Marile teme ale creatiei eminesciene au fost analizate de G.

Calinescu in Opera lui Mihai

Eminescu, lucrare in cinci volume, aparuta intre anii 1934-1936.
Ele se clasifica in trei mari coordonate, care reprezinta in acelasi timp si sursele de
inspiratie ale creatiei eminesciene:istoria, natura si folclorul.P e langa acestea m ai intalnim si alte teme
abordate de eminescu in opera sa, precum cosmogonia, iubirea si tema geniului.
Mihai Eminescu(1850-1889) este cel mai mare reprezentant al romantismului romanesc si
cel din urma mare poet romantic european(in ordine cronologica). Eminescu a facut parte din seria de
scriitori care au dat stralucire acestui curent: V. Hugo, Byron, Shelley, Lamartine si altii. Opera sa
cuprinde teme, motive si atitudini ce tin de marea literatura a lumii. Creator pentru care poezia nu este un
exercitiu exterior , ci un mod profund de existenta, M Eminescu a lasat posteritatii o opera diversa, care
cuprinde poezii, teatru, publicistica si traduceri.Poeziile au la baza mai multe teme si motive de larga
inspiratie istorica, filosofica si sociala.

. Nasterea si prabusirea Universului.

Geneza universalã l-a preocupat pe Eminescu foarte multã vreme. Poetul imagineazã momente din
existenţa universului, în tablouri de mare forţã sugestivã. Evocarea spaţiului cosmic în întreaga lui mãreţie
ţine de înclinaţia romanticilor spre grandios, dar are şi rolul de a sugera, prin antitezã, micimea fiinţei
umane, lipsa ei de importanţã în ansamblul creaţiei. Cele mai cunoscute opere ce tratează tema sus
menţionată sunt « Scrisoarea I, Luceafãrul, Epigonii, Dintre sute de catarge, Revedere, Stelele-n cer; La
steaua, Melancolie, Luceafãrul. (Tablouri cosmogonice, cãlãtoria interstelarã, muzica sferelor.).”
„Scrisoarea I”, „Luceafarul” si „Rugaciunea unui dac” sunt cateva din lucrarile care au ca tema
”Facerea si desfacerea”, denumire data de George Calinescu. Unul din motivele cuprinse de aceasta tema
este proportia gigantica a spatiului si timpului universal . Acest motiv reprezinta viziunea romantica
eminesciana a Cosmosului in antiteza cu fiinta umana neinsemnata si muritoare; aceasta viziune mai
cuprinde si evolutia Cosmosului (situata intre cele doua capete: geneza si stingerea), armonia nascuta din
rotirea astrilor si perspectiva mitologica.
„Scrisoarea I” este lucrarea reprezentativa acestei teme, fiind alcatuita dintr-o cosmogonie
cuprinsa in doua cugetari: una pe tema destinului uman si una pe tema soartei geniului. In prima parte a
textului (versurile 1 –28) ne este prezentat un cadru romantic, la vreme de seara, unde lumina enigmatica a
lunii se imprastie peste o lume vana, nascuta dintr-un vis al Nefiintei. Aceasta priveliste din natura scoate
la iveala mai multe ipostaze ale fiintei umane, dintre care retinem doar doua:
„Vezi pe-un rege ce-mpanzeste globu-n planuri pe un veac,
Cand la ziua cea de maine abia cugeta un sarac…
Desi trepte osedite le-au iesit din urna sortii,
 Deopotriva-i stapaneste raza ta si geniul mortii”

In alta parte a poemului, Eminescu ii prezinta pe oameni ca fiind „umbre pe panza vremii”, care se
metamorfozeaza in „mii de coji” si in „nume trecatoare” duse de timp; trecatoare este si gloria, umilul om
sarac si regele cel puternic fiind uniti de acelasi destin, care cuprinde tot ceea ce se afla sub patina vremii:
„geniul mortii”. Nimeni si nimic nu poate sta in calea acestui destin: nici Timpul (care va deveni eternitate
moarta), nici Universul(care candva nu va mai exista) si nici geniul(care traieste drama unei minti
ingradite de timpul prea scurt al vietii umane); intregul poem este strabatut de ideea romantica a
succesiunii generatiilor, a evolutiei si a mortii universale.
A II-a secventa (versurile 29-38) este dominata de imaginea romantica a „batranului dascal”
reprezentand geniul. Aici se afla in antiteza: infatisarea umila cu gandirea savantului, „disparut din cercul
ideilor”, in lumea contemporana, tristetea celui care vede mizeria vietii; toate acestea se incadreaza in
romantism. Elemente romantice gasim si in episodul cosmogonic (versurile 39-86):
La-nceput, pe când ființă nu era, nici neființă,
Pe când totul era lipsă de viață și voință,
Când nu s-ascundea nimica, deși tot era ascuns...
Când pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns.
Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?
N-a fost lume pricepută și nici minte s-o priceapă,
Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,
Dar nici de văzut nu fuse și nici ochi care s-o vază.

