Opere Bac:

1. Luceafaru -poezie romantica

2. Plumb -poezie simbolista
3. Lacustra -poezie simbolista
4. Eu nu strivesc corola de minuni a lumii -poezie modernista si expresionista
5. Testament -poezie modernista
6. Riga Crypto -poezie modernista
7. O scrisoare pierduta -comedie
8. Moara cu noroc -nuvela psihologica
9. Baltagul -roman traditional, obiectiv, realist
10. Ion -realist, obiectiv
11. Ultima noapte -interbelic, de analiza psihologica, subiectiv
12. Enigma Otiliei -balzacian
13. Povestea lui Harap-Alb -basm cult
14. Alexandru Lapusneanul-nuvela istorica
15. Leoaica tanara,iubirea – poezie neomodernista
16. In gradina Ghetsemani—Poezie traditionalista
17. Morometii

1.Luceafarul
//introducere
Poemul Luceafarul, aparut in 1883 in revista Convorbiri literare, este un poem romantic, o
alegorie pe tema geniului, dar si o meditatie asupra conditiei umane duale (omul supus unui
destin pe care tinde sa il depaseasca).
     Poemul este romantic prin amestecul genurilor si al speciilor. Imaginarul poetic e de
factura romantica. Iubirea se naste lent din starea de visare, in cadru nocturn, realizat prin motive
romantice: luceafarul, marea, castelul, fereastra, oglinda, visul.
//cuprins
Tema poemului este romantica: problematica geniului in raport cu lumea, iubirea si
cunoasterea. Compozitia romantica se realizeaza prin opozitia planurilor cosmic si terestru si a
doua ipostaze ale cunoasterii: geniul si omul comun.
     Luceafarul se incadreaza in specia litarera a poemului, specie de interferenta a epicului cu
liricul, de intindere relativ mare, cu un continut filozofic si caracter alegoric.
     Poemul romantic se realizeaza prin amestecul genurilor: liric (intensitatea emotionala), epic
(aparitia formelor naratiunii), si dramatic (conflict, dialoguri) si al speciilor: idila (poveste de
dragoste), pastel (peisaj terestru si cosmic), basm (poveste alegorica, fantastica) si meditatie
filozofica. Astfel, lirismul sustinut de meditatia filozofica si de expresivitatea limbajului este
turnat in schema epica a basmului si are elemente dramatice (dialog).

1
     Viziunea romantica despre lume este data de tema, de relatia geniu-societate, de structura,
de alternarea planului terestru cu planul cosmic, de antiteze, de motivele literare, de imaginarul
poetic. Elemente ale viziunii clasice sunt echilibrul compozitional, simetria si armonia.
     Tema poemului este problematica geniului in roport cu lumea, iubirea si cunoasterea. Tema
iubirii este ilustrata prin armonizarea zborului spre primordial si originar cu meditatia asupra
conditiei omului de geniu si cu aspecte fantastice ale naturii terestre si cosmice, constituind un
veritabil mit erotic.
     Titlul poemului se refera la motivul central al textului , Luceafarul, si sustine alegoria pe tema
romantica a locului geniului in lume, vazut ca o fiinta solitara si nefericita, opusa omului comun.
     Compozitia romantica se realizeaza prin opozitia planurilor cosmic si terestru si a doua
ipostaze ale cunoasterii: geniul si omul comun. Simetria compozitionala se realizeaza in cele
patru parti ale poemului astfel: cele doua planuri interfereaza in prima si ultima parte, pe cand
partea a doua reflecta doar planul terestru, iar partea a treia este concentrata pe planul cosmic.
     Incipitul poemului se afla sub semnul basmului. Timpul este mitic, cadrul abstract este
umanizat.
     Partea intai a poemului este o splendida poveste de iubire. Atmosfera se afla in concordanta
cu mitologia romana, iar imaginarul poetic e de factura romantica. Iubirea se naste lent din
starea de contemplatie si de visare, in cadru nocturn, realizat prin motive romantice:
luceafarul, marea, castelul, fereastra, oglinda. Semnificatia alegoriei este ca fata pamanteana
aspira spre absolut, iar spiritul superior simte nevoia compensatorie a materialitatii.
     La chemarea-descantec rostita de fata Cobori in jos, Luceafar bland, / Alunecand pe-o
raza , Luceafarul se smulge din sfera sa, spre a se intrupa prima oara din cer si mare, ca un
tanar voievod, un mort frumos cu ochii vii . In aceasta ipostaza angelica, Luceafarul are o
frumusete construita dupa canoanele romantice: par de aur moale, umetele goale, umbra
fetei stravezii / E alba ca de ceara . Cea de-a doua intrupare, din soare si noapte, reda
ipostaza demonica. Cosmogonia este redata in tonalitate majora: Iar ceru-ncepe a roti/ In
locul unde piere . Luceafarul vrea sa eternizeze iubirea lor, oferindu-i fetei mai intai imparatia
oceanului, apoi a cerului. Insa paloarea fetei si stralucirea ochilor, semne ale dorintei de
absolut, sunt intelese de fata ca atribute ale mortii: Privirea ta ma arde . Ea ii cere sa
devina muritor, iar Luceafarul, accepta sacrificiul: Tu-mi ceri chiar nemurirea mea / In
schimb pe-o sarutare...
     In partea a doua, idila dintre fata de imparat, numita acum Catalina si pajul Catalin,
infatiseaza repeziciunea cu care se stabileste legatura sentimentala intre exponentii lumii
terestre si se desfasoara sub forma unui joc din universulcinegetic. Este o alta ipostaza a iubirii,
opusa celei ideale. Asemanarea numelor sugereaza apartenenta la aceeasi categorie: a omului
comun. Portretul lui Catalin este realizat in stilul vorbirii populare, in antiteza cu portretul
Luceafarului. Acesta devine intruchiparea mediocritatii pamantene: viclean copil de casa,
Baiat din flori si de pripas/ Dar indraznet cu ochii, cu obrajei ca doi bujori .
     Zborul spre Demiurg structureaza planul cosmic si constituie cheia de bolta a poemului.
Aceasta parte, a treia, poate fi divizata la randul ei in trei secvente poetice: zborul cosmic,
rugaciunea, convorbirea cu Demiurgul si eliberarea. In dialogul cu Demiurgul, Luceafarul insetat

2
de repaos: Si din repaos m-am nascut / Mi-e sete de repaos , adica de viata finita, de
stingere, este numit Hyperion. De remarcat ca Demiurgul este cel care rosteste pentru intaia
oara numele lui Hyperion pentru ca El este Creatorul si cunoaste esenta Luceafarului.
     Hyperion ii cere Demiurgului sa-l dezlege de nemurire pentru a descifra taina iubirii absolute,
in numele careia este gata de sacrificiu. Demiurgul refuza cererea lui Hyperion pentru ca el face
parte din ordinea primordiala a cosmosului, iar desprinderea sa ar duce din nou la haos. De
asemenea, pune in antiteza lumea nemuritorilor si aceea a muritorilor, oferindu-i lui Hyperion,
in compensatie, diferite ipostaze ale geniului: filozoful, poetul, geniul militar / cezarul, ca si
argumentul infidelitatii fetei.
     In ultima parte, a patra, imaginarul poetic se nuanteaza printr-un peisaj umanizat, tipic
eminescian, in acre scenele de iubire se petrec departe de lume, sub crengile de tei inflorite, in
singuratate si liniste, in pacea codrului, sub lumina blanda a lunii. Declaratia de dragoste a lui
Catalin, patimasa lui sete de iubire exprimata prin metaforele : noaptea mea de patimi,
durerea mea, iubirea mea de-ntai, visul meu din urma , ca si constituirea cuplului adamic il
proiecteaza pe acesta intr-o alta lumina decat aceea din partea a doua a poemului, producand
ambiguitate asupra identitatii vocii lirice. In final, geniul se izoleaza indurerat de lumea comuna,
a norocului trecator, de nivel terestru, asumandu-si destinul de esenta nepieritoare. Ironia si
dispretul sau se indreapta spre omul comun, faptura de lut, prin replici fara raspuns cuprinse in
interogatiile retorice finale. Omul comun, incapabil sa-si depaseasca limitele, ramane ancorat in
cercul stramt , simbol al vremelniciei, iar geniul atinge ataraxia stoica, starea de perfecta
liniste sufleteasca obtinuta prin detasarea de framantarile lumii.
     Muzicalitatea celor 98 de strofe ale poemului este data si de particularitatile prozodice:
masura versurilor de 7-8 silabe, ritmul iambic, rima incrucisata.
//concluzie
  Luceafarul poate fi considerat o alegorie pe tema romantica a locului geniului in lume, ceea ce
inseamna ca povestea, personajele, relatiile dintre ele sunt transpuse intr-o suita de metafore,
personificari si simboluri. Poemul reprezinta o meditatie asupra destinului geniului in lume,
vazut ca fiinta solitara si nefericita, opusa omului comun.

