Scrisoarea I

de Mihai Eminescu
Poemul este o specie a poeziei epice, de întindere relativ mare,
cu caracter eroic, filozofic, istoric, mitologic, legendar etc., în care se
povestesc fapte mărețe săvârșite de personaje însuflețite de sentimente
nobile.
„Cosmogonia eminesciană structurează concepția lui Eros și
Demon, care este însăși axa personalității poetului”. (Pompiliu
Constantinescu).
În opinia mea, opera literară „Scrisoarea I” de Mihai Eminescu este
un poem filozofic şi cosmogonic prin tema şi viziunea despre lume
prezentată în text.
Pe de o parte, Mihai Eminescu abordează pe larg condiția geniului
confruntat cu idealul cugetării proprii, dar și cu situarea sa într-o lume
meschină, incapabilă de a înțelege și întrupa un asemenea ideal.
Poemul este structurat în mai multe tablouri cu o construcție
simetrică, ultimul tablou reluând atmosfera celui dintâi. Poemul
debutează sub semnul motivului timpului bivalent, poetul folosind
două metafore-simbol, relevante pentru creația sa – luna și ceasornicul
– prin care simbolizează de fapt două ipostaze: cea a infinitului, a
unui timp incert, specific cadrului liric al serii (prin elementele
romantice: luna, amintirile, visul), predispunând către revelație și cea
a umanului, a limitei, a îmbătrânirii, a morții. Primul tablou creează o
atmosferă romantică și fixează un cadru propice meditației prin
mijlocirea lunii. Pentru Eminescu, luna este atât „stăpâna mării”
(esență a imensităților), martor tăcut al splendorii lumii, stimulatoare
de gândiri și meditații, cât și martor al insignifianței vieții omului și a
superficialității acțiunilor umane. Cel de-al doilea tablou dezvoltă
ideea egalității oamenilor, a condiției omului în lume, supus
destinului, ca orice muritor. Sensul unificator al acestor categorii este
dat de mesajul schopenhauerian adresat lunii: „Deopotrivă-i
străjuiește raza ta și geniul morții”, exprimând condiția implacabilă a
existenței umane. Imaginea bătrânului dascăl pusă în antiteză cu
diferitele ipostaze umane, dezvăluie condiția mizeră a omului de
geniu: „haina roasă în coate”, „suferind de frig”.
Pe de altă parte, în debutul tabloului al treilea, poetul recuperează
motivul lunii ca substituent al ochiului poetului și ca astru ce
facilitează meditația pentru a pregăti inserția tabloului cosmogonic
prezentat prin prisma imaginației creatoare a cugetătorului – bătrânul
dascăl. În descrierea haosului primordial (tabloul cosmogonic), textul
eminescian propune serii antitetice cum ar fi: „ființă” – „neființă”, „nu
s-ascundea nimica” – „tot era ascuns”, „pătruns de sine însuși” –
„nepătruns”. Astfel, poetul a pătruns evoluția de la increat la creat.
Repetiția de la începutul versurilor „De atunci...” dă simetrie
construcției discursului liric și pucntează îndepărtarea în timp a
momentului genezei. Poetul se solidarizează cu umanitatea prin
pronumele personal de persoana I „noi”, conștientizând efemeritatea
condiției umane prin antiteza dintre „lumea asta mare”
(macrocosmos) și „lumea mică” (universul uman) – sugerată
metaforic prin construcțiile „microscopice popoare”, „muști de-o zi”,
„mușuroaie de furnici”. Omul, viața reprezintă cantități infime în
infinitul universului. Versurile centrate pe metafora „o clipă
suspendată” sugerează ideea existenței umane ca o cantitate
infinitezimală din timpul universal, reprezentând doar o întrerupere în
circuitul universal: haos („îndărătu-i”) – viața („clipa”) – haos
(„înainte-i”), idee întărită prin motivul vieții ca vis („Căci e vis al
neființei universul cel himeric”). Pe seama bătrânului dascăl este pus
întregul tablou cosmogonic, o amplă desfășurare de imagini începând
cu haosul primordial și terminând cu secvența eschatologică. Finalul
poemului stă sub semnul simetriei, fiind reluată imaginea lunii ca astru
tutelar contemplativ, revenindu-se la ambianța lirică romantică de la
început, cadrul romantic încadrându-se în registrul esteticii romantice –
fiind un cadru propice meditației.
„Tonul particular al Scrisorii I, liric și gnomic, se naște tocmai
din contrastul, în același timp, comic și dramatic, în care ajunge să se
găsească orice condiție umană” (Rosa del Conte).
 În concluzie, pe baza argumentelor menționate putem spune că
opera literară „„Scrisoarea I” de Mihai Eminescu este un poem filozofic şi
cosmogonic prin tema şi viziunea despre lume.