a.Viziunea mitologica a nasterii Universului; timpul anterior nasterii celei dintai planete coincide
cu „A fost odata…” al basmelor. Tot la mitologie face referire si la imaginea titanului intunecat, cu
sugestii in care Fiinta, Nefiinta si Nepatrunsul apar ca niste zeitati, iar pacea intruchipata ce
stapanea Haosul „pare a fi un dragon mitic”, dupa spusele lui George Calinescu.
b.Viziunea gigantica a Cosmosului in care rotirea lenta a planetelor creeaza impresia de armonie.
c.Proiectarea omului pe fundalul eternitatii ; acest fragment este situat intre episodul nasterii
Universului si cel al stingerii(versurile 61 –74). Personajele sunt caracterizate cu ajutorul antitezei
romantice: oamenii sunt „muste de-o zi” ce traiesc pe o planeta minuscula.
d.Viziunea stingerii Universului este prezentata in ultima parte a poemului(versurile 75 –86);
spaima creata de moartea Universului face ca planetele sa inghete si ca timpul sa devina vesnicie
prin trecere in nefiinta.
Cosmogonia, in viziunea filozofica eminesciana, ilustreaza idei si motive din vechile scrieri
indiene (Rig-Veda), din miturile grecesti si crestine, din Kant ai Schopenhauer, configurand haosul, geneza
si moartea univerasala :
Dar deodat-un punct se misca cel dintai si singurul. Iata-l
Cum din chaos face muma, iara el devine Tatal
Soarele, ce azi e mandru el il vede trist si ros
 Cum se-nchide ca o rana pintre nori iontunecosi
Timpul mort si-ntinde trupul si devine vesnicie
(Scrisoarea I)

Motivele lirice care compun tema cosmosului sunt prezente atat in poezie, cat si in nuvela
Sarmanul Dionis : infinutul, cerul, soarele, luna, stelele, luceferii, zborul intergalactic, haosul, geneza,
extictia. Ideea timpului filozofic este ilustrata in lirica eminesciana prin doua valente: timpul universal, in
poeziile Revedere, Scrisoarea I , Luceafarul .
Doar ceasornicul urmeaza lung-a timpului carare - timpul individual ;
Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreaga scoate - timpul universal ;
(Scrisoarea I)

