MIHAI EMINESCU SCRISOAREA I

1. INTEGRAREA N OPER I EXPLICAIA TITLULUI, GENUL I SPECIA: Scrisoarea face parte din ciclul scrisori si apartine epocii marilor capodopere scrise intre 1880 1883, alaturi de Luceafarul, Glossa, Oda in metru antic. Initial sunt intitulate satire si la interventia lui Maiorescu sunt redenumite scrisori. Scrisoarea este o specie a genului liric, cultivat iniial de clasici sub numele de EPISTOL; Eminescu preia datele generale ale speciei (poem satiric), dar i modific numele, n spirit modern, adugnd accente noi: elemente de caricatur, expresii ale satirei virulente, sarcastice, procedee artistice specific romantice (antiteza, alegoria etc.). Satira este evidentiata in a doua parte a poemelor si este indreptata impotriva prezentului. Scrisorile sunt compuse pe principiul antitezei real ireal.Ciclul Scrisori cuprinde 5 poeme ample, alcatuind o sinteza a intregului univers liric eminescian, cu teme si motive specifice. 2. SURSE DE INSPIRATIE Sursele filozofice care stau la baza meditatiei in acest poem se regasesc, mai intai, in filozofia indiana, pe care exegetii o explica prin pasiunea poetului pentru limba sanscrita. "Imnul creatiunii lumii" din culegerea "Rigveda" l-a inspirat pe Eminescu mai ales in ilustrarea genezei din secventa cosmogoniei. Unele versuri ale poemului indian sunt foarte asemanatoare cu cele eminesciene: "Atunci nici Nefiinta n-a fost, si nici Fiinta,/ Caci nu era nici spatiu, nici cer, si nici stihie/ [...] N-a fost nici Nemurire, nici Moartea nu-ncepuse/ Nu se nascuse noaptea, caci nu fusese zi". Creaia ncepe, ca i n Rig Veda prin apariia unui misterios punct mictor, suficient siei, generator a! materiei i al timpului. Naterea universului se face printr-un clivaj al haosului, n imagini grandioase, redate prin enumeraie i, mai ales, metafor: De-atunci negura etern se desface n fii, / De atunci rsare lumea, lun, soare i stihii". Confruntarea dintre micro- i macrounivers se face n cheie ironic, poetul fiind convins de efemeritatea condiiei umane: Iar n lumea asta mare, noi copii ai lumii mici, / Facem pe pmntul nostru muuroaie de furnici; / Microscopice popoare, regi, oteni i nvai / Ne succedem generaii i ne credem minunai". Mihai Eminescu a studiat "Poemul naturii" de Lucretiu, in care viziunea asupra nasterii Universului consta in miscarea atomilor in vid. Stingerea soarelui si a Universului este byroniana, iar aceea a identitatii omenirii din versul "Unul e in toti, tot astfel precum una e in toate", reproduce gandirea lui Heraclit. De asemenea, intr-un manuscris eminescian au fost gasite insemnari privind teoria cosmogoniei sustinuta de Kant si Laplace. Pentru Eminescu, notiunile de timp si vesnicie sunt antitetice, deosebindu-se de gandirea lui Schopenhauer, care sustine ca eternitatea este o negatie a timpului.Cu certitudine, Eminescu se inspira din mitologia populara romaneasca privind facerea lumii, care sustine ideea ca la-nceput a fost o apa mare si un intuneric de nepatruns, iar spuma marii a dat nastere samburelui creator.

