SCRISOAREA I 

- MIHAI EMINESCU - REFERAT

SCRISOAREA I este un poem filozofic cu o structura romantica, scris de Eminescu, aparut pentru
prima data in „Convorbiri literare” la 1 februarie 1881. În totalitatea ei, ea este mai mult o meditaţie
asupra existenţei pe tema fortuna labilis din Memento mori.

Scrisoarea I este deci un poem filozofic cu o structură romantică. El abordează în cadrul mai larg al
relaţie omului de geniu cu timpul şi societatea omenească în genere, tema naşterii, evoluţiei şi a unei
previzibile stângeri a sistemului cosmic.

Motivul central al celor cinci Scrisori îl constituie soarta nefericită a omului de geniu în raport cu timpul
în care trăieşte şi cu societatea meschină, superficiala, incapabilă să-i înţeleagă aspiraţiile spre ideal.
în "Scrisoarea I", geniul este întruchipat de savant (omul de ştiinţă), în "Scrisoarea II", omul de geniu
este creatorul de frumos (artistul, poetul), în "Scrisoarea III", el este omul politic. în "Scrisoarea IV" şi
"Scrisoarea V", poetul satirizează profanarea sentimentului de iubire într-o lume incapabilă de a depăşi
interese meschine.
"Scrisorile" sunt, aşadar, o unitate de gândire şi de creaţie în care poetul devine sarcastic şi vehement în
ilustrarea contrastului dintre ideal şi real, poemele fiind satire ascuţite izvorâte dintr-o înaltă conştiinţă
civică şi artistică, dintr-un autentic patriotism eminescian.
Iniţial, "'Scrisorile” s-au numit "Satire", însă Titu Maiorescu le-a schimbai numele. Ca specie literară,
"epistola" sau "scrisoarea" a fost abordată încă din vechime de Horaţiu, ale cărui "Epistole" l-au
fascinat pe Minai Eminescu încă din timpul audierii cursurilor în perioada studenţiei la Viena. In
literatura română, aceasta specie fusese cultivată înainte de către Costache Conachi şi Grigore
Alexandrescu, în versuri, şi de Costache Negruzzi, în proză. Eminescu duce acesta specie literară la
desăvârşire.

Tema poeziei. "Scrisoarea I" este un poem filozofic, de factură romantică, ilustrând condiţia omului de
geniu, în ipostaza savantului, în raport cu timpul, societatea în general şi eu posteritatea, surprinzând -
totodată - în tablouri grandioase geneza şi stingerea Universului.
Sursele de inspiratie filozofica: care stau la baza meditaţiei în acest poem le constituie, mai întâi, filozofia
indiană, pe care exegeţii o explică prin pasiunea poetului pentru limba sanscrită. Minai Eminescu a
studiat "Poemul naturii" de Lucreţiu, în care viziunea asupra naşterii Universului constă în mişcarea
atomilor în vid. Stingerea soarelui şi a Universului este byroniană, iar aceea a identităţii omenirii din
versul "Unul e în toţi, tot astfel precum una e în toate", reproduce gândirea lui Heraclit.
Pentru Eminescu, noţiunile de timp şi veşnicie sunt antitetice, după cum gândirea lui Schopenhauer
susţine că eternitatea este o negaţie a timpului.
De asemenea, într-un manuscris eminescian au fost găsite note ce înregistrau teoria cosmogonică
susţinută de Kant şi Laplace.
Cu certitudine, Eminescu se inspiră din mitologia populară românească privind facerea lumii, care
susţine ideea că sâmburele creator a luat naştere dintr-un vârtej de spumă de pe suprafaţa mării aflate
într-un întuneric fără margini.
"Scrisoarea I" este un poem cosmogonic, motiv ce se regăseşte şi în alte poezii ("Rugăciunea unui dac",
"Memento mori", "Gemenii"), precum şi în proza "Sărmanul Dionis".
"Scrisoarea I" este o meditaţie filozofică despre spaţiu şi timp, despre existenţă, dar şi o satiră eu accente
elegiace privind soarta nefericită a omului de geniu în societatea contemporană şi în raport cu
eternitatea.

Structura poemului. Compoziţional, "Scrisoarea I" poemul este alcătuit din cinci părţi, din care prima
parte şi a cincea reia motivul contemplaţiei.
În prima parte motivul contemplaţiei ( 1-6 ) este pus sub zodia timpului, scurs ireverzibil pentru om. În
opziţie cu omul, luna devine zeitatea omniprezentă şi omnireientă aflată sub zodia eternităţii, adică a
timpului universal, fără început şi sfârsit. Astfel în această parte, poetul introduce două motive romantice
dragi sieşi: motivul timpului bivalent. Timpul individual "doar ceasornicul urmează lung-a timpului
cărare", şi timpul universal - reprezentat prin motivul lunii "ea din noaptea amintirii o vecie-ntreaga
scoate".