2. Nasterea si surparea marilor civilizatii.

Autorul lucrarii istorice „Memento mori!”, dorea sa traverseze toata evolutia omenirii, cu ajutorul
unui pas gigantic, din antichitate si pana la Comuna din Paris(1871). Uriesenismul acestei viziuni apare o
data cu filozofia zadarniciei cu tenta elegiaca, ce se intensifica la finalul poemului „Imparat si
proletar”( despre care Calinescu spune ca ar fi o „derivatie” din „Memento mori!”): eforturile omului,
nascute din dorinta de trai, sunt in zadar, pentru ca viata nu este decat un vis al Nefiintei: „Caci vis al
mortii eterne e viata lumii-ntregi”.
Intoarcerea la timpul mitic ar putea fi salvarea despre care vorbea tribunul-proletar in prima parte a
poemului: „vremile aurite/ Ce mitele albastre ni le soptesc adesea”.
3. Istoria ca devenire si ca drama.
Gãsindu-şi afinitãţi cu V. Hugo, Eminescu evocã istoria pentru a oferi contemporanilor sãi
un model de patriotism, trezindu-le, astfel, încrederea în forţa de regenerare a neamului românesc. Pe de
altã parte, prezentarea istoriei are rostul de a demonstra consecinţele dezastruoase ale trecerii timpului
asupra omenirii. Viziunea asupra trecutului îşi are originea foarte departe, în miturile vechii Dacii.
Eminescu s-a arãtat interesat de figurile mitologice eline, de credinţele nordice, de mistica budistã.
Operele ce susţin tema menţionată sunt « Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, Memento mori, Strigoii,
Junii corupţi, Scrisorile. ». Acestea reprezintă o meditaţie patrioticã şi istoricã, condiţia geniului,
solitudinea; acţiunea distructivã a timpului.
Aceasta este cea de a III-a tema romantica eminesciana, lucrarea ce-i corespunde fiind
„Scrisoarea III”. Cel; dintai motiv al acestei teme este visul. La fel ca si Cosmosul, care s-a nascut dintr-un
vis al Neantului, a luat viata si imensul stat otoman: dintr-un vis al primului sultan; istoria marelui popor
turc reprezinta doar implinirea visului.
Romantica mai este si antiteza care atinge nivelul modelului primordial repetabil: intre Cuceritor (Baiazid)
si Aparator (Mircea cel Batran), intre armata transformata in „pleava” si cea devenita „potop ce
prapadeste”, intre perioada intemeierii si cea a surparii.
Imaginea aproape fabuloasa a voievodului este de asemenea un motiv romantic. In momentul luptei
Mircea capata proportiile unui erou.
Elementele naturii participa si ele la acest eveniment. Dunarea(care devine si ea un personaj ce ineaca
„spumegand” oastea dusmana), codrul(care ascunde „mii de capete pletoase” ca niste clone ale lui Mircea)
si „raul –ramul” sunt simboluri ale naturii vesnic vii.
Istoria, tema specifica romanticilor, sursa de inspiratie inscrisa in directiile trasate de Dacia
literara , in epoca pasoptista , presupune - in principal - doua atitudini : militanta, cu scopul de a trezi
constiina nationala si folclorica, imbinand elementele reale cu cele mitologice si de legenda.
Eminescu continua traditia, evocand trecutul glorios al neamului romanesc iantiteza cu prezentul
decazut in Scrisoarea III , imbinand armonios oda inltatoare cu satira virulenta :
De-asa vremi se-nvrednicira cronicarii si rapsozii ;
Veacul nostru ni-l umplura saltimbancii si irozii

In alte poezii, Eminescu ilustreaza istoria romanilor in stransa legatura cu tema timpului,
fiind evocata printr-o succesiune de civilizatii surpate sub nisipul trecerii, un document de zadarnicie, o
adevarata panorama a desartaciunilor. Momento mori a fost scrisa in 1872, in perioada studiilor de la
Viena si Berlin sub influenta scepticismului filozofului german Schopenhauer si contine 1300 de versuri.
Poemul ilustreaza ideea ca raul e atotputernic in lume si ca, orricate culmi ar fi atins omenirea in evolutia
ei, a urmat prabusirea in neant. Invierea civilizatiilor, incepe din preistorie si trece prin Babilon, Asiria,
Palestina, Egipt, Grecia, Roma, Dacia, epoca navalirilor barbare, revolutia franceza pana la Napoleon I.
Dacia este un tinut fabulos, tutelat de batrana Dochia, imaginea fiind construita din elemente mitice si
legendare populare creand un adevarat rai, un loc rasfatat de zei si astre :
Sori si luna reprezinte printr-a norilor dumbrave
Ard albastrele armure ale zeilor romani

Istoria apare in poezia eminesciana identificata total cu patriotismul cel mai profund si
adevarat, exprimat in simtirea lirica romanesca, asa cum afirma Ioan Slavici in amintirile sale despre
Eminescu, uimit ca acesta era stapanit de gandul unitatii nationale si de pornirea de a se da intreg
pt. ridicarea nemului romanesc .

4. Iubirea ca aspiratie neimplinita.

Mihai Eminescu, ultimul mare romantic european, se inscrie in acest curent al exprimarii
sentimentelor de dragoste in mijlocul naturii, tema iubirii si a naturii fiind temele romantice fundamentale
ale liricii sale. La Eminescu natura are doua ipostaze, una terestra si una cosmica, intreferate in cadru
armonios, in cadrul careia indragostitii oficiaza un adevarat ritual al iubirii, "natura adesea - daca nu
primeza - e pe acelasi plan cu dragoste!’’(G.Ibraiteanu). Natura terestra apare cu elemente specifice ale
spatiului romanesc (codru, izvoarele, salcamul, teiul, lacul) vazute in vesnica rotire a anotimpurilor, este,
in general, ocrotitoare, calda, uneori salbatica, participand la framantarile poetului si constituin cadrul cel
mai potrivit al dragostei si meditatiei ;
Hai in codru la izvorul
Care cutremura pe prund
Flori de tei deasupra noastra
Or sa cada randuri-randuri.
(Dorinta)
Hai in codru cu verdeata,
und-izvoarele plang in vale
(Floare albastra)

