Scrisoarea I

Face parte din ciclul celor cinci scrisori publicate de Eminescu in1881,primele
patru,ultima aparand fragmentar si integral postum.
Tema centrala a scrisorilor este conditia geniului, raporturile sale cu timpul si cu
societatea in care traieste, incapabila sa-i inteleaga aspiratiile.
Raporturile omului de geniu cu societatea, diferentele dintre omul superior si omul
obisnuit au fost preluate de Eminescu dintr-un studiual lui Schopenhauer si dezvoltate
intr-o maniera proprie, bazata si pe alte lect6uri din filozofia indiana si chiar din
intelepciunea poporului romanesc.Daca in Scrisoarea III geniul era intruchipat de omul
politic, in Scrisoarea II omul de geniu este artistul, poetul, in Scrisoarea I,geniul este
intruchipat de savant, in ipostaza batranului dascal.
Scrisorile, ca si alte poeme eminesciene (Epigonii), sunt construite pe baza unei
antiteze romantice, in general partea a doua reprezinta o satira la adresa societatii
contemporane poetului, incapabile sa se ridice la inaltimea preocuparilor, aspiratiilor
geniului prezentat in prima parte, motiv pentru care initial scrisorile s-au numit satire ,
Maiorescu dandu-le numele de scrisori.
COMPOZITIA POEZIEI:
Este alcatuita din 156 versuri dispuse in 5 tablouri sau secvente, ultimul tablou
reprezentand o reluare a primei secvente, poezia capatand astfel o structura
sferica,armonioasa.Prima secventa reprezinta un tablou nocturn,dominat de luna ca astru
tutelar (Luna varsa peste toate voluptoasa ei vapaie ), martora la tot ceea ce se intampla
pe pamant,privirii ei dezvaluindu-i-se imaginea spatiului terestru de la cele mai indepartate
locuri(Mii pustiuri scanteiaza sub lunima ta fecioara) pana la imaginea caselor obisnuite,
prin fereastra carora patrunde, observand diferitele ipostaze ale conditiei umane (Si in
cate mii de case lin patruns-ai prin feresti). Alaturi de motivul lunii,in aceasta secventa
apare si motivul timpului, bivalent, vazut atat in durata sa universala (Din noaptea amintirii
o vecie-ntreaga scoate), dar si particulara sau individuala, masurabila cu ajutorul
ceasornicului(Doar ceasornicul urmeaza lung-a timpului carare).Oprindu-se asupra
identitatii diferite a oamenilor,luna mediteaza asupra conditiei si preocuparilor
noastre(rege,sarac,negustor), ajungand la concluzia trista a identitatii tuturor in fata
mortii,indiferent de destinul harazit,idee preluata de Eminescu de la Schopenhauer(Desi
trepte osebite le-au iesit din urna sortii,/Deopotriva-i stapaneste raza ta si geniul
mortii).Atentia este dirijata in continuare asupra batranului dascal,caruia poetul ii
realizeaza un mportret bazat pe principiul aparentelor inselatoare ,intrucat desi este
uscativ, garbovit si de nimic,adunandu-si la piept halatul vechi, batranul savant si-a
dedicat intreaga viata studierii tainelor universului(Universul fara margini e in degetul lui
mic)printr-o comparatie ampla( 2 versuri:Precum Atlas in vechime sprijinea cerul pe

umar,/Asa el sprijinaclumea si vecia intr-un umar.)sunt evidentiate eforturile depuse de

