Poet romantic, Mihai Eminescu abordeaza teme dintre cele mai diverse.

Criticul Eugen Simion stabileste intr-un studiu pe care i-l dedica, 8 teme pe
care le numeste mituri Eminesciene, mitul Creatiei si al Creatorului, Batranul
dascal, al iubirii, naturii, cosmogoniei, regresiunii la elementar, cel oniric si
cel al istoriei.
Poemul Luceafarul rerprezinta o sinteza si un sumum al liricii eminesciene
caci sunt abordate sase dintre cele 8. Perfectiuna limbajului, utilizarea
antitezei in toate straturile operei, constituie o dovada a reprezentativitatii
poemului pentru lirica eminesciana. Sunt utilizate ca surse de inspiratie
elemente ale mitologiei romanesti de la mitul zburatorului la fata din gradina
de aur si elemente din filosofia germana, Schopenhauer, Kant sau Rigveda.
Poemul este structurat in patru secvente aflate intr o perfecta armonie in
care simetria si antiteza contribuie la perfectiunea formei, inca din incipit
sunt prezente cele doua spatii, terestru si astral caci fata de imparat,
introdusa prin formula specifica basmului, este caracterizata prin comparatia
cu luna si sfanta fecioara. Unicitatea ei este exprimata prin forma
numeralului cardinal una, legatura dintre cele doua spatii devine cu putinta
si se realizeaza prin vis: (Si-o urma adanc in vis/ De suflet sa se prinda/ Iar
ea vorbind cu el in somn/ Oftand din greu suspina) si de asemenea prin
intermediul obiectelor magice precum oglinda: (Din oglinda luminis pe
trupui-I se revarsa) totusi numai descantecul este cel care reuseste sa-l
aduca pe luceafar in spatiul teluric. Aparentul pleonasm: (Cobori in jos
luceafar bland) dezvaluie capacitatea fetei de a vedea diferentele care-i
despart. Cu toate acestea ea refuza sa-l urmeze pe Luceafar, constienta de
neputinta iubirii dintre ei. Ca zburatorul, Luceafarul este lipsit de
corporalitate, apar astfel termeni din campul lexical al iluziei: parea, fata-I
alba ca de mort, un mandru chip se-ncheaga). Metamorfoza luceafarului se
realizeaza folosindu-se toate elementele fundamentale ale universului si
anume aerul si apa: Cerul este tatal meu/Si muma mea e marea, iar mai
apoi focul si pamantul: Soarele e tatal meu si noaptea-mi este
muma.Legatura dintre ei se implineste in plan metaforic, hiperbolic, si este
una spirituala. Elementele corporalitatii erotice sunt extrem de putine sau
lipsesc: ochii mari, fata, trupul.
Partea a doua a poemului aduce lumea pamantului. Intalnirea celor doi
protagonisti, Catalin si Catalina, simboluri ale iubirii umane, implinesc iubirea
juvenila folosind elemente din spatiul comun. La nivelul limbajului apar
termeni ce tin de registrul colocvial: arz-o focul, sa-ti incerci norocul, acu-i
acu. Spre deosebire de luceafar caracterizat ca inger sau demon, Catalin
aminteste de Eros, iar existenta lui pare predestinata iubirii, vorbim asadar
de iubirea apolinica din primul tablou iar in cel de-al doilea de una dionisiaca.
Tot al doilea tablou emite elemente ale ludicului Cum un vanator intinde in
crang/La pasarele latul/ Cant ti-oi intinde bratul stang/ Sa ma cuprinzi cu
bratul. Si-n caracterizarea lui Catalin si-n descrierea relatiei celor doi se
utilizeaza diminutive: obrajei, copilas, dragalas, pasarele.Finalul acestei
secvente poetice dezvaluie nevoia de absolut a fetei dar si constientizarea
neputintei implinirii aspiratiei ei de catre luceafar.
Partea a treia a poemului aduce mitul cosmogonic caci calatoria lui spre
Demiurg, Hyperion reconstituie nasterea universului: Din a haosului vai, jur
imprejur de sine, vedea ca din ziua cea dintai cum izvora lumina). Apar aici
motive literare specifice temei preluate din Rig Veda (haousul, intunericul).
Intalnirea cu Demiurgul utilizeaza conceptia shopenhaueriana. La cererea de
a fi sortit mortii Demiurgul refuza cu dispret, punand in antiteza efemeria
oamenilor cu nemurirea: (Dar piara oamenii cu toti/ S-ar naste iarasi
oameni). Formele pronominale sunt utilizate cu valoare preorativa: pentru
cine, acel pamant, vrei sa dau glas acelei guri. Batranul dascal, Demiurgul,
explica teoria lui despre pamant, el fiind alcatuit din hazard si
superficialitate: (Ei doar au stele cu noroc/Si prigoniri de soarte/ Noi nu
avem nici timp nici loc/ Si nu cunoastem moarte) Antiteza dintre cele doua
lumi este evidenta la nivel ideatic cat si lexical si la cel morfosintactic.
Finalul poemului aseaza lucrurile in echilibru, cei doi devin prototipurile iubirii
perfecte: Sedeau doi tineri singuri iar natura devine complicea iubirii lor
se scurg florile de tei si curge o dulce ploaie pe capetele a doi copii cu plete
lungi balaie) Invocatia prin care este chemat Luceafarul reprezinta doar
garantia norocului, iubirii dobandite: Cobori in jos luceafar bland, alunecand
pe-o raza/ Patrunde-n codru si-n gand/ Si norocu-mi lumineaza. Daca pentru
fata de imparat norocul este valoarea suprema, pentru luceafar este un
element demn de dispret: (Traind in cercul vostru stramt norocul va
petrece) Structura adversativa ci din secventa Ci eu in lumina mea ma
simt nemuritor si rece) aceasta exprimare subliniaza tocmai apartenenta la
lumi diferite si pune in discutie afirmatia lui Eminescu conform careia omul
de geniu nu poate fi iubit si nici nu poate sa iubeasca. Aceeasi idee este
prezenta si-n finalul poeziei Floare Albastra (Si totusi este trist in lume).
Caracterizat de Maiorescu drept poet in toata puterea cuvantului , iubitor
de antiteze cam exagerat Mihai Eminescu reuseste asadar in opinia mea
prin intermediul poemului Luceafarul si printr-o maniera lirica desavarsita
sa cuprinda intreaga viziune despre lume.