Natura terestra este in alte poezii un spatiu al mortii, ca in elegia "Mai am un dor":
"Mai am un singur dor;
In linistea serii
Sa ma lasati sa mor
La marginea marii ;
Sa-mi fie somnul lin
Si codrul aproape,
Pe-ntinsele ape
Sa am un cer senin. "

Natura cosmica este simbolizata mai ales prin cadrul nocturn, in care luna, stelele, luceferii
participa direct la sentimentul iubirii umane. Iubirea la Eminescu nu este un sentiment ocazional, ci unul
fundamental, la care participa intre Cosmosul, luna fiind astru tutelar si martor al celor doi indragostiti :
Cand prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vara,
Mi-i tinea de subsoara,
Te-oi tinea de dupa gat.
(Floare albastra)

Sentimentul eroitic eminescian este lipsit de dulcegarie, indragostitii se contopesc cu ritmul

naturii, viseaza la fericire ( Vom visa un vis ferice ), se integreaza peisajul cosmic :
 Luna pe cer trece-asa sfanta si clara,
Ochii tai mari cauta-n frunza cea rara,
Stelele nasc umezi pe bolta senina,
Piptul de dor, Fruntea de ganduri e plina.
(Sara pe deal)

In evolutia poeziei sale erotice, se disting, in principal, doua etape : de visare, de aspiratie
spre fericire, natura este feerica, ocrotitoare, calda, iar iubita este magaietoare, sagalnica, ispititoare :
Fruntea alba-n parul galban
Pe-al meu brat incet s-o culci,
Lasand prada gurii mele
Ale tale buze dulci
(Dorinta)

Dupa 1880 (1880-1883), in poezia eminesciana domina deziluzia, scepticismul provocat de

neimplinirea visului de iubire ideala. Acestei atitudini fundamuntale ii corespunde o natura trista (plopi
singuratici, ploi reci, camera pustie), iar iubita este rece, straina, statuara, poetul fiind dezamagit pentru ca
Totusi este trist in lume . Aspiratia geniului spre implinirea iubirii absolute este exprimata prin prisma
valentei spirituale a acestuia, de a fi capabil de sacrificiul suprem in numele iubirii ideale :
Reia-mi al nemuririi nimb
Si focul din privire
Si pentru toate da-mi in schimb
O ora de iubire.
(Luceafarul)

In poeziile lui Eminescu (chiar si inainte de 1876), iubirea este un vis, un ideal mereu neimplinit;
diferenta dintre cele doua perioade de creatie ale poetului este ca in prima parte natura aparea ca un spatiu
feeric, elementele acesteia constituind motive romantice: codrul (spatiu magic si plin de mister), teiul
(arbore sfant care ii imbraca pe tineri cu vesmantul nevinovatiei), lacul (element lamartinean al visului de
iubire), luna si multimea de flori.
Daca citim poeziile inchinate dragostei, remarcam ca Eminescu reface destinul Luceafarului; el
traieste visul unei iubiri pamantene mereu neimplinite:
„Dar nu vine…singuratic
In zadar suspin si sufar
Langa lacul cel albastru
 Incarcat cu flori de nufar.”
(„Lacul”)