Eminescu preia de la Calderon de la Barca, prin intermediul lui Schopenhauer, motivul vieii ca vis al morii eterne", piesa dramaturgului spaniol numindu-se La vida es sueno (Viaa e vis"). Moartea universului se ndeprteaz de apocalipsa cretin i red un sfrit termic, soarele i stelele se sting, universul se prbuete ntr-un colaps gravitaional, ntorcndu-se la haosul primordial. Satira la adresa societii care va respinge i stigmatiza geniul ncepe cu unul dintre cele mai criptice pasaje eminesciene -Unul e n toi, tot astfel precum una e n toate". Ceea ce unific acest univers eterogen este principiul divin care a stat la baza creaiei - Unul i moartea, creia i se supune ntreg cosmosul una. Societatea uman e nfiat cu sarcasm, acuzat de ipocrizie, bigotism, superficialitate, mediocritate i dezinteres pentru adevratele valori: Nu lumina/ Ce n lume-ai revrsat-o, ci pcatele i vina, / Oboseala, slbiciunea, toate relele ce sunt / ntr-un mod fatal legate de o mn de pmnt;". Prezentarea vieii sociale se transform ntr-un adevrat blci al deertciunilor", existena fiind iluzorie i efemer, apropiindu-se de cuvintele biblice: deertciunea deertciunilor i totul e deertciune" - Poi zidi o lume-ntreag, poi s-o sfarmi... orice-ai spune. / O lopat de rn se depune". Ultimul tablou reprezint o ntoarcere la cadrul de la nceputul poemului, reprezentnd o ntoarcere n realitate, din lumea visului, n cheie meditativ i elegiac. Luna face din nou trecerea de la un plan la altul, pstrndu-i puterea purificatoare, la care se adaug frumuseea unui peisaj de basm, cu toate elementele decorului eminescian - izvoare, marea, pustiurile. 3. PREZENTARE A CELOR 5 SCRISORI Fiecare dintre cele 5 scrisori ilustreaza mastile lirice ale poetului. SCRISOAREA I Ipostaza cugetatorului si a inteleptului ( batranul dascal); prezint viziunea romantic asupra condiiei umane n raport cu universul, n general, i condiia omului de geniu, n special; SCRISOAREA II Ipostaza poetului de geniu in antiteza cu lumea contemporana; prezint tnrul geniu n formare prin lectura marilor filosofi i n confruntarea cu oamenii mruni SCRISOAREA III Ipostaza patriotului ( antiteza trecut ilustru prezent) ; prezint antiteza dintre trecut i prezent: personajele simbol al trecutului: Mircea i Baiazid; personajele simbol al prezentului: politicienii liberali; SCRISOAREA IV I V Ipostaza indragostitului, satira impotriva femeii, contrastul dintre iubirea ideala si cea reala; prezint problematica iubirii, eros n criz ntr-o lume n criz (femeia e nedemn de aspiraiile brbatului vzut n ipostaza geniului). 4. TEMA. STRUCTURA IDEATICA. TEMA.MOTIV. IDEE POETICA. Tema poeziei este reprezentata de conditia geniului romantic sub ipostaza filozofului, a cugetatorului, in antiteza cu lumea contemporana si posteritatea.Poezia are mai multe teme secundare, printre care si geneza vs.stingerea universului, timpul efemer sau condiia uman umil i puterea destinului. Motivele literare dominante ale poeziei sunt motivul lunii si cel al batranului dascal. Luna este prezentata ca astru omniscient, spirit tutelar cosmic, stapana a noptii dar si a visului si a mortii peste toate stapaneste raza ta si geniul mortii. 2

Ideea poetica, opera si valoarea geniului nu pot fi recunoscute de contemporani, geniul fiind prea mare pentru contemporani devine neinteles. Fiind inaccesibil omului comun, acesta cauta in biografia lui mici pacate omenesti pentri a-si dovedi ca si geniul este om la fel ca ei. Geniul este fiinta superioara care are o dubla natura: jumatate om, jumatate divinitate, pentru ca prin mintea lui, el are acces la ordinea eterna a lumii ideale. Originea geniului este in platonism. Platon il numeste daimon, de care vorbeste si Eminescu in Scrisoarea IV.eniul poate fi un titan, un razvratit sau poate fi infrant sau decazut, salvat doar prin iubire. Dubla natura a geniului o avem in portretul dascalului: Iar colo btrnul dascl, cu-a lui hain roas-n coate,/ ntr-un calcul fr capt tot socoate i socoate/i de frig la piept i-ncheie tremurnd halatul vechi,/i nfund gtu-n guler i bumbacul