul cosmic: “Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist şi roş / Cum
se-nchide ca o rană printre nori întunecoşi, / Cum planeţii toţi îngheaţă şi s-
azvârl rebeli în spaţ'.”. Reinstaurarea haosului este redata prin simbolul
noptii, simbolul timpului si cel al vesniciei: “Timpul mort şi-ntinde trupul şi
devine vecinicie, Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie, Şi în
noaptea nefiinţii totul cade, totul tace, Căci în sine împăcată reîncep-eterna
pace...”
Tabloul al doilea este o satira ce abordeaza doua perspective: extinctia
universului individual, deci raportarea omului la moarte, si perspectiva
omului de geniu captiv intr-o societate mercantila in care omul comun, prin
esenta sa, este un petic, carturarul fiind un urias relativ. In prima secventa a
tabloului al doilea Eminescu reia ideea egalitatii in fata destinului implacabil
si a timplui care ii distruge pe toti aceia care nu reusesc sa-si depaseasca
conditia, introducand astfel motivul fortuna cacica est: ” Ce-o să-i pese
soartei oarbe ce vor ei sau ce gândesc?... / Ca şi vântu-n valuri trece peste
traiul omenesc.” Ideea filosofica nu lipseste nici aici desi este corelata cu
tema egalitatii in fata moirei: “Unul e în toţi, tot astfel precum una e în
toate,”. Prezenta lui unu in acest context aminteste de unu din Rig Veda
unde unu era punctul pancreator astfel coreland cele doua notiuni se poate
concluziona ca versul citat mai sus este o expresie a panteismului sau a
arhetipului, idee preluata de la Aristotel. Problematica mortii omului de
geniu, a carui existenta este asociata cu emiterea unei teorii prinvind evolutia
lumii de la haos, la reintoarcere in haos, este amplu discutata, evidentiindu-
se mereu discrepanta dintre esenta si aparenta, dintre memoria omului
comun, circumscris conditiei sale, si puterea intelectului omului ce tine
secretul universului intr-un numar. Ultima parte a tabloului poeziei, de
asemenea, filosofeaza pe tema condtiei omului de geniu care sacralizeaza
pamantul, care a strans in gandul sau secretul lumilor si care neindoielnic se
va integra naturii absolute si eterne a universului, dar si a geniului pururea
neinteles si coborat din sfera sa inalta prin neintelegere la mediocritate
“Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?”; “ Iar deasupra
tuturora va vorbi vrun mititel, / Nu slăvindu-te pe tine... lustruindu-se pe
el”. Eul liric este cel care preconizeaza soarta cugetatorului ce ramane trista
si neinteleasa chiar si dupa moarte, nici o alta minte neputand sa strabata si
sa ajunga la inaltul gandirii sale: “Iata tot ce te asteapta”. Este prezentata de
asemeni tendinta oamenilor comuni de a diminua tot ceea ce nu pot intelege
ridicand propria mediocritatate, pe intelesul tuturor, deasupra gandirii

4
geniale a omului superior “... Măgulit e fiecare / Că n-ai fost mai mult ca
dânsul.” ; “Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege...”. Motivul
vanitas vanitatum este reprezentat prin imaginea lumii care, indiferent de
evolutia sa, este supusa destinului si trecerii, ceea ce devine echivalent cu
moartea: “Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfarămi... orice-ai spune, /
Peste toate o lopată de ţărână se depune.” Prin aceasta imagine se
realizeaza o reducere a lumii si a umanitatii la moarte, idee dezvoltata si in
poemul “Luceafarul”: “Ca toti se nasc spre a muri.” La fel ca si in incipitul
primului tablou, geniul este vazult si el ca prada a mortii, indiferent de
superioritatea sa spirituala si intelectuala: “Mâna care-au dorit sceptrul
universului şi gânduri / Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru
scânduri...”
Finalul poeziei reintroduce motivul noptii senine cu luna plina: “Cum
revarsă luna plină liniştita ei splendoare!” Motivul lunii corelate cu cel al
noptii atrag evaziunea in vis care, la randul sau, produce o evaziune in timp
si spatiu “…le simţim ca-n vis pe toate, / Căci în propria-ne lume ea
deschide poarta-ntrării / Şi ridică mii de umbre după stinsul lumânării...”.
Stindul lumanarii are semnificatia patrunderii in noaptea vazuta ca si
constiinta cosmica. Tabloul descriptiv din final introduce si alte motive
specific eminesciene, cel al codtrului, al izvorului si al valurilor. Prin
introducerea acestor simboluri, Eminescu reconstruieste un topos, un spatiu
sacralizat, folosindu-se inca odata de cunostintele sale de filosofie greco-
latina. Potrivit acestei filosofii, codrul este spatiul consacrat divinatiei, este
salasul tainic al zeilor (Seneca). Izvorul apare deasemeni ca simbol al
sacralitatii procurand in spatiul teluric manifestarea materiei cosmice
fundamentale fara de care n-ar putea fi asigurate fecundarea si dezvoltarea
speciilor. Izvorul este cel ce spiritualizeaza transformand toposul intr-un
epos prin imaginea izvorului arhetipal considerat o imagine a sufletului,
origine a vietii interioare si a energiei spirituale, valurile reprezentand
puterea de regenerare, atat a cosmosului, cat si a spiritului: „Şi câţi codri-
ascund în umbră strălucire de izvoară! / Peste câte mii de valuri stăpânirea
ta străbate,” Prin introducerea motivului umbre, Eminescu proiecteaza in
spatiul teluric o imagine stilizata a codrului ca loc al atractiei contrariilor,
care cuprine atat teluricul, reprezentat de umbra ce simbolizeaza
evanescenta, efemeritatea, dar si al universului reprezentat de stralucirea
izvorului, simbol al geniului, puterii, harului, origine a vietii. Ultimele doua
versuri se reiau prin ideea filosofica, doar ca acum particularizarea la nivelul
tipologiilor umane: unul, altul devine toti, sintagma ce cuprinde o proiectie a
intregii umanitati ce cuprinde si regi si saraci, si neghiobi si vanitosi, dar si
genii: “Şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţii / Deopotrivă-i

5
stăpâneşte raza ta şi geniul morţii!”. Motivul fortuna labilis si fortuna
cacica est stabileste coordonatele principale ale vietii: lumina asociata vietii
si moartea intre care se zbat sufletele tuturor in cautarea unei semnificatii.
Sintagma geniul mortii, usor oximoronica este ambivalenta din perspectiva
nivelului lexico-semantic. Daca substantivul geniu are semnificatia de spirit,
duh, atunci sintagma isi pierde valenta oximoronica reliefand o imagine a
mortii revazuta ca un duh, ca spirit. Insa daca substantivul geniu se refera la
atitudinea creatoare, iesita din comun in orice domeniu, atunci se ridica o
problematica a genialitatii mortii. Genialitatea morii poate fi asociata
semnificatiei de “deschis” a acesteia, de parasire a aparentelor si teluricului
si de transpunere in insusi Sfarsitul Universului: mors janua vitae, lucru
realizat de genii inca din viata materiala.
Scrisoarea I, clasica din punct de vedere al speciei, dar romantica prin
antiteza dispusa in discursul liric: real – ireal, macrocosmos – microcosmos,
esenta – aparenta, devine definitia conditiei omului de geniu in lumea
telurica, pindit de vulturul cu “cioc de jad” al mortii dar cu misterul
Universului in suflet si in gand. Oamenii mor, luminile se sting, chiar si
Universul se intoarce in sine si ,totusi, inca mai avem “raza care tot mai tine
inca…”