În partea a doua - versurile 7-38 - nuanţează motivul lunii ca astru tutelar al făpturilor merchieve sau
mobile ale oamenilor. Această parte a poemului fascinează prin densitatea ideilor, sugestiilor şi motivelor
şi are ea însăşi structura de sine stătătoare. Poetul creează imaginea globală, de dimensiuni terestre, a
priveliştelor ce se oferă ochiului contemplativ al lumii palate şi cetaţi şi de aici "în câte mii de case lin
pâtruns-ai prin fereşti, / Câte frunţi pline de gânduri, gânditoare le priveşti !". Se ajunge astfel la
categoria omului pe care poetul îl înfăţişeaza într-o serie de ipostaze de la rege până la sarac, de la geniu
până la neghiob, de la tânărul preocupat de buclele sale şi negustorul ce-şi numără bogăţiile, până la
bătrânul dascal care cercetează necontenit enigmele universului, pentru a introduce aici un alt motiv de
origine schopenhaueriană şi anume identitatea în faţa morţii: "Deşi trepte deosebite le-au ieşit din urna
sorţii, / Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii; / La acelaşi şir de patimi deopotrivă fiind robi, /
Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi !".
După un alt şir de ipostaze, faţă de care cititorul simte ironia poetului, acesta se opreşte îndelung la
condiţia vitreagă a omului de geniu, pe care îl pune însă în antiteza|antiteză cu individualizările
anterioare: "Uscativ aşa cum este, gârbovit şi de nimic, / Universul fără margini e în degetul lui mic".
Dar înainte de a ajunge la satiră, Eminescu prezintă o cosmogonie (39-86) în partea a treia cu surse, cum
s-a dovedit, în scrierile lui Kant, dar şi în miturile din Rig-Veda. Lumea s-a născut prin mişcarea unui
punct. Există un macrocosmos şi un microcosmos. Oamenii ţin de lumea cea mică, lumea cea mare e "vis
al nefiinţei", al hoonului iniţial care se poate reinstaura. Şi aici ca şi în Scrisoarea III apar cei doi poli ai
antitezei, aici, prin capacitatea cugetătorului de a gândi cosmogonia, în opozoţie cu mercantilismul si,
pentru a o restrânge apoi treptat: de la pustiuri, la codri şi izvoare; de la "mişcătoarea marilor
singurătate", la tărâmuri, neschinăria omului comun.
Atât în tabloul genezei cât şi în acela al apocatastazei, imaginile poetului, onitologice, sunt grandioase.
Colonile de lumi "vin din sure vai de haos" în forma de uriaşe roiuri, scăpate din frânele luminirii
planetele se arunca rebele în spaţii, iar stelele cad asemenea frunzelor toamna. Bătrânul dascăl întrevede
sfârşitul prin răcirea soarelui şi pierderea forţei lui de atracţie până ce "Timpul mort şi-ntinde trupul şi
devine vecinicie". După aceste peisaje contemplative, poetul trece la reflecţie.

Partea a patra (87-144) este comparată poziţiei vitrege a cugetătorului de geniu în, lumea semenilor săi.
Dar nici aici problematica socială a geniului nu e abordată direct, pentru că dascălul continuă în mod
firesc să cugete, de data aceasta nu la destinul lumilor cosmic, ci la destinele indivizilor lumii terestre,
cugetare în care apare din nou identitatea oamenilor ca ei înşişi şi cu omenirea întrega: "Unul e în toţi,
tot astfel precum una e în toate"(după textele indice ). Frământarea voinţelor mărunte se loveşte de
inexorabilul destin al timpului ireversibil: "Ce-o să-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gândesc ?.../ Ca şi
vântu-n valuri trece peste traiul omenesc.". Idei schopenhaueriene mai apar şi aici. Impesibilitatea
cunoaşterii proprie vieţei - pentru că singura clipă sigură de existenţă e cea prezentă - clară considerarea
operei omului de geniu la direcţia rău voitoare a invidioşilor: "Şi când propria ta viaţa singur n-o ştii pe
de rost,/ O să-şi bată alţii capul s-o patrunză cum a fost ? / Poate vrun pedant cu ochii cei verzui, peste un
veac, / Printre tomuri bracuite aşezat şi el, un brac, / Aticismul limbii tale o să-l pună la cântări, / Colbul
ridicat din carte-ţi l-o sufla din ochelari / Şi te-o strânge-n două şiruri, aşezându-te la coadă, / În vro notă
prizărită sub o agină neroadă". Din sarcasmul său împotriva detestabilei mărginiri şi îngâmfări a
filistinului, izvorâşte poziţia contemporanului care va găsi prelejul să se autoglorifice până şi în discursul
funebru, iar pendantul ipocrit, cu ochii verzui, neîncrezător, va pune la "cântar" peste un veac, cel mult
"aticismul", eleganţa limbii, "în vro nota prizărită sub o pagină neroadă". În cazul acesta dascălul -
omului de geniu - nu mai poate aspira la nemurire, nu mai poate obţine recunoaşterea meritelor sale nici
măcar în posteritate pentru că incompetenţa (şi nepăsarea) comoditatea şi şeaua credinţă vor conduce la
ignorarea adevăratei opere, totul rezumându-se la "biografia subţire", căreia-i vor găsi "pete multe,
răutaţi şi mici scandele, păcatele şi vina / Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt / Într-un mod fatal
legate de o mână de pamânt". Pentru că "Astea toate te apropie de dânşii... Nu lumina / Ce în lume-ai
revărsat-o".