Un alt motiv este neintelegerea de care da dovada femeia ce i-a oferit maretia eternizarii. Iubita
este si ea o fata de imparat, pe care poetul o apara de scurgerea timpului si o pune in lumina Genezei. Dar
pe masura ce visul de iubire se stinge, iubita se pierde in negurii uitarii, in mit:
„Caci astazi, daca mai ascult
Nimicurile –aceste,
Imi pare-o veche, de demult
Poveste.”
Eminescu viseazã la o iubire idealã, purã, totalã, care sã conducã la cunoaşterea marilor taine ale
lumii, la atingerea absolutului. Cântând femeia blondã, cu ochii mari şi albaştri, gingaşã, uneori şãgalnicã,
poetul nu a asimilat fãrã discernãmânt un ideal romantic, ci s-a apropiat şi de lirica eroticã popularã, plinã
de prospeţime, lipsitã de sentimentalisme. Ca experienţã metafizicã, erosul are finalitatea gnoseologicã;
prin iubire se încearcã refacerea unitãţii primordiale a universului. Cuplul de îndrãgostiţi poate fi asimilat
perechii biblice, prin puritate şi prin atitudinea panteistã. Motivele lirice generate de tema Iubirii sunt teiul,
codrul, izvorul, soarele şi luna, apele, stelele, salcâmul, floarea albastrã ş.a., acestea fiind întâlnite în
creaţiile literare ca Sara pe deal, Dorinţa, Freamãt de codru, La mijloc de codru, Povestea teiului,
Povestea codrului, Lasã-ţi lumea…, Crãiasa din poveşti, Floare albastrã precum şi în multe alte lucrări.
Ca particularităţi definitorii avem mare varietate de specii pe tema iubirii şi a naturii — pastelul, idila,
romanţa, satira, elegia, meditaţia filosoficã, iubirea —; starea de catharsis, dorul de dragoste, aspiraţia
omului spre absolut, comuniunea om-na turã, spaşiul rustic; natura ca metaforã a iubirii etc.

5. Inspiratia din folclor.

Se incadreaza si ea in totalitatea temelor romantice, asa ca Eminescu ii confera o tenta
proprie: in poezia „Revedere”, padurea apare ca un mit, ca si cand prin vesnicia sa, ar fi o zeitate.
Mihai Eminescu valorifica in poezia sa creatiile folclorice prin teme, motive, personaje
mitologice, mituri populare, limbaj, inobilandu-le cu idei filozofice, cu noi samnificatii : Calin (file din
poveste) , Ce te legeni , Somnoroase pasarele , La mijloc de codru des si binenteles capodopera sa
Luceafarul .
Poezia Revedere (1879) este prima creatie in care Eminescu pastreaza metrica populara, motivul
codrului, ca simbol al eternitatii universului, in care omul este eferm :
Numai omu-i schimbator ,
Pe pamant ratacitor,
Iar noi locului ne tinem,
 Cum am fost asa ramanem.

Radacinile viziunii lirice adanc infipte in spiritualitatea poporului din care s-a nascut sunt
marturisite chiar de Eminescu intr-o insemnare facuta pe marginea unui marnuscris: "Dumnezeul geniului
m-a sorbit din popor cum soarbe soarele un nour de aur din marea de amar"
Poemele „Calin(file din poveste)” si „Luceafarul” au la baza mitul Zburatorului. Cele doua
poeme au elemente comune: dragostea nefireasca dintre o pamanteanca si o fiinta nemuritoare se termina
in vis si este proiectata in basm; fata isi cheama iubitul pe pamant(dar singura care se supune dorintei
acestuia –„Iar tu sa-mi fii mireasa” –este fata de crai –„Calin…”). Numai in poemul „Calin(file din
poveste)”are loc nunta ca mijloc de integrare in armonia cosmica; faptul ca arborii capata stralucire
argintie datorita luminii lunii, iarba care „pare de omat” si albastrul florilor inzestreaza nunta cu acea
puritate caracteristica inceputurilor.
In „Luceafarul”, „preafrumoasa fata” isi cauta un alt iubit(care sa-i semene), dar la final poetul o
salveaza, asezand perechea umana in lumina nasterii Universului:
„Caci este sara-n asfintit
Si noaptea o sa-nceapa
Rasare luna linistit
Si tremurand in apa”

Copilãria la Ipoteşti a marcat relaţia poetului cu natura: „Satul şi pãdurea creşteau în jurul lui,
îmbrãcate în legendã, cu oameni care în gesturile lor fãceau sã trãiascã o mitologie întreagã. Mişcãrile
prime ale poetului sunt potrivite acestei lumi imaginare, care-i dã compensaţie largã faţã de neajunsurile
vieţii reale.” Natura (codrul, lacul, luna, izvorul, copacii, marea) are rolul de a reflecta starea sufleteascã a
eului liric, devenind o „cutie de rezonanţã a sentimentelor. Ea se asociazã cu multe alte teme: trecerea
timpului, condiţia umanã pieritoare, singurãtatea omului de geniu, iubirea, copilãria. Principalele şi cele
mai cunoscute opere ce tratează tema Naturii sunt Crãiasa din poveşti, Lacul, Şi dacã…, Cãlin (file din
poveste), O, rãmâi…, Somnoroase pãsãrele. Pe lângã plopii fãrã soţ, Sara pe deal, Floare albastrã ş.a. Ca
particularităţi definitorii avem Reflectarea frumuseţii feminine, cadru de rememorare a sentimentelor de
iubire, umanizarea naturii şi înscriere într-un spaţiu de basm; o lume de taine şi mister.

