Sunteți pe pagina 1din 3

ALEXANDRU LĂPUŞNEANUL

de Costache Negruzzi

DEFINIREA SPECIEI
Nuvela este specia epică în proză în care sunt narate întâmplări desfăşurate pe un singur fir epic,
generate de un conflict puternic, în centru căruia se află un personaj complex.
În literatura română, una dintre operele reprezentative pentru specia nuvelei este Alexandru
Lăpuşneanul, apărută în 1840 în primul număr al „Daciei literare”. Lui Costache Negruzzi îi revine astfel
meritul de întemeietor al nuvelei istorice, Alexandru Lăpuşneanul rămânând punct de reper al acestei specii în
literatura română prin prezenţa unei intrigi riguroase, a cronologiei liniare, a construcţiei dramatice şi prin
complexitatea personajului.
REALITATE ŞI FICŢIUNE
Una dintre trăsăturile specifice nuvelei istorice constă în prelucrarea unor evenimente reale, consemnate
în cronici şi letopiseţe. Adevărul istoric este însă urmărit în linii mari şi uneori este chiar sacrificat din dorinţa
scriitorului de a obţine un anumit efect artistic: fie că este vorba de asigurarea echilibrului compoziţional al
nuvelei, de intensificarea tensiunii narative, fie de întărirea caracterului spectaculos al acţiunii, fie spre
reliefarea personajelor sau din intenţia de a construi o naraţiune pilduitoare.
Pentru a evoca a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanul, Negruzzi se inspiră din Letopiseţul Ţării
Moldovei de Grigore Ureche, de unde preia o parte din scenele-cheie ale acţiunii: solia boierească, pedepsirea
celor 47 de boieri, boala şi călugărirea domnitorului pe patul de moarte.
Din aceeaşi sursă sunt preluate şi două replici memorabile :”Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu” (în
cronică ”De nu mă vor, eu îi voiu pre ei şi de nu mă iubescu, eu îi iubescu pre dânşii şi tot voi merge, ori cu
voie, ori fără voie”) şi „De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu” (în cronică „Zic să fie zis că de să va
scula va popi şi el pre unii”).
Pentru scena uciderii boierilor, Negruzzi valorifică şi un pasaj din cronica lui Nicolae Costin.
Îndepărtându-se de realitatea istorică din dorinţa de a contura mai sugestiv conflictul dintre boieri şi
domnitor, Negruzzi imaginează scene sau personaje inexistente în letopiseţe. Procedeul apare ca efect al
contactului pe care Negruzzi l-a avut cu opera unor mari romantici evocatori ai trecutului ca: Walter Scott,
Al.Dumas, V.Hugo, Manzoni şi alţii.
Şi el inventează ca aceştia, modificând destinul unor personaje (v. Moţoc), construind scene ca întâlnirea
dintre doamna Ruxanda şi soţia unui boier ucis sau personaje ca Spancioc şi Stroici.
Despre geneza nuvelei vorbeşte chiar autorul în secvenţa intitulată Scrisoarea XIX. Ochire
retrospectivă, discutând atitudinea lui Lăpuşneanul faţă de boieri, dar şi faţă de popor, pe care nu a ştiut să şi-l
apropie, de aceea „fapta lui fu judecată de crudă şi el de tiran”.
SUBIECTUL ŞI STRUCTURA NARATIVĂ
Subiectul nuvelei se desfăşoară într-o gradare bine controlată şi respectă cu stricteţe principalele
momente.
Expoziţiunea. Întors în ţară cu oaste turcească, Lăpuşneanul este întâmpinat de un grup de boieri care îi
declară că ţara nu-l vrea. El însă nu renunţă şi, prin puterea armelor, îşi recapătă tronul.
Intriga. Redevenit domn, Lăpuşneanul îşi manifestă deschis hotărârea de a se răzbuna pe boierii
trădători, de a-şi consolida puterea prin eliminarea adversarilor.
Dezvoltarea acţiunii. Sub diferite învinuiri, ucide numeroşi boieri din tabăra adversă. Văduvele
acestora o ameninţă pe doamna Ruxanda că „va da samă”. Speriată, doamna îl roagă pe Lăpuşneanul să înceteze
prigonirea boierilor; domnitorul îi promite un leac de frică.