În partea a cincea (145-156) se revine la motivele iniţiale; contemplarea proprie vieţii şi a vieţii lumii sale,
zodia luminii selenare ce dezvăluie, alături de frumuseţile eterne ale naturii, crudul şi tristul adevăr al
identităţii tuturor oamenilor cu ei înşişi şi a tuturor laolalta în perspectiva morţii: "Şi pe toţi ce-n astă
lume sunt supuşi puterii sorţii / Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii!".

Limbajul artistic este specific liricii eminesciene, construit din modalităţi uimitoare atât în ceea ce
priveşte lexicul, cât şi prozodia sau figurile de stil.
""îmbinarea surprinzătoare a limbajului popular şi a celui intelectual, însă fără abuz de regionalisme,
arhaisme ori de neologisme, fapt ce particularizează stilul acestui poem prin câteva trăsături:
- naturaleţea şi prospeţimea limbajului poetic este dată de elemente vechi, populare, regionalisme şi
arhaisme folosite: "gene ostenite", "ceasornicul", "suflu-n lumânare", "fereşti", "osebite", "răboj",
"prizărită", "colb";
- expresia intelectualizată este prezentă, mai ales, în tabloul comogonic, unde Eminescu sugerează mituri,
idei filozofice, etice, care obligă la cugetare; de exemplu, imaginea haosului primordial, "pe când fiinţă
nu era, nici nefiinţă" trimite la imnurile creaţiunii din Rig-Veda sau aminteşte de ideile lui
Schopenhauer: "stăpânul fără margini peste marginile lumii"; De asemenea, sunt prezente
expresii livreşti : "precum Atlas în vechime", "microscopice' popoare", "ne succedem generaţii;

* Viziunea antitetică asupra lumii, realizata prin antiteza specifica poeţilor romantici:
- antiteză compoziţională: tabloul cosmogonic cu cel satiric;
- antiteză ideatică: "unul caută-n oglindă..." - "altul caua în lume...
- antiteză la nivelul vocabularului: "fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi", "viitorul şi trecutul";
prin derivare: "fiinţă nu era, nici nefiinţă";
* lipi tetele morale şi ornante construiesc un fundal descriptiv corespunzător sentimentelor poetului:
"mişcătoarea mărilor singurătate", "galbenele file", "bătrânul dascăl", "timpul mort", "ironică
grimasă", "universul cel himeric";
* Comparaţiile dau expresivitate ideilor profund filozofice ale poeziei: "precum Atlas în vechime", "ca şi
spuma nezărită", "ca o mare făr-o rază";
* Personificările ilustrează desăvârşita familiaritate a poetului cu natura terestră şi cosmică deopotrivă:
"luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie", "codru-ascund în umbră strălucire de izvoară", "timpul
mort şi-ntinde trupul şi devine vecinicie";
* Metaforele sunt numeroase cu şi epitetele şi au capacitatea de a vizualiza ideile: "Lima sorţii", "colonii
de lumi pierdute", "muşti de-o zi", "din ungherul unor crieri";

* Prozodia. Versurile sunt lungi, de 15-16 silabe, ritmul este trohaic. în prima parte a poemului, rima este
feminină (silabe neaccentuate), iar în partea de satiră rima este masculină, ilustrând tonul retoric. Rima
este aici absolut inedită, fapt ce a stârnit reacţii impresionante în epocă; Eminescu rimează "mititel/el",
"adâncă/încă", "recunoască-l/dascăl", "iată-l/Tatăl".
Lucrarea a declansat foarte multe comentarii erudite si filozofice pe marginea ideilor ei generale. Faptul
era de asteptat, avand in vedere ca "Scrisoarea I" propune o cosmigonie cu radacini indepartate in
"Imnul creatiei" din Rig-Veda, si cu implicatii mai noi de cultura izvorate din lectura schopenhaueriana
ale poetului .