6. Destinul geniului.
Omul superior, aflat în cãutarea permanentã a unor valori absolute, retras în sine sau
preocupat de soarta lumii, este vãzut în mai multe ipostaze (conducãtor de oşti, dascãl, poet, îndrãgostit,
filosof, înţelept); el rãmâne, în esenţã, aceeaşi fire însetatã de perfecţiune şi dornicã de cunoaştere.
Principalele opere ce tratează acesată temă sunt „Mortua est, Floare albastrã, Scrisoarea II, Scrisoarea I,
Rugãciunea unui dac, Luceafãrul, Odã (în metru antic), Glossã, Povestea magului cãlãtor în stele,
Împãrat şi proletar.”
 In toate poemele, geniul este o fiinta fara de stea, o forma de manifestare a divinitatii
supreme unice, deoarece Demiurgul l-a creat inaintea lumii. Originea sa deosebita aseaza geniul deasupra
lumii, a framantarilor ei si a timpului:
„Nu spera si nu ai teama,
Ce e val, ca valul trece;
De te-ndeamna, de te cheama,
Tu ramai la toate rece.”
(„Glossa”)

Nefericirea si nemurirea sunt conditiile interioare ale geniului; de aici vine si tentatia de a cobori
pe pamant pentru a cauta ceea ce nu i s-a dat: dragostea.
„Nu credeam sa-nvat a muri vreodata;
Pururi tanar infasurat in manta-mi,
Ochii mei visatori naltam la steaua
Singuratatii.
Cand deodata tu rasarisi in cale-mi,
Suferinta tu, dureros de dulce…
Pan-in fund baui voluptatea mortii
Neinduratoare.”
(„Oda”)

Dar avand in vedere ca oamenii obisnuisi nu sunt capabili sa atinga inaltimea geniului si ca
lumea a fost creata o singura data, neputand fi schimbata, geniul nu poate decat sa ii completeze rational
pe cei care se afla sub semnul norocului:
„Traind in cercul nostru stramt
Norocul va petrece,
Ci eu in lumea mea ma simt
Nemuritor si rece.”

Tema filozofica fundamentala a liricii eminesciene este conditia nefericita a omului de

geniu intr-o societate meschina, superficiala, incapabila sa-i inteleaga aspiratiile spre absolut, preluata de
la filozoful romantic german Schoperhauer. Reletia geniului cu societatea contemporana sau cu
posterioritatea este ilustrata in "Scrisoarea I", geniu fiind intrupat de savantul care "Uscavit asa cum este,
garbovit si nimic, Universul fara margini e in degetul sau mic". Dupa o viata dedicata dezlegarii tainelor
universului, "posteritatea este încă şi mai dreaptă.
 Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire? ", afirma poetul cu ironie, deoarece "s-
o-ncerca ca n-ai fost vrun lucru mare" si vor cauta in biografia omului de stiinta "rautati si mici scandale":
"Astea toate te apropie de dansii, nu lumina
Ce in lume-ai revasat-o, ci pacatele si vina
Oboseala, slabiciunea, toate relele ce sunt
Intr-un mod fatal legate de o mana de pamant;
Toate micile mizerii unui suflet chinuiot
Mult mai mult ii vor atrage decat tot ce ai gandit.''

