A fi sau a nu fi profesor? Nu e doar o întrebare!

Într-o lume majoritar bio-tehnică, stabilim, cu impuls pedagogic, rolul școlii moderne și ne
expunem unor nișe în concepția valorilor:

- suntem moderni dacă rămânem profesori,

-reluăm ce ni s-a predat sau ne stabilim noile modalități de a percepe lumea din jurul nostru?

Suntem antrenați pentru a aprecia, șlefui și îndruma. Suntem bijutieri ai unor suflete aflate
haotic între două universuri: tehnică și umanitate. Ni se atribuie, inconștient, o valoare pe care
nici în facultate nu am fost îndrumați să o accentuăm: elevii au nevoie să știe în ce curent
social, politic, istoric, cultural-artistic se află. Noi, dascălii implicați în eliberarea secolului al
XXI-lea din cenușa tehnicii, suntem mai mult decât o categorie, suntem din noi pentru ei și cu
ei. Ne aliniem mișcării, ne adaptăm ei și nu uităm să promovăm ce e în noi.

De multe ori, pornim către sala de clasă sau, mai nou, către un ecran rece și firav, pentru a
,,ține o oră on-line”, cu planuri de lecție în geantă, în gând și în portofolii stufoase,
dar...stupoare! rămânem surprinși că, la sfârșit, am reușit să inducem noțiuni fără a ține cont
de acele planuri, că am interceptat trări și vise, că am impulsionat o parte dintr-un puzzle
imens să nimerească la locul ei. Prin fișiere și raportări Word, trecem cu tenacitate și atenție,
căci avem suflet sau ,,trup sufletesc” ( citând o scriitoare interbelică) ce iradiază spre alții,
spre elevii din fața noastră. Nu am folosit anterior acest substantiv comun (elevi) tocmai
pentru că sensul lui lexical s-a restilizat, s-a retribuit și revalorizat. Noi-ei nu mai există.
Astăzi, trebuie să acceptăm că relația didactică se bazează pe legea nouă: suntem un noi.

Profesorii sunt, zilnic, elevii propriei căutări, sunt elevii elevilor, învață unii pentru alții, unii
de la alții, se adaptează, se suprapun în gândire, se respind în noțiuni valorice, se atrag prin
rost și impuls. Suntem, deși e un cuvânt tăios, cameleonici sau vrem să ne numim adaptabili,
căci, profii rup din sufletul și materia spirituală pe care o dețin pentru a le oferi celor din fața
lor: părinții, elevi, colegi, școală, totul. Încercând din răsputeri să menținem bunul-simț al
vieții, ne trunchiem pentru ei, cu ei și pierdem din ceea ce am dobândit. Trebuie să
recunoaștem că suntem diferiți de cei ce ne-au fost dascăli, că am uitat să predăm așa cum au
făcut-o ei, nu doar pentru că nu am fi vrut, ci pentru că această lume nouă ne modelează,
involuntar, tocmai pentru că, și noi, suntem parte din sensul ei și din mișcarea acesteia.

Ritmul social, politic, educațional, didactic, mai nou, epidemiologic, ne învață să nuanțăm tot
ceea ce am asimilat, să frângem avânturi de măreție, să oferim lor, celor ce ne privesc, mai
mult decât nouă, să ne zbatem să fie bine și bun drumul pe care elevii noștri pășesc. Suntem
temelii ale viitoarelor piramide, suntem fișiere dintr-un imens folder, suntem părți ale puzzle-
ului ce relaționează cu noi și ...prin noi.

Cu tot avântul deontologic, mișcarea nouă creeză, din noi, profesorii noi, iar noi ne adaptăm
cu tot sufletul, ca și cei din fața noastră să cunoască valoarea sufletului. Metafora din urmă
subliziază rolul celui care a ales să fie profesor într-o școală alcătuită din visători adaptați
pentru a fi alături de elevi, din ființe modelate, în plus, față de tot ceea ce au cunoscut pe
parcursul sutelor de cursuri, de noul sens al lumii cameleonice.

Sunt elevii noștri pregătiți să ne accepte puterea imensă de a le fi alături?

Cred și sper ca atât timp cât vom fi profesori să avem puterea de a ne construi valoarea din:
noțiuni teoretice și, mai ales, din fiori ai lumii noi, așezate în sufletele noatre trupești.
Suntem, fără modestie, un tot: profesori noi, elevi cu așteptări, societate în continuă
schimbare. Rupem din noi spre a oferi altora, alternăm trăiri și valori, le oferim fără a cere
nimic în schimb, deoarece am ales să fim profesori.