n urechi;/ Usciv aa cum este, grbovit i de nimic,/Universul fr margini e n degetul lui mic, 5. STRUCTURA COMPOZITIONALA Construit n spirit romantic, ca o succesiune de tablouri, Scrisoarea I este alctuit din cinci pri mari, distincte, dar legate prin tematic si viziune poetic; in acest mod, monologul liric dobndete o structur dramatic, asemntoare unui spectacol de idei. Tabloul nti (alctuit din primele ase versuri) fixeaz cadrul natural al reveriei poetice. Motivul timpului creeaz o atmosfer solemn prin inversiunea - metafor care sugereaz trecerea etern: Cnd cu gene ostenite sara suflu-n lumnare, / Doar ceasornicul urmeaz lung-a timpului crare. Primul tablou este dominat de motivul lunii, nvestit cu atributele feminitii ideale: Luna vars peste toate voluptoasa ei vpaie. Meditaia atenueaz legturile cu prezentul, determinnd evadarea intr-o lume a visului: Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreag scoate / De dureri, pe care ins le simim ca-n vis pe toate. Trecerea de la persoana I singular ( suflu ) la persoana a II-a singular ( Cci perdelele-ntr-o parte cnd le dai, i n odaie ) si la persoana I plural ( De dureri, pe care ns le simim ca-n vis pe toate ) marcheaz lrgirea cadrului meditaiei (de la imaginea eu-lui, care este caracteristic liricii eminesciene, se trece la imaginea unui interlocutor ipotetic, prin impersonalizare i la implicarea acestuia nemijlocit in meditaia poetic). Tabloul al doilea, mult mai ntins (versurile 7-40) realizeaz trecerea de la un plan la altul. Pretextul este luna. Contemplarea astrului este urmat de o invocaie Lun, tu, stpn-a mrii, pe a lumii bolt luneci / i gndirilor dnd via suferinelor ntuneci i de substituia planului terestru cu cel cosmic: Mii pustiuri scnteiaz sub lumina ta fecioar, / i ci codri-ascund n umbra strlucire de izvoar!. Folosirea epitetului luminafecioar ( n cadrul cruia substantivul fecioar a devenit, prin conversiune, adjectiv ) accentueaz puritatea ideal a astrului nocturn. Substituia ochiului uman cu ochiul lunii confer cosmicului perspectiva grandiosului: Peste cte mii de valuri stpnirea ta strbate, / Cnd pluteti pe mictoarea mrilor singurtate!. Motivele romantice codri, izvoare, pustiuri, valuri, mri pot fi puse in relaie cu motivul timpului bivalent din primul tablou: sugernd eternitatea, elementele macrocomosului intr n relaie cu lunga timpului crare, ntr-un ritm lent, universal. n antitez cu timpul etern, timpul uman este efemer, 3

msurabil (ceasornicul urmeaz). Imaginea poetic eminescian poate fi pus n relaie cu o imagine poetic aparinnd lui Lucian Blaga: Oprete trecerea. tiu c unde nu e moarte, nu e nici iubire i, totui, te rog, Doamne, oprete ceasornicul cu care ne msuri destrmarea. Din perspectiv cosmic, spectacolul umanitii este detaliat printr-o ampl enumeraie a invariantelor tipologice prin care se instituie inegalitatea n societate. Lumina lunii i nvluie, deopotriv, pe rege si pe srac, diferii n destinul lor social, dar egali n absolut, prin raportarea la geniul morii. Tipurile enumerate de poet ncadreaz umanitatea n slabi i puternici, genii ori neghiobi, mediocri sociabili i moderni, nelepi solitari care caut n lume i n vreme adevr. Printre ei, marginalizat de societate, sub o nfiare modest, se situeaz geniul, n ipostaza btrnului dascl. Dispreuindu-i destinul lumesc, btrnul dascl triete exclusiv la nivel spiritual. Portretul lui este alctuit pe motivul aparenelor neltoare: n haina lui roas n coate, tremurnd de frig, grbovit i de nimic, el este preocupat de marile taine ale universului: Usciv aa cum este, grbovit i de nimic, / Universul fr margini e n degetul lui mic, / Cci sub frunte-i viitorul i trecutul se ncheag, / Noaptea-adnc-a veciniciei el n iruri o dezleag. Comparaia cu miticul Atlas sugereaz fora spiritual a celui care poate schimba lumea prin puterea gndului: Precum Atlas n vechime sprijinea cerul pe umr / Aa el sprijin lumea i vecia ntr-un numr. Capacitatea spiritual neobinuit a btrnului dascl este cu att mai evident cu ct el devine stpnul numrului, care, n filozofia lui