Satira este mult mai accentuata in Scrisoarea II in scopul de a scoate in evidenta tristetea,
nefericirea geniului, intruchipat de creatorul de frumos, de poet in relatia lui cu societatea superficiala,
incapabila sa perceapa arta superioara:
De-oi urma sa scriu in versuri, teama mi-e ca nu cumva
Oamenii din ziua de-astazi sa ma-nceapa-a lauda.
Daca port cu usurinta si cu zambet a lor ura,
Laudele lor desigur m-ar mahni peste masura"

Geniul nu este fericit si nici capabil a ferici pe cineva, el nu cunoaste moarte, dar n-are nici noroc, singura
aptitudine poetica ramanad se exprime detasarea rationala de acesta lume neputoiciosa, sa inteleaga
aspiratiile superioare:
Traind in cercul vostru stramt
Norocul va petrece,-
Ci eu in lumea mea ma simt
Nemuritor si rece.
(Luceafarul)

Eminescu a fost un mare poet romantic dupa cum recunoaste el insusi in poezia "Eu nu
cred nici in Iehova": "Eu raman ce-am fost, romantic". Si intradevar, in operele sale, atat in poezie cat si in
proza, intalnim o seama de teme si motive specifice romantismului. Acestea sunt de circulatie europeana,
unele fiind preluate de la Schoppenhauer, Kant sau personalitati romantice ale vremii.
Principalul motiv literar intalnit la Eminescu este cel al lunii, gasit in aproape toate
poeziile. Ea este "stapan-a marii", in Scrisoarea I, sau "regina noptii moarta", in Melancolie, in orice caz
impresioneaza mereu prin aparitia ei si simbolizeaza iubirea. De remarcat ca nu apare niciodata altfel
decat sub forma de luna plina, cu exceptia Scrisorii III unde are alta semnificatie (luna noua in descrestere
era stema Imperiului Otoman).
 Un alt motiv des intalnit este cel al codrului, foarte frumos descris in Povestea codrului si
ridicat la rangul de voievod: "Imparat slavit e codrul,/ Neamuri mii ii cresc sub poale,/ Toate inflorind din
mila/ Codrului Mariei-Sale." Uneori poetul se adreseaza codrului personificandu-l si considerandu-l
sfetnicul sau. Atunci cand codrul nu este prezent in poezie apare in mod sigur un alt copac. Fie teiul,
precum in Luceafarul: "Sub sirul lung de mandrii tei/ Sedeau doi tineri singuri", fie plopul: "Pe langa
plopii fara sot/ Adesea am trecut", sau salcamul: "Deasupra criptei negre a sfantului mormant/ Se scutura
salcamii de toamna si de vant" (O,mama). Alteori apar doar crengile ca simbol al pomului sau codrului:
"Si aceiasi pomi in floare/ Crengi intind peste zaplaz".
Din multe poezii nu lipsesc nici florile cum al fi cele de tei, ca in Dorinta: "Iar in par
infiorate/ Or sa-ti cada flori de tei" sau floarea albastra, simbolul idealului inaccesibil, in poezia cu acelasi
nume: Floare-albastra! Floare-albastra!/ Totusi este trist in lume" sau in Calin: "Flori albastre tremur ude
in vazduhul tamaiet".
Apa prezenta in poezia eminesciana, uneori sub forma de izvor, ca in Dorinta: "Vino-n
codru la izvorul/ Care tremura pe prund", alteori de un lac: "Lacul codrilor albastru/ Nuferi galbeni il
incarca", in poezia cu acelasi nume, sau chiar de mare: "Si s-arunca fulgerator/ Se cufunda in mare" in
Luceafarul.
Cateodata pe malul lacului intalnesti trestii ca in poezia Lacul: "Ia din tresti sa rasara / Si
sa-mi cada lin pe piept". Animalele sunt reprezentate de cele mai multe ori de cerb: "Prin miscarea naltei
ierbi,/ Eu te fac s-auzi in taina/ Mersul cardului de cerbi".
Un alt motiv, cerul este deseori acoperit de nori ca in Sara pe deal: "Nouri curg, raze-a lor
siruri despica". Cand norii nu apar sau lasa sa se intrevada printre ei se poate zari soarele: "Soarele ce azi e
mandru, el il vede trist si ros/ Cum se-nchide ca o rana printre norii intunecosi".(Scrisoarea I) Alteori se
zaresc chiar stelele: "Stelele-n cer/ Deasupra marilor/ Ard departarilor,/ Pana ce pier" (Stelele-n cer) sau
doar Luceafarul, cea mai frumosa stea: "Langa fereastra, unde-n colt/ Luceafarul asteapta."
Buciumul este si el un motiv caracteristic ce da sonoritate peisajului descris: "Seara pe deal