2. Plumb
//introducere

Poetul George Bacovia se incadreaza in perioada interbelica, opera sa poetica fiind dominata
de curentele literare simbolism si expresionism. Volumul Plumb aparut in 1916 este primul
volum de versuri ce cuprinde arte poetice in care universul bacovian prinde forma si contur.
Poezia Plumb de George Bacovia apartine genului liric, iar ca tip de poezie este o arta poetica
care face parte din curentul literar simbolism.

3
Arta poetica este un crez literar, un program, o arta de a scrie. Arte poetice sunt considerate
operele in care artistul exprima conceptia personala, viziunea despre arta si procesul de creatie.
Simbolismul este un curent modern ce presupune la nivel formal si informal, inovatii la nivelul
poeziei. Se foloseste simbolul, un element al existentei umane sau al planului material care
dobandeste conotatii aparte si ca urmare exprima stari afective. Sugestia, aceasta provenind de
la verbul a sugera, subliniind legatura simbolului cu starile emotionale sau afective. Apar
corespondentele, cele care exprima legaturile eului poetic cu lumea si cu restul universului. Se
utilizeaza cromatica, fiecare culoare folosita in poezie exprimand stari sufeltesti. Poezia se
bazeaza pe stari sufletesti neclare, ambigue, obsesia, frica angoasa, nevroza, apasarea
sufleteasca, splinul. Muzicalitatea versurilor se realizeaza prin intermediul a doua tehnici:
tehnica refrenului si tehnica eufornica in care apar gifuri de stil sonore precum aliteratia si
asonanta. La nivelul versificatiei, poezia simbolista foloseste versul alb si versul liber, figurile de
stil din iomaginarul poetic sunt monotone in mica masura utilizate, iar accentul este pus pe
metafora. De asemenea, se foloseste sinestezia, forma de transpunere metaforica a datelor
unui simt in limbajul altui simt, figura de stil ce consta in realizarea prin intermediul unei imagini
artistic, o surprindere in forma concreta a unei realitati priceputa in mai multe secvente.
//cuprins

Titlul operei Plumb, de George Bacovia reprezinta un substantiv comun, care denotativ arata un
metal greu de culoare gri inchis. Sensul conotativ este dat de valoarea ca motiv literar central si
simbol al titlului. Titlul arata astfel apasarea sufleteasca, golul interior, melancolia si jalea eului
poetic, stari afective care prin corespondenta descriu un univers exterior trist, apasat de
greutatea plumbului.
Tema operei Plumb George Bacovia o constituie viziunea eului poetic asupra universului.
Subtema este moartea prin impietrire, iar motivele literare sunt plumbul, florile, coroanele si
sicriele, cavourile, strigatul interior. Opera cuprinde doua secvente lirice, secventa intai (primul
catren) arata planul exterior eului liric, spatiul cimitirului existential sominat de greutatea
plumbului si secventa a doua (al doilea catren) cuprinde planul interior „amorul de plumb”
reprezentand latura creatoare a poetului. Poezia Plumb, George Bacovia debuteaza cu imaginea
statica a unui cimitir, reprezentand existenta umana a poetului. Somnul este de neintors, este
somnul mortuar pus in legatura cu sicriele, primul element din campul semnatic al mortii.
Florile de plumb sugereaza natura impietrita in iminenta mortii, iar poetul in doliu funerar isi
plange propria conditie. Motivul singuratatii este surprins in legatura cu restrangerea mediului
reprezentata de cavou. Strofa se incheie in contrast cu imaginea de inceput in imagine auditiva
lugubra a scartaitului coroanelor. Vantul este factorul dinamic ce aminteste de o existenta
reala. A doua secventa arata arata somnul intors asa cum spunea Lucian Blaga, se indreapta
spre opus adica spre moarte. Eul liric se disociaza in om si poet, omul privind cum „amorul meu
de plumb se stinge”. Florile de plumb par a fi acea realitate potrivita mortii, apare agonia eului
poetic, deznadejdea surprinse intr-un strigat, mut, fara glas. Se reia simetria nativului
singuratatii, iar impietrirea plumbului pune stapanire pe fiinta poetului. Zborul cu fata catre

4
pamant reprezentat de aripile atarnande reprezinta viziunea eului liric despre creatie ce nu se
poate realiza intrun univers domniat de moarte. In opera Plumb George Bacovia exista mai
multe simboluri, fiecare avand conotatii aparte. Plumbul arata pasarea sufleteasca si golul
interior, iar acestea fac parte din elementele simboliste ale operei. Sugestia face legatura
dintre simbol si starile exprimate. Corespondenta este cavoul, un loc inchis, izolat, loc de
refugiu al eului liric dintre el si lume; sicriele, vesmant funerar, coroanele, mortul arata moartea
prin impietrire.
Cromatica curpinde culoarea gri inchis, iar plumbul exprima greutatea sufleteasca si spirituala
cat si sentimentele de tristete.
Muzicalitatea este reprezentata prin tehnica eufonica, tehnica refrenului „stam singur”.
Stilul artistic cuprinde scrierea versurilor, care are in vedere surprinderea campului semantic al
mortii si a monotoniei universului. Ca urmare, apar termeni diferiti precum „sicriele”,
„coroanele”, „ florile”, „funerar”, „cavou”, „mort”, ele subliniind subtema poeziei. La nivelul
constructiei semantice, morfologice se observa aceeasi monotonie pe care culoarea plumbului
o reflecta partile de vorbire cu aproximativ aceleasi functii sintactice, se reiau simetric si in a
doua strofa a poeziei. In ceea ce priveste prozodia, Plumb are o constructie riguroasa, care
sugereaza prezenta mortii, prin inchiderea versurilor cu rima imbratisata, masura fixa de 10
silabe, iambul alternand cu amfibrahul.
//concluzie

In opinia mea, poezia Plumb, de George Bacovia, este o arta poetica simbolista, prin prezenta
motivelor literare prezentate, precum moartea, golul, noaptea, plansul, nevroza, dar si prin
muzicalitatea versurilor sau prin repetitiile obsedante.

3.Lacustra
4.Eu nu strives corolla de minuni a lumii
//introducere
Modernismul este un curent literar apărut în perioada interbelică alături de tradiționalism, căruia i se
opune ca estetică. Acest curent a fost promovat de E. Lovinescu prin studii cuprinse în volumele: "Istoria
literaturii române contemporane" si "Istoria civilizației române moderne". Modernismul se mai
caracterizează prin subiectivitatea lirismului, inovație prozodică și lexicală, valorificarea mitului,
expresivitate și ambiguiatatea limbajului.