savant pt. Atingerea absolutului in cunoastere .Din perspectiva batranului dascal Eminescu
infatiseaza in urmatorul tablou o cosmogonie(teorie despre nasterea, evolutia si posibilul
sfarsit al spatiului cosmic), in aceasta secventa valorificand informatii din diverse domenii
ale cunoasterii(filozofie, astronomie, fizica, religie,literatura universala). In cadrul acestui
tablou deosebim3 secvente corespunzand nasterii,evolutiei si sfarsitul spatiului
cosmic.Tabloul cosmogonic incepe cu prezentarea haosului initial ,de dinaintea
genezei,imaginat de Eminescu prin alaturarea fantastica a absentelor( La inceput pe cand
fiinta nu era, nici nefiinta),situatie realizata stilistic prin alaturarea unor secvente
antitetice(fiinta/nefiinta ; nu s-ascundea/era ascuns etc).Haosul inviziunea lui Eminescu
este definit printr-o serie de sintagme (prapastie,genune,noian intins de ape)care ne
plaseaza mai degraba in nedefint,in invizibil(era un intuneric ca o mare fara raza),lipsit de
viata si vointa , fara constiinta de sine(n-a fost lume priceputa si nici minte s-o priceapa)
dominata de nemiscare absoluta( si in sine impacata stapanea eterna pace).In realizarea
acestui tablou Eminescu valorifica informatii din opera lui Kant, Schopenhauer, din mituri
grecesti si crestine,dar mai ales din vechile scrieri indiene, in special din Rig-Veda( Nu era
fiinta,nu era nici nefiinta atunci. Nu era nici spatiul,nici dincolo cerul.Care era miezul?Unde
se afla?Sub poza cui?Ce era apa adanca,apa fara fund?Nici moartea,nici nemoartea nu
exista in acest timp, nici un semn sa deosebeasca noaptea de zi (...)La obarsie intuneric,
aparea intunericul.Tot ce se zarea nu era decat unda nedeslusita).Punerea in miscare a
energiilor care au dat nastere spatiului cosmic este infatisata de poet prin miscarea initiala
a unui punct creator care tulbura pacea eterna a inceratului devenind stapanul fara
margini peste marginile lumii si generand galaxiile, sistemele solare, soarele, pamantul si
lumea de atunci negura eternase desface in fasii(...) dor nemarginit.
In secventa urmatoare poetul introduce un pasaj satiric, prin care , in opozitie cu
macrocosmosul, lumea oamenilor este infatisata la dimensiuni microscopice, oamenii sunt
considerati muste de-o zi pe-o lume mica de se masura cu cotul, exponenti ai vointei oarbe
de a trai, egocentrici, considerandu-se minunati,uitand poate ca sunt supusi pieririi, ca
lumea asta-ntreaga e o clipa suspendata/ Ca-ndaratu-i si nainte-i intuneric se arata.Acest
motiv al zadarniciei vietii,al vietii ca vis caci e vis al nefiintii universul cel himeric...,
preluat de Eminescu de la Schopenhauer, l-a preocupat indeaproape pe poet si il regasim si
in alte poeme eminesciene : Memento mori ; Imparat si proletar ; Rugaciunea unui dac.
Batranul dascal nu mediteaza numai asupra inceputurilor universului, forta sa de
gandire avand capacitatea sa faca si previziuni asupra stingerii universului.Aceasta este
imaginata prin moarte termica a sistemului solar : soarele, ce azi e mandru, el vede trist si
ros/ Cum se-nchide ca o rana printre nori intunecosi,, urmata de un colaps gravitational de
prabusire a tuturor planetelor datorita lipsei fortei gravitationale, de intunecarea
orizonturilor cosmice catapeteasma lumii in adanc s-au innegrit, de moartea insesi a
timpului timpul mort si-ntinde trupul si devine vecinicie si reinstaurarea haosului
primordial ... eterna pace