buciumul suna cu jale". Uneori este inlocuit de corn, efectul sonor fiind acelasi : "Dintre ramuri de arin/
Melancolic cornul suna".(Peste varfuri)
In mijlocul naturii alaturi de celelalte elemente ce constituie motive literare, poetul se lasa
cuprins de somn: "Ne-om razima capetele-un de altul/ Si surazand vom adormi sub inaltul" (Sara pe deal).
Dupa somn vine in mod firesc visul: "Vom visa un vis ferice,/ Ingana-ne-vom c-un cant/ Singurate
izvoare…"(Dorinta). Altadata viata este vazuta ca vis, visul capatand alt sens: "Caci e vis al nefiintei
universul cel himeric".(Scrisoarea I)
Motiv literare specific eminescian pot fi considerat si marmura. Apare, de exemplu, in
poezia Din valurile vremii: "Din valurile vremii, iubita mea rasai/ Cu bratele de marmur, cu parul lung
balai", demonul : "Un demon sufletul tau este/ Cu chip de marmura frumos" in Te duci, si dorul: "In veci
acelasi doruri mascate cu-alta haina/ Si-n toata omenirea in veci acelasi om(…)/ Dorinti nemarginite
plantand intr-un atom".(Imparati si proletari).
 Acestea sunt motivele literare caracteristice ce se intalnesc la Eminescu, unele aproape in
fiecare poezie, cum este luna, codrul sau apa, altele mai rar, dar destul de des, putandu-se deosebi ca
motive aparte sau chiar singulare.
Motivele, la Eminescu, se atrag unele pe altele: motivul ingerului cheama pe acela al
demonului, cel al cosmogoniei pe cel al apocalipsei, motivul eroului mag si demiurgic cheama motivul
femeii-zane, motivul eroului decazut, dezintegrat, se va potenta prin cel al femeii-Dalila, etc.
Dar, afirma Zoe Dumitrescu-Busulenga, "la Eminescu, multitudinea motivelor, care ar face
extrem de dificila intocmirea unui catalog, dezvaluie o apartenenta preponderenta la tipul de sensibilitate
si fantezie creatoare romantica. De acolo vine sau intr-acolo ne duc floarea albastra si lacul si luna si teiul
si noaptea, si obsesia motivului oniric, si calatoria cosmica si ingerul si demonul, si titanul, si zburatorul si
atatea altele".
Marile teme ale creaţiei eminesciene – analizate de G. Cãlinescu în Opera lui Mihai Eminescu –
tind sã transforme în imagini ficţionale întreaga realitate extralingvisticã : cosmogonia – în care poemele
„se învârtesc toate, mai aproape sau mai departe de sâmburele de întuneric al golului primar”; ipostazele
felurite ale geniului; mitul Daciei originare; istoria naţionalã şi universalã; visul – prin care vocea poetului
intrã în realţie cu propria-i conştiintã în zonele inconştientului; visul paradisiac; visul coşmar; visul iluzie;
reveria; natura şi dragostea; natura cosmogonicã; geologia sãlbaticã; natura polarã; natura alcãtuieşte
„rama” poeziilor de dragoste; spaţiul citadin; folclorul şi dubla atitudine a poetului faţã de literatura
popularã. Astfel, descoperim opt mituri fundamentale ale liricii eminesciene – mitul naşterii şi al morţii
universului, mitul istoriei, mitul înţeleptului, mitul erotic, mitul oniric, mitul întoarcerii la elemente, mitul
creatorului, mitul poetic – printre care se numãrãrã şi mitul istoric.
În concluzie, putem afirma cu certitudine că, opera lui Eminescu, cel mai mare poet român, se
explicã nu numai printr-o excepţionalã înzestrare nativã, ci şi printr-o neobişnuitã aspiraţie spre
cunoaştere, printr-o rarã capacitate de asimilare a valorilor spirituale, însuşiri dominate de conştiinţa
vocaţiei sale de creator. În structura personalitãţii lui se includ, ca elemente de bazã, cunoaşterea profundã
a limbii şi psihologiei populare, a tradiţiilor şi obiceiurilor, a mentalitãţii propriului sãu popor, impunând
operei sale acea pecete naţionalã, timbrul specific în cadrul valorilor literare europene şi universale. După
cum afirma Emil Cioran : “Eminescu (…) a fost şi rămâne cea mai copleşitoare mărturie despre forma
inegalabilă pe care o poate atinge geniul creator românesc, atunci când se alimentează din adâncimile
fertile şi insondabile ale unui fond autentic. “