Lucian Blaga este filozoful poet al literaturii române, a cărui creație depășește modernismul, apropiindu-
se de expresionism, prin frenezia trăirilor, nevoia eului de a-și depăși limitele, comuniunea cu natura,
simbioza dintre bine și rău, viață și moarte. Poezia "Eu nu strivesc corola de minuni a lumii" a apărut în

5
volumul "Poemele iubirii" din 1919 și reprezintă o artă poetică în care sunt ilustrate conceptele filozofice
de cunoaștere luciferică și cunoaștere paradisiaca.

//cuprins

Poezia aparține modernismului prin subiectivitatea lirismului, exacerbată prin exprimarea subiectului
pronominal "eu" ("eu nu strivesc", "eu iubesc") și prin numeroase mărci reprezentate de verbe la
persoana întâi ("nu ucid", "sporesc") și adjective pronominale ("mea", "mei").

Specifica miscarii literare este si inovatia prozodica concretizata in poezia lui Blaga in strofa polimorfa cu
vers liber in care se utilizeaza tehnica ingambamentului. Rolul acesteia este de a asigura continuitate
ideilor poetice care nu se mai supun canoanelor prozodice si urmaresc doar fluxul sensibilitatii
creatoare.

"Eu nu strivesc corola de minuni a lumii" este un manifest literar modernist care ilustreaza viziunea lui
Blaga asupra poeziei ca forma de revelare a misterelor lumii, subliniind relatia dintre poet si univers.

Poezia este construita in jurul motivului luminii, simbol al cunoasterii, care aici imbraca doua forme:
cunoasterea poetica definita prin metafora plasticizanta "lumina mea" si cunoasterea celorlalti,
metafora "lumina altora". Inca din primele versuri, poetul anunta refuzul cunoasterii rationale, pe care o
considera distructiva, idee accentuata, de fapt, in plan metaforic, de structura "nu ucid/cu mintea
tainele, ce le-ntalnesc/in calea mea".

Titlul poeziei este un enunt care fixeaza atitudinea protestatoare a poetului fata de tainele lumii,
desemnate prin metafora revelatorie "corola de minuni a lumii". Aceasta simbolizeaza
frumusetea, perfectiunea, fragilitatea si diversitatea misterelor aflate pretutindeni in univers.
Verbul la forma negativa "nu strivesc" fixeaza atitudinea protectoare a poetului, stabilind in
acelasi timp o diferenta intre el si ceilalti. Titlul este reluat in primul vers pentru se accentua
mesajul poetic.
Poezia se construieste pe baza opozitiei dintre cunoasterea poetica si cea rationala. In vreme ce
cunoasterea poetica este constructiva, afectiva, adancind misterele, cea rationala este distructiva,
rupand relatiile dintre om si univers si anuland taina. Opozitia este mentinuta la nivel morfologic prin
verbele la forma negativa "nu strivesc", "nu ucid", "lumina altora/sugruma vraja nepatrunsului ascuns
"Lumina altora/sugrumă vraja nepătrunsului ascuns/în adâncimi de întuneric,/dar eu,/eu cu lumina mea
sporesc a lumii taină", dar si prin alternanta "eu" - "altii".

Poezia se organizeaza simetric datorita elementului de recurenta care incheie atat prima cat si ultima
secventa lirica. Acesta este reprezentat de enumeratia unor metafore revelatorii ("flori", "ochi", "buze",
"morminte") construite prudent in ordinea cresterii misterului. Metaforele reprezinta particularizari ale
tainelor lumii: florile sunt simbolul frumusetii, al lumii vegetale si al cunoasterii senzoriale; ochii
reprezinta cunoasterea contemplativa; buzele - cunoasterea prin iubire si cuvant; iar mormintele
misterul noptii. Repetata in finalul textului, enumeratia este precedata de o structura cauzala care
justifica optiunea poetului pentru protectia misterelor "căci eu iubesc/şi flori şi ochi şi buze şi
morminte".

6
Viziunea asupra cunoaserii este detaliata de Blaga prin compratia ampla in cadrul careia unui element
concret i se alatura altul abstract, prin care se fixeaza o impresie, o senzatie, o constatare, realizandu-se
ceea ce Lovinescu numea "cugetari plasticizante". Comparatia "şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna/nu
micşorează, ci tremurătoare/măreşte şi mai tare taina nopţii,/aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare/cu
largi fiori de sfânt mister/şi tot ce-i neînţeles/se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari/sub ochii mei-"
defineste cunoasterea poetica drept o cunoastere selenara al carei obiect, pe de o parte se arata prin
semnele sale, iar pe de alta parte de ascunde dupa semnele sale, ramanand vesnic un mister. Se
accentueaza astfel scopul cunoasterii poetice de a amplifica misterele lumii. Ideea este accentuata prin
aglomerarea termenilor din campul lexico-semantic al misterului ("mister", "taina" si "intunecata zare"),
precum si prin folosirea cuvintelor din aceeasi familie lexicala: "neinteles" si "neintelesuri". Metafora
revelatorie "largi fiori de sfant mister" simbolizeaza statutul demiurgic al scriitorului, care, din protector
al misterelor, devine un creator de mister.

Motivele literare sunt cele care completeaza ideea poetica, potentandu-i semnificatiile: motivul luminii,
motivul misterului, motivul calatoriei spre cunoastere ("ce le-ntalnesc in calea mea"), motivul
metamorfozei ("şi tot ce-i neînţeles/se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari/sub ochii mei-"), motivul lunii,
motivul noptii.

//concluzie
Consider ca poezia lui Blaga surprinde o relatie intima dinre poet si univers, fiind in acelasi timp o
confesiune asupra conditiei poetului. Ceea ce impresioneaza este sentimentul de contopire cu misterele
universale, cu esenta lumii dublata de protejarea si amplificarea acestora, toate fiind explicate prin
iubire, vazuta ca unica modalitate de atingere a absolutului. Totodata, poezia impresioneaza prin
originalitatea limbajului, concretizata in metafore revelatorii si plasticizante si in comparatia ampla, dar
si in inovatiile prozodice.

Testament
//introducere

Tudor Arghezi face parte, alături de Mihai Eminescu și Nichita Stănescu, din seria poeților care
au transformat hotărâtor evoluția limbajului poetic românesc. Publicarea volumului de debut,
”Cuvinte potrivite” (1927),  a produs un ecou puternic în literatura epocii. Aparținând
modernismului,  opera argheziană depășește  limitele unei încadrări globale în  curentul
teoretizat de Eugen Lovinescu datorită personalității complexe și mereu contradictorii a
autorului.

Poezia ”Testament” răspunde înnoirilor cerute de teoria lovinesciană și aparține

modernismului interbelic prin: valorizarea estetică a urâtului, inserarea socialului în temele de
inspirație, fantezia metaforică , limbajul ca ”esență de cuvinte”.

//cuprins

7
O trăsătură a modernismului prezentă în text este adeziunea poetului la estetica urâtului.
Introdus prima oară de Charles Baudelaire-”Les fleurs du mal”, conceptul de estetica urâtului
vizează în poezia argheziană transformarea categoriilor periferice ale vocabularului-registrul
arhaic, regional, argoul, jargonul- în material liric: ”Am luat ocara și, torcând ușure,/ Am pus-o
când să-mbie, când să-njure” . La Arghezi, orice obiect al universului exterior are drept de
existență poetică. Inesteticul trece printr-un fenomen de transformare: ” Din bube, mucegaiuri și
noroi/ Iscat-am frumuseți și prețuri noi.” Urâtul și dezgustătorul sunt folosite pentru forța lor de
sugestie: ” făcui din zdrențe muguri și coroane”.  Poezia e catharsis, purificare a experienței
derizorii sau dureroase prin cuvânt.