Punctul culminant. Sub pretextul unui ospăţ de împăcare, domnul îi adună la curte pe boieri şi ucide 47
dintre ei. Larma adună mulţimea în jurul palatului, gata să se revolte. Pentru a potoli gloata, Lăpuşneanul îl dă
pradă pe Moţoc, marele vornic trădător, care este sfâşiat de mulţime. Capetele boierilor sunt aşezate de
Lăpuşneanul într-o piramidă arătată doamnei Ruxanda ca „leac de frică”.

1
Deznodământul. Patru ani mai târziu, retras în cetatea Hotinului pentru a fi mai aproape de duşmanii de
dincolo de graniţă, Lăpuşneanul se îmbolnăveşte grav şi cere să fie călugărit, lăsând ca succesor pe Bogdan, fiul
său minor. Trezit din leşin, văzându-se în rasă călugărească, ameninţă că-i va ucide pe toţi. Îngrozită, doamna
Ruxanda, la insistenţele boierilor Spancioc şi Stroici (întorşi în ţară să asiste la sfârşitul lui Lăpuşneanul), dar şi
la sugestia mitropolitului Teofan, acceptă să-l otrăvească. Lăpuşneanul va muri în chinuri, sub ochii celor doi
boieri.
Rigoarea clasică a compoziţiei se manifestă în echilibrul părţilor, precedate de un moto care face
trimitere la elementul esenţial al capitolului: „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu ” pune în prim-plan
personalitatea domnitorului, „Ai să dai samă, Doamnă” aduce în lumină imaginea domniţei Ruxanda, „Capul
lui Moţoc vrem” evidenţiază două personaje, Moţoc şi mulţimea, „De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi
eu ” face revenirea la figura lui Lăpuşneanul.
Fiecare capitol conţine câte un episod narativ: întâlnirea lui Lăpuşneanul cu delegaţia de boieri,
confruntarea doamnei Ruxanda cu una dintre văduvele boierilor ucişi de soţul său, măcelul de la ospăţ, moartea
domnitorului.
Decupajul efectuat de Negruzzi în textul nuvelei prin împărţirea acestuia în patru secţiuni are
următoarele funcţii:
 asigură o structurare limpede a naraţiunii;
 creează echilibru compoziţional;
 reliefează faptele cele mai importante din perioada la care se referă relatarea;
 pune în evidenţă accelerarea ritmului acţiunii către punctul culminant, apropie nuvela de modul de
structurare a textului dramatic.
Sub raportul construcţiei s-au remarcat, de altfel, în mod constant, o serie de similitudini cu textul
dramatic. Se poate considera că fiecare dintre cele patru părţi ale nuvelei echivalează cu un act al unei drame.
La acestea se adaugă tensiunea crescândă, finalul spectaculos, personalitatea covârşitoare a protagonistului
(apropiat de unii critici de Macbeth şi Richard al III-lea), ponderea dialogului în text.
Analiza oricărui episod narativ evidenţiază echilibrul dintre vorbirea personajelor şi cea a naratorului.
Fiecare pasaj dialogat (confruntarea dintre Lăpuşneanul şi boieri, dialogul cu doamna Ruxanda, cel cu Moţoc
etc.) scoate în evidenţă relevanţa replicilor, modul în care ele definesc situaţia, făcând alte comentarii de prisos
(„A! Nu mă vrea ţara? Nu mă vreţi voi, cum înţăleg?”), formularea concisă, adesea memorabilă a replicilor
(„Proşti, dar mulţi”), rarele intervenţii ale naratorului, reduse la indicarea vorbitorului sau precizări referitoare la
ton, gestică, mimică etc. comparabile cu didascaliile din textul dramatic („răspunse Lăpuşneanul cu sânge rece”,
„strigă Moţoc smulgându-şi barba”).
Alternanţa timpurilor verbale – mai-mult-ca-perfectul pe de o parte, perfect simplu, perfect compus sau
imperfect pe de altă parte corespunde şi ea distincţiei foarte des invocate în privinţa nuvelei lui Negruzzi între
cele două moduri narative: relatarea (modalitate de a înfăţişa evenimentele rezumativ, panoramic) şi
reprezentarea (asemănătoare unei reprezentări scenice, creând iluzia desfăşurării evenimentelor sub ochii
cititorului). În legătură cu ponderea acesteia din urmă, Tudor Vianu observa: „Sunt în nuvela lui Negruzzi şi
câteva tablouri, câteva descrieri, cum ar fi aceea a măcelăririi boierilor. Dar şi aici scriitorul nu intervine pentru
a <<spune>, ci pentru a ne <<arăta>, nu pentru a fi <<ascultat>>, ci pentru a ne face să <<vedem>>.”