Intregul tablou cosmogonic are o functie polemica, prin el Eminescu realizand o scara
valorica intre omul superior avand asemenea preocupari si omul comun,exponent al
mediocritatii nivelatoare ca reprezentant al unei societati egoiste, marginite, multumite de
sine asa cum este infatisata in tabloul urmator care este o satira. Ideea de la care
porneste Eminescu este aceea a destinului social al batranului dascal condamnat sa traiasca
printre semenii sai, care neputand sa inteleaga resorturile operei sale ii vor crea un portret
pe masura sa arate ca n-a fost vreun lucru mare.
Poetul isi imagineaza funerariile savantului la care sole3mnitatea ceremonialui de
inmormantare, departe de a elogia calitatile celui disparut incearca sa-i diminueze
importanta, scotand in evidenta slabiciunile, defectele omului din spatele creatorului prin
exercitii de oratorie indelung studiate.
In ultima secventa a poeziei se revine la cadrul initial, dominat de prezenta lunii a carei
privire strabate miscatoarea marilor singuratate, codrii si pustiuriledi finalu rotund al
poeziei readuce si luciditatea sceptica a poetului care mediteaza la soarta omului ce nu
poate iesi din determinarile sale cosmice: Si pe toti ce-n asta lume sunt supusi puterii
sortii/Deopotriva-i stapaneste raza ta si geniul mortii.Prin aceasta cuprindere a fiintei
umane si a rostului ei in spectacolul cosmic Eminescu da noi dimensiuni temei geniului
preluate de la Schopenhauer, infatisand relatia omului cu spatiul cosmic in 3 ipostaze: una
cosmica, una satirica si una elegiatica.
Multitudinea temelor si a motivelor din text sunt sustinute artisti pe parcursul poeziei
de o gama variata a imaginilor artistice si a figurilor de stil cu o forta deosebita de
plasticizare si vizualizare a ideilor Eminescu apeleaza in primul rand la metafora: lunga
timpului carare ; geniul mortii ; noapte nefiintii ; umbra sortii etc. Impresioneaza deasemenea nr. Mare al epitetelor ornate, unele aflate in inversiune, altele capatand si
valoare metaforica sau personificatoare: gene ostenite ; voluptoasa ei vapaie ;
lumina fecioara ; miscatoarea ei singuratate. Comparatiile, desi in nr. Mai mic decat
metaforele si epitetele, sunt si ele de o expresivitate deosebita, remarcandu-se comparatia
ampla din portretul batranului dascal: Precum Atlas in vechime sprijinea cerul pe umar,/
Asa el sprijina lumea si vecia intr-un numar. si comparatia din finalul tabloului cosmogonic,
care pune in valoare intuitia imaginativa a poetului: Ca si frunzele de toamna toate steleleau pierit. De asemenea Eminescu obtine efecte poetice deosebite exploatand resursele
limbii romane, creand unele cuvinte cu ajutorul prefixului negativ ne : fiinta/ nefiinta ;
vazut/ nevazut;folosind mai multe cuvinte derivate de la acelasi cuvant de baza :
impacata , pace sau acelasi verb la diferite moduri si diateze: s-ascundea ; era
ascuns sau de vazut , sa vaza.
Ca in majoritatea poemelor romantice eminesciene si aici este prezenta viziunea
antitetica asupra lumii si prin structura poeziei,Eminescu opunand preocuparile geniului din
primele tablouri ale poeziei superficialitatii si meschinariei contemporanilor din tabloul
satiric, dar si la nivelul sintaxei si al vocabularului.Referitor la constructia frazelor si a
propozitiilor observam multe raporturi de coordonare adversativa(iar,dar,insa): Iar in
lumea asta mare... , iar la nivelul vocabularului exista foarte multe perechi de antonime :

genii/nechiobi , trecutul/ viitorul. In ceea ce priveste vocabularul acesta se

caracterizeaza prin simultaneitatea in plan stilistic a expresiei populare si chiar regionale si
arhaice or sa vie, sara si a expresiei intelectualizate, in special in tabloul cosmogonic,
concretizata in folosirea neologismelor: eterna, haos, infinit, microscopice, colonii,
ironie, a se succede, aceasta imbinare oferind limbajului naturalete si prospetime.
Analizand particularitatile limbajului din Scrisoarea I Tudor Vianu aprecia ca : Nimeni
inaintea lui Eminescu nu dispusese de posibilitatile limbii romane cu o libertate suverana la
fel cu aceea atinsa de el prin utilizarea tuturor functiilor limbii, a intregii ei fiziologii, a
tuturor formelor flexiunii si derivarii ei. Limba romana devine un instrument absolut docil in
mana lui magistrala si poetul o folosestew pentru a exprima ganduri si viziuni cum nu se mai
luminasera niciodata intr-o minte romaneasca.
Versificatia poeziei este si ea deosebita, versurile lungi cu masura de 15-16 silabe si
ritmul trohaic cu o tonalitate mai scazuta sau mai accentuata, adecvata tablourilor poeziei,
fiind pre3sarata cu rime rare pe care Eminescu le obtine din plasarea la final de vers a unor
cuvinte cu cratima: iata-l/ tatal ; recunoasca-l/ dascal.