O altă trăsătură a modernismului este limbajul ca ” esență de cuvinte”. La Arghezi,  ideea este
redată în forme surprinzătoare și fascinante. Cuvintele se resemantizează în contexte neobișnuite
și dau corporalitate lirică gândului de la care pornesc. Asocieri lexicale precum: ”seara
răzvrătită”, ”cuvinte potrivite”, ”dumnezeu de piatră”, ”rodul durerii de vecii” au forța
adevărului enunțat frust și aproape familiar . Limbajul este supus unei voințe creatoare
paradoxale, dar nu este numai joc sau potrivire de cuvinte, ci și încercare de înțelegere a
existenței prin cuvânt.

Tema textului este poezia ca moștenire spirituală. Fiind o artă poetică, el arată concepția
autorului cu privire la literatură, la rolul acesteia, precum și la relația sa cu antecesorii și cu
generațiile viitoare. Rolul poetului este văzut din perspectivă istorică și ontologică.

Ideea poetică a transmiterii testamentare a poeziei este redată cu ajutorul temenului cheie-
carte. Cartea este  definită printr-o serie de metafore. Mai întâi, ea este ”treaptă”– modalitate de
cunoaștere, de evoluție, de maturizare pentru cititorul neexperimentat pe care  ”gropile adânci”-
”  tânăr, să le urci te-așteaptă”. Apoi, ea este ” hrisovul vostru cel dintâi”, carte primordială,
sinteză etnică a istoriei ” robilor cu saricile pline/ De osemintele vărsate-n mine.” Nu în ultimul
rând, este ”sudoarea muncii sutelor de ani” adunată în pagini în care pentru prima oară sapa
este schimbată în condei și brazda în călimară. În concluzie, cartea dă glas unei istorii tezaurizate
în conștiința poetului. Identitatea lui se hrănește din identitatea ”robilor” (”obscurorum virorum”)
a căror voce se simte.

O imagine poetică relevantă pentru temă este cea care definește poezia în ultima strofă: ” Slova
de foc și slova făurită/ Împerecheate-n carte se mărită/ Ca fierul cald îmbrățișat în clește.”
Pornind de la actul modelării metalului dur, Arghezi plasticizează procesul creației într-o
imagine inedită și sugestivă. Inspirația și meșteșugul sunt deopotrivă necesare. Metalul
incandescent-”slova de foc” nu poate lua forma dorită fără ”îmbrățișarea cleștelui”-efortul intens
și migălos de artizan. Poezia nu poate fi doar talent, fără trudă și sacrificiu, așa cum munca nu
poate înlocui talentul, inspirația. Procesul este o nuntă-”împerecheate-n carte se mărită”, o
sărbătoare miraculoasă a creației.

Titlul subliniază, conotativ și denotativ, ideea centrală a textului. Testamentul arghezian

cuprinde atât descrierea  moștenirii poetului, cât și instrucțiuni pentru ca genericul ” fiu” căruia i
se adresează să o poată folosi. Moștenirea -numele său- este adunat într-o carte. Modest, articolul
nehotărât ”o”- ”o carte” sugerează imaginea de ansamblu a unei ample moșteniri culturale din
care creația poetului constituie doar o parte.  Pentru a fi relevantă și semnificativă, poezia sa

8
trebuie să devină cea mai înaltă și mai rezistentă oglindire a vieții și a spiritualității colective,
exprimate printr-o voce singulară.

Figurile semantice inedite caracterizează stilul poeziei argheziene. Epitetele sunt

surprinzătoare, în asocieri oximoronice: ” veninul strâns l-am preschimbat în miere/ Lăsând
întreagă dulcea lui putere.”; ”Durerea noastră dulce și amară”. Comparațiile și metaforele
creează imagini în contururi dure, alături de culori luminoase: ”a jucat/ Stăpânul, ca un țap
înjunghiat”; ” E-ndreptățirea ramurei obscure/ Ieșită la lumină din pădure/ Și dând în vârf, ca un
ciorchin de negi/ Rodul durerii de vecii întregi.” Limbajul este înnoit prin exploatarea la
maximum a conotației, poetul folosind resurse lingvistice până atunci inaccesibile.

//concluzie

Scoțând în evidență temele și motivele dominante ale operei, explicitând în realizări concrete
concepte despre rolul literaturii, definindu-se subiectiv prin intermediul artei sale, Tudor Arghezi
realizează prin ”Testament” o artă poetică modernistă cu valoare de tratat de estetică.

7. O scrisoare pierduta
//introducere
"O scrisoare pierdută", publicată în a doua jumătate a secolului XIX, într-o perioadă cunoscută ca epoca
marilor clasici, este cea de-a doua comedie scrisă de I.L. Caragiale

Legat de curentul în care se încadrează, în această comedie se îmbină elemente specifice realismului
(tema socială, descrierea mediului care influențează comportamentul personajelor), dar și clasicismului
(tipologiile umane, categoriile de comic).

Textul se încadrează în genul dramatic, care cuprinde totalitatea operelor literare scrise cu scopul de a fi
puse în scenă și în care principalul mod de expunere e dialogul. Opera prezintă trăsăturile acestui gen,
precum structurarea în acte și scene, prezența didascaliilor și prezența conflictului dramatic. Specia din
care face parte textul este comedia, ironizându-se aspecte sociale sau defecte umane, deoarece apar
cele patru tipuri de comic (de moravuri, de situație, de caracter și de limbaj) și conflictul este exclusiv
exterior. De asemenea, o altă trăsătură a speciei este și finalul fericit, în care conflictul se rezolvă și toate
personajele sunt prezente în scena finală.

//cuprins

Tema acestei comedii este ironizarea vieții politice, a moravurilor politicienilor, dar și a vieții de
familie. Astfel, prin caricatură și hiperbolizarea unor defecte, se atrage atenția asupra demagogiei
corupției, ipocriziei, adulterului și inculturii.

Una dintre scenele ce susțin tema este cea în care prefectul Ștefan Tipătescu trece cu vederea
faptul că Pristanda își însușise o parte din fondurile alocate de prefectură pentru cumpărarea
9
steagurilor. La rândul lui, Tipătescu face un abuz de putere ordonându-i lui Ghiță să îl aresteze
pe Nae Cațavencu fără a avea vreun temei legal. Astfel, se ironizează corupția din sistem, unde
chiar oamenii care ar trebui să impună legea, o încalcă cu nonșalanță.

O altă scenă este cea în care Nae Cațavencu pretinde să fie sprijinit în alegeri de reprezentanții
partidului la putere, șantajându-l pe Trahanache cu publicarea scrisorii în caz contrar. Faptul că
Dandanache devine deputat tot în urma unui șantaj accentuează nedreptatea prin care funcțiile
politice sunt atribuite.

Indicii spațiali și temporali nu sunt precizați, singura mențiune fiind "în capitala unui județ de
munte, în zilele noastre". Vaga determinare spațială și temporală are scopul de a generaliza
mesajul piesei și de a evidenția universalitatea tipologiilor umane prezentate.

Incipitul surprinde discuția dintre prefectul Ștefan Tipătescu și Ghiță Pristanda, în care polițistul
îi povestește politicianului despre modul în care l-a spionat pe Nae Cațavencu și a aflat că acesta
a intrat în posesia unui document atât de important încât îi poate asigura sprijinul politic ala
adversarilor. Apare aici o tehnică dramatică numită captatio benevolintiae, prin care este stârnită
curiozitatea publicului față de conținutul acestei scrisori.

Ca în orice comedie, finalul corespunde rezolvării conflictului dramatic prin găsirea scrisorii de
către Cetățeanul turmentat și restituirea acesteia lui Zoe. Cațavencu își cere iertare, iar doamna
Trahanache îl obligă să organizeze festivitatea pentru candidatul ales, Dandanache. La petrecerea
din ultima scenă se regăsesc toate personajele, iar comicul de caracter și de situație reapare prin
replica finală a lui Trahanache, care îl roagă pe Tipătescu să o viziteze pe Zoe a doua zi, când el
va fi la o ședință.