Prezenţa pauzelor descriptive se explică şi prin strategia narativă a intensificării tensiunii dramatice, dar
şi prin dorinţa realizării culorii locale, a individualizării personajelor. Există chiar o tipologie a pauzelor
descriptive impusă de intenţia autorului: descrierea de veşminte (hainele doamnei Ruxanda în capitolul al II-lea
sau îmbrăcămintea purtată de Lăpuşneanul la slujba de la Mitropolie din cap. al III-lea), descrierea de personaje
(portretul doamnei Ruxanda din cap. al II-lea), descrierea de ceremonii (ospăţul din cap. al III-lea), descrierea
de cadru (cetatea Hotinului din cap. al IV-lea).
Păstrând datele speciei, relatarea evenimentelor se face la persoana a III-a, într-o manieră obiectivă.
Tendinţa spre obiectivare la Negruzzi a fost analizată de T. Vianu în Arta prozatorilor români. Criticul observă
că prin „impersonalitatea povestirii” Negruzzi realizează racordarea la estetica realismului.
De altfel, prezenţa naratorului este cu totul discretă, acesta retrăgându-se pentru a lăsa personajele să
vorbească şi să se mişte. Naraţiunea propriu-zisă are rolul unui liant între secvenţele dialogate. Rarele sintagme
2
care ar putea fi interpretate ca mărci ale subiectivităţii naratorului sunt nesemnificative în cadrul întregului.
„Urâtul caracter” al domnitorului, „deşănţata cuvântare” ţinută în biserică sau „surprinderea mişelească” a
boierilor sunt observaţii care nu diminuează obiectivitatea operei.
NUVELĂ ROMANTICĂ
Având în vedere că nuvela a fost scrisă şi publicată în plină perioadă paşoptistă, a cărei literatură se
caracterizează prin autohtonism, militantism, coexistenţa curentelor, Alexandru Lăpuşneanul prezintă o
compoziţie în care coexistă elemente aparţinând realismului (observaţia psihologică, obiectivitatea perspectivei
narative), cu elemente romantice (procedeul antitezei, întoarcerea spre trecut, crearea unui personaj excepţional,
preferinţa pentru scene tari şi răsturnări de situaţie) şi cu elemente clasice (echilibrul şi simetria părţilor,
sobrietatea şi concizia stilului).
Nicolae Manolescu găsea patru argumente în sprijinul demonstrării apartenenţei nuvelei la romantism:
 întâmplările sângeroase puse de autor în legătură cu Lăpuşneanul sunt înfăţişate din raţiuni
documentare (au caracter ilustrativ);
 aprecierile auctoriale au valoare etică (divulgând pe narator), şi una de anticipare a comportării eroilor;
 descrierile nu sunt inserate numai de dragul plasticităţii sau al funcţionalităţii, ci au acea manieră
ilustrativă a romanticilor care urmăresc să ne instruiască despre epocă;
 linearitatea psihologică şi linearitatea narativă.
Cel mai important dintre argumente este, până la urmă, modul de realizare a personajului eponim,
caracter excepţional pus în împrejurări excepţionale, asupra complexităţii căruia judecăţile critice diferă
fundamental.
Pentru Nicolae Manolescu eroul e doar „sangvinar şi teatral demonic, fără complexitate”, de o
„instinctualitate primară”, în timp ce Al. Piru vorbeşte despre „un artist al disimulaţiei, un personaj complex, nu
o brută însetată de sânge.”
Ca personaj romantic, el este conturat în antiteză cu alte personaje (Moţoc, doamna Ruxanda), are
caracter excesiv (fire violentă, temperament coleric la limita patologicului, tiran înzestrat cu plăcerea neroniană
de a construi spectacole).
Dialogurile evidenţiază şi ele componenta romantică prin caracterul memorabil al replicilor sau
retorismul discursurilor.
STILUL
Din punctul de vedere al mijloacelor artistice, pe Negruzzi îl caracterizează sobrietatea exprimării,
laconismul şi precizia. Înregistrarea fără înflorituri a mişcărilor, a gesturilor, a detaliilor de comportament,
concizia notării reprezintă primul mare succes al prozei noastre artistice. Culoarea de epocă este realizată nu
numai prin descrieri, ci şi prin limbajul cu elemente din cronici (arhaisme lexicale, dar şi construcţii sintactice
arhaice). În mod surprinzător, apar şi expresii neologice prin care autorul introduce perspectiva şi planul său
moral, intervenind înăuntrul ficţiunii, orientând-o pe alocuri.