Platon este treapta cea mai nalt a cunoaterii i esena armoniei cosmice i interioare. Pitagora l considera instrument al acestei armonii. n gndirea chinez, numrul reprezenta cheia spre armonia cosmic, iar n filozofia lui Kant, numrul este unitatea care decurge din sinteza multiplului. Avnd n vedere aceste semnificaii ale numrului, cel care le stpnete este un om excepional. Meditaia btrnului dascl cu privire la sensurile existenei umane introduce tabloul cosmogonic, divizibil n trei pri. Tabloul cosmogonic asimileaz i reconstituie, n asocieri originale, idei i motive din vechile scrieri indice ( Rig Veda ), din miturile greceti i cretine, din filozofia lui Kant i Schopenhauer. Cele trei secvene configureaz haosul iniial, geneza i extincia universului. Tabloul al III-lea (versurile 41-86) cosmogonia se constituie pe trei secvente lirice: haosul (starea de increat), geneza si extinctia; acest episod are la baza un artificiu romantic calatoria mentala, imaginara in timp a batranului dascal. Haosul primordial (versurile 41-50) este sugerat printr-o enumeraie de termeni antitetici, obinui prin prefixare negativ i prin asocieri antonimice: La-nceput, pe cnd fiin nu era, nici nefiin, / Pe cnd totul era lips de via i voin, / Cnd nu s-ascundea nimica, dei tot era ascuns, / Cnd ptruns de sine nsui odihnea cel neptruns. O alt enumeraie, alctuit dintr-o succesiune de interogaii retorice contureaz o lume a absenelor, fr contiin de sine, dominat de nemicare: Fu prpastie? genune? Fu noian ntins de ap? N-a fost lume priceput i nici minte s-o priceap, / Cci era un ntuneric ca o mare fr-o raz, / Dar nici de vzut nu fuse i nici ochi ca s o vaz. / Umbra celor nefcute nu-ncepuse-a se desface, / i n sine mpcat stpnea eterna pace!. Inversiunea eterna pace accentueaz starea iniial de nemicare i trimite la ideea timpului primordial. Asocierea termenilor antitetici obinui prin prefixare negativ ( nefcut - desface, ptruns-neptruns ) i substantivizarea termenilor nefcute, neptruns accentueaz ideea imposibilitii cunoaterii haosului primordial. Acest fragment se organizeaz n jurul conceptului poetic de nefiin. Semnificaiile acestuia sunt multiple. Nefiin ar putea nsemna moarte; opusul 4

fiinei; non fiin, adic tot ceea ce nu este fiin. Cnd foloseau termenul de nefiin, grecii nu se gndeau la neant, ci la materia nedeterminat, ce n-a cptat nc form ( dup cum sublinia C. Noica ); fiin ar mai putea avea semnificaia de fiin divin care creeaz lumea pentru a se autocunoate, pentru a se proiecta ntr-o imagine oglind: Imaginea cercurilor vide, a divinitii ca nefiin coexist n ultima etap a creaiei eminesciene cu imaginea aparent contradictorie a divinului identificat cu <<fiina ce nu moare>> ( Ioana Em. Petrescu ) . Geneza universului (versurile 51-74) este legat de micarea punctului, care ordoneaz haosul: Dar deodat-un punct se miccel dinti i dinti i singur. Iat-l / Cum din haos face mum, iar el devine Tatl.n jurul punctului se creeaz o for demiurgic, determinnd apariia tuturor formelor de via: Punctu-acela de micare, mult mai slab ca boaba spumii, / E stpnul fr margini peste marginile lumii/ De-atunci negura etern se desface n fii, / De atunci rsare lumea, lun, soare i stihii. Imaginile genezei sunt construite pe baz antitetic. Punctul mult mai slab ca boaba spumii devine stpn fr margini (antiteza avnd drept termen comun puterea ), i tot acest punct nu are limite, spre deosebire de lumea pe care o creeaz ( stpnul fr margini / marginile lumii ). n antitez cu spectacolul grandios al genezei universului este introdus un mic pasaj satiric n care este surprins imaginea lumii alctuite din microscopice popoare, fixate pe o planet ct firul de praf. Oamenii, muti de-o zi pe-o lume mic de se msur cu cotul, sunt exponeni ai voinei oarbe de a tri ( idee preluat de filozofia schopenhauerian, prezent i n Epigonii ), ai mecanismelor egoiste, succedndu-se generaii dup generaii fr a nelege modul de aciune a legilor universului: Iar n lumea asta mare, noi, copii ai lumii mici, / Facem pe pmntul nostru muuroaie de