Didascaliile, numite și indicații scenice au o funcție dublă în textul dramatic. Pe de o parte, în

varianta scrisă, ele conturează atmosfera, oferă detalii despre personaje și ajută la caracterizarea
acestora. Pe de altă parte, în varianta jucată, didascaliile oferă informații despre scenografie și
regie.

Conflictul dramatic este strict exterior și se manifestă între reprezentanții partidului la putere
(Trahanache, Zoe, Tipătescu) și respectiv președintele partidului din opoziție, Nae Cațavencu.
Neînțelegerile nu au însă un fond real, întrucât nu țin nici de doctrină, nici de mentalități, ci doar
de orgolii și setea de putere. Lipsa conflictului interior, a mustrărilor de conștiință se justifică
prin superficialitatea personajelor și încadrarea lor strictă într-o tipologie.

//concluzie

În opinia mea, piesa transmite un mesaj general uman, cuprinzând tema și aspecte sociale care sunt
actuale chiar și în zilele noastre. În primul rând, există personaje-tip, care reprezintă mai multe tipologii
cunoscute, iar generalizarea mesajului reiese prin vaga definire a timpului și a spațiului și prin situațiile
general umane în care personajele se află. În al doilea rând, tipurile de comic contribuie la realizarea
unui impact asupra publicului și asupra tipologiilor umane. Acestea sunt și modalități indirecte de
caracterizare a personajelor. În concluzie, actualitatea piesei și generalizarea mesajului oferă un caracter
unic și inconfundabil piesei.

10
 8. Moara cu noroc
//introducere
Ioan Slavici (1848-1925), prozator ardelean, unul dintre marii clasici ai literaturii române si
precursor al lui Liviu Rebreanu prin viziunea realista asupra lumii si vietii ilustrata în opera sa, este,
totodata, si un autor moralist, un fin psiholog si un creator de tipologii. Dupa cum el însusi marturiseste,
ca adept înflacarat al filosofului chinez Confucius, aplica în creatiile sale virtutile morale exprimate de
acesta, întreaga sa opera fiind astfel o pledoarie pentru echilibru moral, pentru 11111y249l chibzuinta si
întelepciune, pentru fericirea prin iubirea de oameni si, mai ales, pentru pastrarea masurii în toate, orice
abatere de la aceste principii fiind grav sanctionata de autor.

Temele cele mai importante întâlnite în proza realista sunt familia si averea, teme pe care le regasim în
multe dintre operele lui Ioan Slavici, prin urmare si în nuvela "Moara cu noroc", aparuta în anul 1881 în
volumul "Novele din popor".

//cuprins
Creatia literara "Moara cu noroc" este o nuvela realista, de factura clasica, cu un singur fir
narativ, urmarind un conflict interior (psihologic) si unul exterior (social), cu o intriga riguros
construita, cu fapte verosimile si putine personaje, acentul fiind pus mai mult pe definirea
personajului decât pe actiune, având o evidenta tendinta spre obiectivizarea perspectivei
narative si detasarea naratorului fata de actiune, prin naratiunea la persoana a III-a.
Perspectiva narativa evidentiaza naratorul omniscient (heterodiegetic) si obiectiv, care, prin
naratiunea la persoana a III-a, apeleaza la cele mai variate mijloace de analiza psihologica:
dialogul, introspectia si auto introspectia si monologul interior.
Din punct de vedere structural, nuvela are saptesprezece capitole, înlantuite în ordinea
cronologica a desfasurarii actiunii, integrate fiind de incipitul si finalul nuvelei ce ilustreaza
spusele batrînei soacre a personajului principal si da nuvelei circularitate si simetrie.
Perspectiva temporala se defineste printr-un timp real, actiunea începând în preajma zilei de Sf.
Gheorghe si terminandu-se de Paste, într-un an de la sfârsitul secolului al XIX-lea, iar
perspectiva spatiala este reprezentata de un spatiu exterior, real, hanul Moara cu noroc si de
un spatiu interior, psihologic, care reflecta conflictul interior al protagonistului.
Tema si ideea nuvelei argumenteaza structura realista si psihologica a acesteia, subliniind
consecintele nefaste ale patimei pentru bani, atunci când aceasta pune stapânite pe om,
controlându-i comportamentul si hotarându-i soarta.
Conflictul interior este de natura etica si determina soarta personajelor în functie de abaterile
de la normele morale, iar cel social, exterior, ilustreaza realitatile comunitatii ardelenesti de la

11
sfârsitul secolului al XIX-lea, societate dominata de afaceri ilicite, în care influenta decisiva o are
puterea banului.

Înca din incipit, prin cuvintele batrânei, soacrei lui Ghita, se obseva ca cele doua idealuri,
linistea familiei si bogatia sunt puse în opozitie: "Omul sa fie multumit cu saracia sa, caci, daca e
vorba, nu bogatia, ci linistea colibei tale te face fericit ".
Personajul principal, Ghita, ilustreaza tipul specific realist al arivistului, care se abate de la codul
etic enuntat de batrâna si care, pentru a-si satisface patima pentru bani, accepta treptat
folosirea oricaror mijloace pentru atingerea scopului, sacrificându-si "linistea colibei" sale.
Ghita apare în expozitiunea nuvelei ca un om nemultumit de conditia sa modesta de cizmar, om
blând, harnic si cinstit, care ia în arenda cârciuma de la Moara cu noroc, vazând în aceasta
oportunitate o afacere profitabila pentru familia sa, formata din sotia Ana, doi copii si soacra
lui. Lucrurile merg într-adevar bine, iar viata lor e linistita si lipsita de grija banilor, pâna în
momentul în care la han îsi face aparitia Lica Samadaul, stapânul porcarilor si al locurilor,
personaj sub influenta caruia Ghita va suferi transformari dramatice. Acest moment constituie
intriga actiunii.
Întreaga desfasurare a actiunii conduce spre sfârsitul tragic al personajelor. Desi initial se
împotrivette autoritatii lui Lica, Ghita, robit de dorinta de a avea bani, începe sa accepte
compromisuri, se îndeparteaza de familie, devine complice la crima prin marturia falsa de la
proces. Punctul culminant al degradarii sale este momentul în care îsi foloseste sotia drept
momeala pentru a-l putea da pe Lica lui Pintea, episod urmat de un deznodamânt tragic: Ana
moare omorâta de Ghita, acesta este ucis de unul dintre oamenii lui Lica, Raut, Lica da foc
hanului si se sinucide pentru a nu fi prins de Pintea.
Realismul este un curent literar care plaseaza personajul în mijlocul mediului sau, într-un spatiu
în care se regaseste specificul epocii si al locului. Astfel, descrierea turmelor de porci si a
porcarilor, plasarea minutioasa a personajelor în multime, la judecatorie, creaza impresia de
viata autentica.
Stilul narativ al nuvelistului corespunde si el, în mare parte, specificului realist, care cauta
obiectivitatea si o exprimare cât mai exacta si mai clara. Chiar daca Slavici nu poate fi considerat
un prozator întru totul obiectiv, stilul sau tinde spre obiectivizare, autorul utilizând atât stilui
direct cât si pe cel indirect, neavând o preocupare deosebita pentru frumusetea limbajului.

//concluzie

12
Slavici prezinta în aceasta nuvela viziunea unui spirit moralist, care pune deasupra tuturor
valorilor false si trecatoare pe cele stabile: cinstea, dragostea pentru familie si echilibrul.
Aceasta viziune reiese atât din nararea propriu-zisa a faptelor, cât si din constructia
personajului principal, ale carui trasaturi sunt relevate, în special, prin prezentarea conflictul
interior, psihologic al protagonistului. Aceasta viziune este accentuata si de un alt personaj al
nuvelei, care nu are niciun rol în actiunea propriu-zisa, îndeplinind functia de "purtator de
cuvânt" al autorului - soacra lui Ghita. Ea este cea care induce, de la început, teama ca banul va
distruge echilibrul familiei. Tot ea este cea care, pastrându-si aceeasi rigoare morala, transmite
în final mesajul optimist al scriitorului, acela ca, în ciuda celor întâmplate, viata trebuie sa îsi
urmeze cursul firesc, sa mearga "mai departe", iar cei ramasi nu vor mai trebui sa se lase dusi
asa usor de ispita banului: "Apoi ea lua copiii si pleca mai departe".

