Luceafarul

Poemul Luceafarul, de Mihai Eminescu a aparut in 1883, in Almanahul Societatii

Academice Social-Literare Romania Juna din Viena, fiind apoi reprodus in revista
Convorbiri literare.
Poemul romantic se realizeaza prin amestecul genurilor (epic, liric, dramatic) si
speciilor. Lirismul sustinut de meditatia filozofica si expresivitatea limbajului este turnat
in schema epica a basmului si are elemnte dramatice: secventele dialogate, dramatismul
sentimentelor. Elementele fantastice se intalnesc in prima si a treia parte
(metamorfozele si calatoria lui Hyperon), partea a doua combina specii literare aparent
incompatibile (idila, elegia), iar partea a patra contine elemente de meditatie, idila si
pastel.
Elementele clasice sunt echilibrul compozitional, simetria, armonia si caracterul
gnomic.
Tema poemului este romantica: problematica geniului in raport cu lumea, iubirea si
cunoasterea.
Titlul poemului se refera la motivul central al textului, Luceafrul, si sustine alegoria pe
tema romantica a locului geniului in lume, vazut ca o fiinta solitara, nefericita, opusa
omului comun.
Compozitia se realizeaza prin opozitia planurilor cosmic si terestru si a doua ipostaze
ale cunoasterii: geniul si omul comun. Textul poetic este alcatuit din patru tablouri.
Incipitul se afla sub semnul basmului. Timpul este mitic: A fost odata ca-n povesti/
A fost ca niciodata, cadrul abstract este umanizat. Portretul fetei de imparat, realizat
prin superlativul absolut (o prea frumoasa fata) ii subliniaza unicitatea terestra.
Comparatia Cum e Fecioara intre sfinti/ Si luna intre stele propun o posibila
dualitate: puritate si predispozitie spre inaltimile astrale.
Partea intai este o splendida poveste de iubire, care se naste lent, din starea de
contemplatie si de visare, in cadru nocturn, realizat prin motive romantice: luceafarul,
marea, castelul, fereastra, oglinda. Semnificatia alegoriei este ca fata pamanteana aspira
spre absolut, iar spiritul superior simte nevoia compensatorie a materialitatii.
La chemarea descantec rostita de fata, Cobori in jos, luceafar bland,/ Alunecand
pe-o raza, Luceafarul se smulge din sfera sa, spre a se intrupa prima oara din cer si
mare, ca un tanar voievod, un mort frumos cu ochii vii. In ipostaza angelica,
Luceafarul are o frumusete construita dupa canoanele romantice: par de aur moale,
umerele goale, umbra fetei stravezii/ E alba ca de ceara. Cea de-a doua
intrupare, din soare si noapte, reda ipostaza demonica. Cosmonogia este redata in
tonalitate majora :Iar ceru-ncepe a roti/ In locul unde piere. Luceafarul vrea sa

eternizeze iubirea lor, oferindu-i fetei mai intai imparatia oceanului (Colo-n palate de
margean/ Te-oi duce veacuri multe,/ Si toata lumea-n ocean/ De tine o sasculte), apoi a cerului (O, vin, in parul tau balai/ S-anin cununi de stele,/ Pe-a
mele veruri sa rasai/ Mai mandra decat ele). Insa paloarea fetei si stralucirea
ochilor sunt intelese de fata ca atribute ale mortii: Privirea ta ma arde. Ea ii cere sa
devina muritor, iar luceafarul accepta sacrificiul: Tu-mi cei chiar nemurirea mea/ In
schimb pe-o sarutare.
In partea a doua, idila dintre fata de imparat, Catalina, si pajul Catalin ,infatiseaza
repeziciunea cu care se stabileste legatura sentimentala intre exponentii lumii terestre.
Asemanarea numelor sugereaza apartenenta la aceeasi categorie: omul comun.
Portretul lui Catalin este realizat, in stilul vorbirii populare, in antiteza cu portretul
Luceafarului. Cstalin devine intruchiparea mediocritatii pamantene: viclean copil de
casa, Baiat din flori si de pripas,/ Dar indraznet cu ochii.
In partea a treia, zborul spre Demiurg structureaza planul cosmic, constituind cheia de
bolta a poemului.
In dialogul cu Demiurgul, Luceafarul, insetat de repaos (Si din repaos m-am
nascut,/ Mi-e sete de repaos), adica de viata finita, este numit Hyperion. Demiurgul
este cel care rosteste pentru intaia oara acest nume, el fiind Creatorul si cunoscand
esenta Luceafarului.
Hyperion ii cere Demirugului sa-l dezlege de nemurire, pentru a descifra taina iubirii
absolute, in numele caruia este gata de sacrificiul suprem: Reia-mi al nemuririi
nimb/ Si focul din privire,/ Si pentru toate da-mi in schimb/ O ora de iubire.
Demiurgul refuza cererea lui Hyoerion, pentru ca el face parte din ordinea primordiala
a cosmosului, iar desprinderea sa ar duce din nou la haos. De asemenea, pune in
antiteza lumea nemuritorilor si aceea a muritorilor (Ei doar au stele cu noroc/ Si
prigoniri de soarte,/ Noi nu avem nici timp, nici loc,/ Si nu cunoastem moarte),
oferindu-i lui Hyperion in compensatie diferite ipostaze ale geniului: filozoful, poetul,
cezarul, ca si argumentul infidelitatii fetei (Si pentru cine vrei sa mori?/ Intoarcete, te-ndreapta/ Spre-acel pamant ratacitor/ Si vezi ce te asteapta).
In partea a patra, imaginarul poetic se nuanteaza printr-un peisaj umanizat, tipic
eminescian, in care scenele de iubire se petrec departe de lume, sub crengile de tei
inflorite, in singuratate si liniste, in pacea codrului, sub lumina blanda a lunii.
Profunzimea pasiunii si unicitatea iubirii, constituirea cuplului adamic, il scot pe Catalin
din ipostaza terestra.
In final, poemul se clasicizeaza, versurile avand caracter gnomic: Ce-ti pasa tie,
chip de lut,/ Dac-oi fi eu sau altul?/ Traind in cercul vostru stramt/ Norocul va
petrce,/ Ci eu in lumea mea ma simt/ Nemuritor si rece. Geniul se izoleaza
indurerat de lumea comuna, pe care acum o trateaza cu ironie, dispret, asumandu-si
esenta nepieritoare.

Muzicalitatea elegiaca, meditativa, este data de particularitatile prozodice: masura

versurilor de 7-8 silabe, ritmul iambic, rima incrucisata; sunt prezente asonantele si rima
interioara (una-luna, zare-rasara).
La nivel stlistic, poemul este construit pe baza alegoriei si antitezei intre omul de
geniu si oamenii comuni. Prezenta metaforelor, mai ales in primul tablou, accentueaza
ideea iubirii absolute ce se cere eternizata intr-un cadru pe masura: palate de
margea, cununi de stele.
In portretizarea Luceafarului sunt utilizate imagini hiperbolice :Venea plutind in
adevar/ Scaldat in foc de soare.
Pentru ilustrarea conditiei geniului, poemul Luceafarul-sinteza a operei poetice
eminesciene- armonizeaza teme si motive romantic, atitudini romantic, elemente de
imaginar poetic si procedee artistice cultivate de scriitor, simboluri ale eternitatii/ mortii
si alte temporalitatii/ vietii.