furnici; / Microscopice popoare, regi, oteni i nvai / Ne succedem generaii i ne credem minunai; / Muti de-o zi pe-o lume mic de se msur cu cotul, / n acea nemrginire nenvrtim uitnd cu totul / Cum c lumea asta-ntreag e o clip suspendat, / C-ndrtu-i i nainte-i ntuneric se arat. Un ir de antiteze lumea asta mare copii ai lumii mici; lume mic nemrginire i de metafore muuroaie de furnici, clip suspendat accentueaz efemeritatea condiiei umane, nesemnificativ n raport cu universul etern. Satira la adresa umanitii este subliniat prin desemnarea acesteia cu ajutorul unor apelative sugernd lipsa de importan: furnici, microscopice popoare, muti de-o zi. Pasajul satiric la adresa condiiei umane amintete de poemul Luceafrul. n tabloul al patrulea, Demiurgul face rechizitoriul condiiei umane, pe care o desemneaz prin aceleai apelative: Cnd valuri afl un mormnt / Rsar din urm valuri, Ei numai doar dureaz-n vnt / Deerte idealuri. Posibilitile umane limitate de a percepe timpul i spaiul sunt sugerate printr-o comparaie plastic: galaxiile, n rtcirea lor (roiuri luminoase izvornd din infinit) sunt ca firele de praf plutind ntr-o raz de lumin care ptrunde ntr-o camer obscur: Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbr-n ntuneric, / Cci e vis al nefiinei universul cel himeric. Ideea c viaa e vis al morii eterne apare frecvent n poezia i proza lui Mihai Eminescu ( n Memento mori, mprat i proletar, Srmanul Dionis ). Motivul este preluat, prin intermediul lui Schopenhauer, de la dramaturgul spaniol Calderon de la Barca, autorul piesei La vida es sueno. Ultima parte a tabloului cosmogonic prezint stingerea universului (versurile 75-86), prezinta sfritul lumii. Motiv mitic fundamental, extincia universal este o succesiune de etape: mai nti se produce moartea termic a sistemului solar: Soarele, ce azi e mndru, el l vede trist i ro / Cum senchide ca o ran printre norii-ntunecoi, urmat de prbuirea ntregului sistem planetar: Cum 5

planeii toi nghea i s-azvrl rebeli n spa / Ei, din frnele luminii i ai soarelui scpai; / Iar catapeteasma lumii n adnc s-au nnegrit, / Ca i frunzele de toamn toate stelele-au pierit. Reluarea motivului timpului aduce noi semnificaii. Timpul cosmic este prezentat prin intermediul unei metafore specifice poeziei eminesciene: Timpul mort i-ntinde trupul i devine venicie. Extincia universal este urmat de reinstaurarea haosului primordial: i n noaptea nefiinei totul cade, totul tace, / Cci n sine mpcat rencep-eterna pace. ntregul tablou cosmogonic are, n structura poemului, o funcie polemic. Prin el, se creeaz diferenierea valoric dintre omul de geniu i omul comun, exponent al mediocritii nivelatoare, specifice societilor umane mrginite i meschine. Tabloul al patrulea (versurile 87- 144)este o satir. Meditaia eminescian trece de la o contemplare detaat a spectacolului cosmic, recreat prin fora spiritual a minii geniale a btrnului dascl, la contemplarea sarcastic a mizeriei umane, caracteristic unei societi mrginite, incapabile s-i depeasc limitele. Satira ia forme romantice, este vehement i dominat de dispre. Tema de la care pornete poetul este aceea a destinului social al geniului, simbolizat prin btrnul dascl. Identitatea indivizilor unul e n toi tot astfel precum una e n toate cutarea succeselor efemere (i de-asupra tuturor se ridic cine poate) este pus n antitez cu condiia geniului, care st n umbr i se pierde netiut n tain, ca i spuma nevzut. Neneles i izolat n timpul vieii, geniul va ncerca s-i ntineze memoria: Or s vie pe-a ta urm n convoi de-nmormntare, / Splendid ca o ironie cu priviri nepstoare/ Iar deasupra tuturor va vorbi vrun mititel, / Nu slvindu-te pe tinelustruindu-se pe el / Sub a numelui tu umbr. Iat tot ce te ateapt. Imaginea nmormntrii, prezentat n termeni sarcastici, apare i la Alexandru Macedonski, n Noapte de noiemvrie, cu aceleai semnificaii ca n poemul eminescian. Tabloul al cincilea (versurile 145-156) reprezint o revenire la cadrul romantic iniial. Dominat de un ton elegiac, acest tablou readuce n prim plan motivul lunii i al