9. Baltagul
//introducere
Prin capodopera Baltagul (1930), Sadoveanu realizează o noua interpretare a mitului mioritic, versul-
motto indicând sursa de inspiraţie: „Stăpâne, stăpâne, / Mai cheamă ş-un câne”. Publicat în 1930,
romanul a fost scris în 17 zile la vârsta de 50 de ani.

Este un roman tradițional pentru că se constituie ca o expresie a vieţii satului românesc, a

universului rural dar și a specificului personajelor: ţăranul este „ principalul meu erou”
mărturisind Sadoveanu. Avem de-a face cu o imagine idilică a acestuia și de un pitoresc profund,
diferit de țăranul conștient moral al lui Slavici sau de cel crud, brutal al lui Rebreanu și mai apoi
Preda. Deasemenea romanul valorifică tradiții românești: oierit, tors, ritualuri de sărbători, nuntă,
înmormântare, botez etc. Lumea lui Sadoveanu este puternic înrădăcinată în credința creștină
specifică poporului român dar și în obiceiurile precreștine precum vizita la baba Maranda,
mulțimea superstițiilor de care ține seama cu atenție.

Baltagul este și roman mitic pentru că zugrăveşte o civilizaţie veche pastorală și valorifică
mituri precum cel al transhumanței (Miorița) sau cel al coborârii în Infern (Isis și Osiris).

Poate fi încadrat și în realismul de tip obiectiv având un narator obiectiv, omniscient,

neimplicat în acțiune, narațiune la persoana a III-a, prin realismul descrierilor și prin tehnica
detaliilor folosită în portretizare. Putem identifica și elementele reale de cronotop (Bistrița, Vatra
Dornei) sau legătura strânsă care se stabilește între mediu și personaje (vezi grija soției pentru
împlinirea datinilor sociale).

//cuprins
Romanul Baltagul, aparut in anul 1930, este considerat ca fiind una din cele mai reusite scrieri
ale autorului. Criticii literari au remarcat profunzimea romanului, fiind interpretat ca roman
mitic, monografic, de dragoste, al initierii, al familiei si, in ultimul rand, ca roman cu intriga
politista.

13
     Complexitatea pe care o presupune ilustrarea relatiilor umane, dar si a celor dintre om si
cosmos, impune desfasurari epice ample. Romanul, datorita stratificarii planurilor sale narative si
datorita spatiilor ample de gesticulatie conflictuala, poate aborda tema vietii si a mortii, a iubirii,
a datoriei si a initierii, permitand totodata realizarea dimensiunii monografice a oprei. Redus
ca dimensiuni, Baltagul ilustreaza o caracteristica importanta: forta de concentrare.
     Viziunea despre lume prezentata in acest roman( redus ca dimensiuni, dar epopeic ca forta
de evocare) nu face exceptie de la ampla perspectiva pe care o ofera Sadoveanu in toata cretia
lui. Ordinea cosmica si cea umana sunt guvernate de o lege universala. Uitarea ordinelor lumii
este una dintre marile primejdii ale varstei moderne a umanitatii, asa ca scriitorul o evoca pentru
a o salva. Omul arhaic, desprins din mijlocul naturii autohtone, se confrunta cu lumea moderna si
oscileaza indecis intre a ramine legat de izvorul care l-a creat sau a se rupe de el.
     Tema romanului Baltagul are un mare grad de generalitate: relatia dintre ordinea reala si cea
transcendenta a lumii, precum si conditia omului care traiese in zona de interferenta a lumii vechi
cu cea noua. Din aceasta mare tema se desfac, intr-o retea complexa, celelalte teme, subordonate:
iubirea, moartea, familia, initierea. Ele pot fi interpretate ca aspecte ale marii teme care dezvaluie
relatia omului cu universul.
     Perspectiva narativa adoptata in incipitul romanului este construita pe un principiu
telescopic. Legenda rostuirii etniilor, auzita de Nechifor Lipan de la un baci intelept, este evocata
de Vitoria. Barbatul ei obisnuia sa o spuna uneori la cumatrii si nunti, adica in momente ritualice,
care amintesc de ordine si rost. Prima voce pe care cititorul o aude in roman este deci a marelui
absent, dar mediata de constiinta femeii lui, surpinsa intr-o atitudine cu numeroase valente
simbolice : torcand nu doar lana din furca ci si caierul amintirii si al dorului. Treptat, dupa
momentul evocarii, perspectiva narativa se schimba, facand loc unui narator neutru, cu focalizare
zero, care insa se va nuanta pe tot parcursul romanului, alternand cu focalizarea interna.
     Romanul Baltagul este alcatuit din 16 capitole, deschise de un prolog cu un rol esential in
conturarea viziunii despre lume si a perspectivei narative.
     Incipitul deschide romanul pe un ton liturgic, preluand parca misiunea de a continua textul
biblic al Genezei si de a dezvalui intamplarile care au urmat la crearea lumii: Domnul
Dumnezeu, dupa ce a alcatuit lumea, a pus randuiala si semn fiecarui neam .
     in ceea ce priveste randuiala si semnul, cuvinte-cheie ale interpretarii romanului, se
contureaza de la inceput o viziune clara asupra lumii: existenta presupune ordine si semnificatie.
Nimic aleatoriu nu se petrece, nici la nivel colectiv, nici la nivel individual. in ordinea
prestabilita a lumii, un Dumnezeu atotputernic a distribuit fiecarui neam darurile cuvenite. Cand
la tronul dumnezeiesc s-au infatisat cu intarziere moldovenii, calatori prin munti cu oile si cu
asinii, lor nu le-au mai ramas bunuri de impartit: Nu va mai pot da intr-adaos decat o inima
usoara ca sa va bucurati cu al vostru .
     Finalul operei prezinta iesirea personajului principal din imparatia mortii si reluarea
ritmurilor firesti ale existentei. Mandatul justitiar al Vitoriei s-a implinit, ritualul integrarii
cosmice a celui disparut s-a finalizat, deci viata poate sa mearga inainte in familia Lipanilor,
condusa acum de Gheorghita. Putem observa ca finalul intra in raport de simetrie cu incipitul,
prin destinul exponentului exemplar al oamenilor de la munte, Vitoria.
     Din cele saisprezece capitole ale romanului, primele cinci dezvolta o expozitiune ampla,
necesara prezentarii timpului, spatiului si personajelor. Gospodaria Lipanilor, sosirea lui Mitrea
argatul, pregatirile pentru iarna, alcatuiesc un plan al expozitiunii, care contureaza aspectul
monografic. Celalalt plan este centrat asupra Vitoriei, care face drumuri in cercul satului intre
preotul Daniil Milies si baba Maranda, vrajitoarea.
14
     Faptul perturbator – intriga - este intarzierea nejustificata a barbatului si decizia Vitoriei de a
incepe cautarile. Venirea lui Gheorghita acasa in prag de iarna o hotaraste sa-l trimita pe el, dar
ezitarea flacaului o face sa se razgandeasca.
     Desfasurarea actiunii prezinta pregatirile de plecare si reconstituie cronologic drumul
nevestei si al feciorului, in disperata incercare de a construi traseul celui disparut si de a innoda
firul cunoasterii. Visul cel rau nu-i dadea pace asa ca drumul pornit era deja gandit ca o calatorie
in lumea mortii : dac-a intrat el pe celalalt taram, oi intra si eu dupa dansul . Faptul ca
anunta autoritatile nu este decat o formalitate, femeia intelegand ca datoria morala ii revine in
totalitate ei.
     Capitolul final, al XVI-lea, concentreaza punctul culminant si deznodamantul. La praznic,
Bogza si Cutui, adusi la exasperare de jocul Vitoriei, cedeaza nervos, si sunt demascati. Cainele
Lupu sare la beregata ucigasului, iar Cutui ajunge in mana autoritatilor. Gheorghita dovedeste ca
poate folosi baltagul si intra in randul maturilor.
     Replica finala a romanului revine Vitoriei. Ea fixeaza etapele traseului de intoarcere acasa,
subliniind importanta respectarii randuielilor. Gandul nu i se mai intoarce spre trecut, cu care a
incheiat socotelile, ci se proiecteza in viitor.
     Dorinta Vitoriei Lipan de a asigura ritualul funebru al sotului justifica existenta mitului
Antigonei in opera. Prin spiritul justitiar ce caracterizeaza personajul principal al romanului,
Vitoria, opera primeste astfel influente mitologice egiptene: mitul lui Osiris si Isis. Osiris era un
zeu egiptean al vegetatiei si al Nilului si era reprezentat ca erou justitiar, purtand un bici sau un
toiag. Isis reprezinta divinitatea fecunditatii, sotie a lui Osiris, si mama a lui Horus, impreuna,
formand trinitatea sacra egipteana.
     Una din cele mai importante aspecte referitoare la constructia personajelor este identificarea
unei scheme mitice in distributia lor. Una din povestile exemplare ale umanitatii, care este
considerata mitul total: istoria zeului egiptean Osiris, ucis de fratele sau, Seth, si reinviat de Isis.
Analogiile depasesc cadrul personajelor principale. Zeul va fi razbunat de fiul sau Horus
( Gheorghita), cu ajutorul cainelui Anubis ( Lupu), care in credinta egipteana este calauza divina
spre Infern si cel care devoreaza pacatosii, dupa judecata lui Osiris. Mitul de larga circulatie
universala deschide cai noi de interpretare a romanului: cuplul Isis-Osiris cuprinde
repertoriul intreg al semnificatiilor cosmice exprimate de ipostazele umane fundamentale:
casnicie,iubire, paternitate,fidelitate, prietenie, rodnmicie, legiuire,lupta binelui impotriva
raului, moarte, pietate, nemurire ( Al. Paleologu).
     Vitoria Lipan este personajul principal al romanului si unul dintre cele mai complexe
personaje feminine din literatura noastra. Vitoria reprezinta imaginea unui erou popular, avand o
personalitate reprezentativa si puternica. Este sotia lui Nechifor Lipan si mama Minodorei si a lui
Gheorghita.
     inca de la inceput impresioneaza prin frumusetea si farmecul fizic, caci la cei aproape 40 de
ani ochii ei caprui rasfrangeau lumina castanie a parului , insa privirea ei era dusa
departe, semn al gandurilor care o copleseau. Ochii ei  luceau ca intr-o usoara ceata, in
dosul genelor lungi, rasfranse in carligasa .
     Pe langa faptul ca era o femeia darza si aspra, mai era si o femeie harnica, avand grija de o
intreaga gospodarie in lipsa sotului ei, acesta des fiind absent. Este o femeie puternica si
hotarata( N-am sa mai am hodina cum n-are paraul Tarcaului pan’ce l-oi gasi pe Nechifor
Lipan ),curajoasa, lucida. Inteligenta nativa si stapanirea de sine sunt evidentiate pe drum,dar
mai ales la parastas,cand demasca ucigasii.

15
     Vitoria mai reprezinta si o femeie arhaica. Era credincioasa, respecta cu strictete obiceiurile
stramosesti si crestine. Nu pleaca la drum pana nu se consulta cu preotul, se ruga, tinea post 12
vineri, se spovedea, se impartasea, iar cand intalneste o cumetrie si o nunta respecta traditia si
mai ales e preocupata sa implineasca toate cele crestinesti pentru inmormantarea lui Nechifor.
insa, pe langa acest fapt este si o fire superstitioasa. Crede in vise, in semne, in descantece si in
vraji si pentru aceasta nu uita sa mearga si la baba Maranda pentru a afla vesti despre sotul ei. Ca
mama,ii interzice Minodorei sa se indeparteze de traditie ( iti arat eu coc,valt si bluza ...! Nici
eu ,nici bunica-ta, nici bunica-mea n-am stiut de acestea –si-n legea noastra trebuie sa
traiesti si tu! ) si contribuie prin calatorie la maturizarea lui Gheorghita.
     Vitoria este caracterizata indirect si prin nume, care sugereaza ca va fi victorioasa biruind
toate greutatile si implinindu-si destinul.
//concluzie
Romanul Baltagul este un roman traditional, pentru ca recompune imaginea unei societati
arhaice, pastratoare a unor traditii care au supravietuit trecerii timpului. Prin complexitate si
prin semnificatii, scrierea depaseste granitele traditionalului si intra in categoria romanului
mitic.

10. Ion
În polemica interbelică privitoare la roman, anunţată de nuvele precum Zestrea, Ruşinea,
Dintele, Răfuiala sau Proştii,  apariţia romanului Ion de Liviu Rebreanu în 1920  “ rezolvă o
problemă şi curmă o controversă”  (Eugen Lovinescu) . În  epocă, Eugen Lovinescu
formulează principiile modernismului şi ale teoriei sincronismului, în timp ce Călinescu
militează pentru romanul obiectiv iar sămănătoriștii pentru proza și poezia tradiționalistă.

În acest context,  Liviu Rebreanu reia tema ţăranului român într-o manieră modernă,
propunând un roman salutat de critica vremii ca ” cea mai puternică creaţie obiectivă din
literatura română ”( Eugen Lovinescu). Ţăranul este văzut în mijlocul frământărilor sale pentru
pământ, determinat social şi economic de posesiunea acestuia în condiţiile satului ardelean de la
începutul secolului al XX-lea. Tema centrală-problematica pământului– este dublată de tema
iubirii și a familiei.

Viziunea autorului poartă amprenta manifestului enunţat ideologic în articolul Cred (1924) şi în
discursul de primire în Academia Română- Laudă ţăranului român (1934) : „  Pentru mine arta
… înseamnă creaţie de oameni şi de viaţă… Nu frumosul, o născocire omenească, interesează în
artă, ci pulsaţia vieţii. Când ai reuşit să închizi în cuvinte câteva clipe de viață adevărată, ai
realizat o operă mai preţioasă decât toate frazele frumoase din lume”.

Apartenența la tipul de creație  realist-obiectivă se oglindeşte în specificul perspectivei narative:

relatarea la persoana a III-a, de către un narator omniscient,omniprezent. “Divinitate centrală a
unui sistem teocentric” (Nicolae Manolescu) naratorul este detaşat, obiectiv,  creează senzaţia
plenară a vieţii prin veridicitate şi verosimilitate şi cunoaşte de la început sfârşitul fiecărui

16
personaj, conform destinului din care acesta nu poate ieşi. La Rebreanu, lumea există şi atât.
Autorul lasă să vorbească lucrurile ele însele, fără adaos auctorial. Înfruntând cu mult curaj
“urâtul şi dezgustătorul” ( Tudor Vianu), realismul lui Rebreanu are pe alocuri accente  ale
naturalismului rus şi francez, ţăranii săi coborând mai mult decât din lumea ţăranilor lui Balzac,
din cea a lui Émile Zola.