codrului. Perspectiva se lrgete, ochiul omului se substituie planului cosmic: Mii pustiuri scnteiaz sub lumina ta fecioar, / i ci codri-ascund n urm strlucire de izvoar! Concluzia, lucid i amar, dominat de scepticism, sugereaz c omul nu poate iei din determinrile sale cosmice: i pe toi ce-n ast lume sunt supui puterii sorii / Deopotriv-i stpnete raza ta i geniul morii. Simetria obinut prin reluarea, n finalul poemului, a motivelor iniiale, este specific marilor poeme eminesciene. Pendularea ntre planul cosmic i planul terestru, dominat de antiteze, amplific imaginea fragilitii condiiei umane, tem a poemului. Limbajul artistic este specific liricii eminesciene, construit din modalitati uimitoare atat in ceea ce priveste lexicul, cat si prozodia sau figurile de stil.Imbinarea surprinzatoare a limbajului popular si a celui intelectual, insa fara abuz de regionalisme, arhaisme ori de neologisme, fapt ce particularizeaza stilul acestui poem prin cateva trasaturi: - naturaletea si prospetimea limbajului poetic este data de cuvinte populare, regionalisme si arhaisme folosite: "gene ostenite", "ceasornicul", "suflu-n lumanare", "feresti", "osebite", "raboj", "prizarita", "colb"; - expresia intelectualizata este prezenta, mai ales, in tabloul cosmogonic, unde Eminescu sugereaza mituri, idei filozofice, etice, care obliga la cugetare; de exemplu, imaginea haosului primordial, "pe cand fiinta nu era, nici nefiinta" trimite la imnurile creatiunii din Rig-Veda sau aminteste de ideile lui

Schopenhauer: "stapanul fara margini peste marginile lumii". De asemenea, sunt prezente expresii livresti: "precum Atlas in vechime", "microscopice popoare", "ne succedem generatii; Viziunea contrastanta asupra lumii este realizata prin relatii de opozitie si prin antiteza specifica poetilor romantici: - antiteza compozitionala: tabloul cosmogonic cu cel satiric; - antiteza ideatica: "Linul cauta-n oglinda de-si bucleaza al sau par,/ Altul cauta in lume si in vreme adevar"; - antiteza la nivelul vocabularului. "Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi", "viitorul si trecutul"; prin derivare: "fiinta nu era, nici nefiinta"; Epitetele morale si ornante construiesc un fundal descriptiv corespunzator sentimentelor poetului: "miscatoarea marilor singuratate", "galbenele file", "batranul dascal", "timpul mort", "ironica grimasa",' "universul cel himeric"; Comparatiile dau expresivitate ideilor profund filozofice ale poeziei: "precum Atlas in vechime", "ca si spuma nezarita", "ca o mare far-o raza"; Personificarile ilustreaza desavarsita familiaritate a poetului cu natura terestra si cosmica deopotriva: "luna varsa peste toate voluptoasa ei vapaie", "codru-ascund in umbra stralucire de izvoara", "timpul mort si-ntinde trupul si devine vecinicie"; Metaforele sunt numeroase ca si epitetele si au capacitatea de a vizualiza ideile: "urna sortii", "colonii de lumi pierdute", "musti de-o zi", "din ungherul unor crieri"; Prozodia. Versurile sunt lungi, de 15-16 silabe, ritmul este trohaic. In prima parte a poemului, rima este feminina, iar in partea de satira rima este masculina, ilustrand tonul retoric. Rima este aici absolut inedita, fapt ce a starnit reactii impresionante in epoca; Eminescu rimeaza in mod surprinzator substantiv cu pronume, adjectiv cu pronume sau cu adverb, pronume cu substantiv: "mititel/el", "adanca/inca", "recunoasca-l/dascal", "iata-l/tatal". Originalitatea poemului const n mbinarea gndirii abstracte cu un lirism profund. n acest scop poetul folosete metafora: timpul devine o lung crare, Luna este stpna mrii, oamenii sunt robii propriilor patimi sau copii ai universului, etc. Se remarc excepionala capacitate a poetului de a concretiza idei abstracte, filozofice (geneza universului). Folosete metafora interogativ: Fu prpastie? Genune? Fu noian ntins de ap? Mihai Eminescu folosete comparaia dezvoltat n portretul btrnului dascl. Procedeul esenial este antiteza ntre micro- i macrouniversul. Se remarc fluiditatea versurilor, perfecta adaptare a limbajului poetic la fondul de idei.