Relaţia incipit-final susţine specificul  realist-obiectiv al operei . Romanul începe cu descrierea

drumului către satul Pripas, la care se ajunge prin „șoseaua ce vine de la Cârlibaba, întovărășind
Someșul“ până la Cluj, din care se desprinde „un drum alb mai sus de Armadia“ și după ce lasă
Jidovița în urmă, „drumul urcă întâi anevoie … , ca să dea buzna în Pripasul pitit într-o
scrântitură de coline“. La intrarea în sat, „te întâmpină (…) o cruce strâmbă pe care e răstignit un
Hristos cu fața spălată de ploi și cu o cuniniță de flori veștede agățată de picioare“. Prezenţa
acestei cruci este premonitorie, semn al omniscienței auctoriale.  Imaginea drumului este reluată
simbolic în desfășurarea acțiunii, în scena licitației la care se vindeau mobilele învățătorului,
sugerând destinul tragic al lui Ion și al Anei, precum și viața tensionată și necazurile celorlalte
personaje: Titu, Zaharia Herdelea, Ioan Belciug, Vasile Baciu, George Bulbuc etc. La sfârşitul
romanului, drumul iese “bătătorit” din sat- “câţiva oameni au murit, alţii le-au luat locul”,  şi se
pierde în “şoseaua cea mare şi fără început”. Roman sferic, cu structură echilibrată, Ion începe şi
se termină cu aceeaşi metaforă a vieții.

 ilustrarea temei romanului, reflectată în textul narativ ales, prin referire la două episoade/
secvenţe narative;

Un prim episod ilustrativ pentru viziunea realistă despre lume a autorului este scena horei .
Scriere cu caracter monografic, romanul cuprinde o frescă vie a lumii rurale transilvane, conform
unui calendar sempitern: naşterea, moartea, nunta, hora, botezul, obiceiurile, relaţiile de familie,
economice, culturale, relaţiile cu autoriatea austro-ungară, etc.

Departe de concepţia unificatoare idilică semănătoristă, în proza lui Rebreanu apare de la început
stratificarea socială cu ierarhiile sale clare . Ţăranii prezenţi la hora de duminica sunt
organizaţi în grupuri distincte, conform normelor mentalităţii colective: în centru, perechile
tinere care joacă cu pasiune Someşana, viitoarele familii; pe margine, fetele care au rămas
nepoftite, care râd silit, cu câte-o nevastă mai tânără care aşteaptă să-i vină chef bărbatului să
joace; mai la o parte, nevestele şi babele, admirându-şi odraslele; printre ei, copiii care aleargă. 
Bărbaţii sunt mai departe, neinteresaţi de jucători, în grupuri distincte: primarul, chiaburii şi
bătrânii fruntaşi, separat; ţăranii mijlocaşi în jurul dascălului Simion Butunoiu, pe prispă. Pe de
lături, “ca un câine la uşa bucătăriei”, trage cu urechea Alexandru Glanetaşu, ţăran bogat prin
zestrea soţiei , dar sărăcit prin nechibzuinţă, dornic să se amestece în vorbă, dar sfiindu-se de
bogătaşi .  Abia după încheierea jocului apar intelectualii satului-popa Belciug, soţia
învăţătorului, Maria Herdelea, Titu şi Laura, cinstind adunarea cu prezenţa lor. Amestecul e
privit cu reticenţă, Laura e indignată de invitaţia la joc a lui George, iar Maria Herdelea, deşi
fiică de ţărani, pentru că a umblat mereu în straie nemţeşti şi s-a căsătorit cu un învăţător, se
simte mult deasupra norodului, privindu-l “cu o milă cam dispreţuitoare”. Prietenia lui Titu cu
Ion arată că aceste reguli au justificarea lor nescrisă, el sugerându-i de fapt  planul de a sili pe
Vasile Baciu să i-o dea pe Ana prin înşelăciune. De asemenea, ajutorul dat mai târziu de

17
învăţător lui Ion în scrierea plângerii împotriva judecătorului se întoarce asupra celui dintâi cu
repercursiuni dureroase.

O a doua secvenţă semnificativă pentru viziunea despre lume a autorului apare

în capitolul Sărutarea. Ea ilustrează patima ţăranului văduvit prin naştere de
obiectul existenţei sale . Ion primeşte pământurile lui Vasile Baciu legal. E
primăvară şi  merge prima oară să le vadă, pentru că “ dragostea lui avea nevoie
de inima moşiei.” Pământul, personaj stihial, are în sine o uriaşă “anima”. În
mijlocul delniţei, Ion îl sărută “cu voluptate”; “şi-n sărutarea aceasta grăbită
simţi un fior rece, ameţitor”.  Împlinit, personajul îşi vede puterile hiperbolizate:
“Se vedea acum mare şi puternic, ca un uriaş din basme”, iar personajul htonic
zace, în sfârşit, la picioarele lui, învins. În “Laudă ţăranului român”, Rebreanu
leagă  ţăranul de pământul “ care ne-a modelat trupul şi sufletul, care prin
soarele şi apele şi munţii şi şesurile lui ne-a dăruit toate calităţile şi defectele cu
care ne prezintăm azi în lume ”. Astfel, dragostea lui Ion pentru pământ are doar
fervenţa dată de lipsa esenţială a acestuia,  dar rămâne în fapt reprezentativă
identităţii noastre naţionale.

 prezentarea a două elemente ale textului narativ, semnificative pentru ilustrarea viziunii
despre lume a autorului/ a naratorului ( de exemplu: actiune, conflict, relatii temporale si
spatiale, incipit, final, constructia subiectului, particularitati ale compozitiei, perspectiva
narativă, tehnici narative, modalităţi de caracterizare, limbaj etc. );

Viziunea realistă a autorului se răsfrânge în construcţia acţiunii. Pe scurt, povestea are la bază
dorinţa unui ţăran sărac, dar harnic, de a-şi depăşi condiţia şi de a-şi satisface setea de pământ,
pentru că “toată isteţimea lui nu plăteşte o ceapă degerată, dacă n-are şi el pământ mult, mult…”.
Ascultând glasul acestei dorinţe primordiale, el seduce o fată bogată, pe care nu o iubeşte, silind
pe tatăl acesteia -Vasile Baciu- să  permită căsătoria lor. Punctul de plecare este biografic.
Rodovica, fata unui ţăran înstărit din satul  Prislop-satul părinţilor autorului , se lasă sedusă de
cel mai nevrednic fecior al satului. Personajul central este, de asemenea, inspirat de o figură
reală, un ţăran sărac, cu nume omonim, dar harnic, pe care autorul l-a întâlnit. Ion devine un
personaj complex prin faptul că nu se limitează la satisfacerea primei sale pasiuni. Îşi doreşte, cu
aceeaşi încrâncenare, satisfacerea glasului iubirii, din nou o imposibilitate, deoarece Florica,
prima sa iubire, este acum căsătorită cu George Bulbuc. În încercarea de a se împotrivi destinului
său, de a stabili o ordine proprie, subordonată ambiţiei şi dorinţelor sale, Ion încalcă legi
nescrise. Determinând moartea Anei, care, conştientă că este înşelată, se spânzură, a copilului
său Petrişor prin neglijenţă şi  ridicând mâna împotriva părinţilor, revoltându-se împotriva
binefăcătorului său-învăţătorul Herdelea, comiţând adulter, Ion suportă în final pedeapsa
implacabilelor legi ale vieţii. Nu întâmplător este ucis cu o sapă, unealtă legată de pământul care
îl supune pentru ultima oară. Pământurile lui Vasile Baciu ajung ale bisericii.  Povestea familiei
învăţătorului Herdelea,  în plan secundar, lupta acestuia cu autorităţile austro-ungare, cu preotul
Belciug, cu provocarea măritişului fetelor, sau episoade din viaţa altor personaje precum
Dumitru Moarcăş, Savista oloaga, George Bulbuc, Florica  sau alţii completează imaginea vieţii,
ilustrând desfăşurarea ei multiplă, multidirecţională şi intercondiţionată.

18
Conflictul principal stă la bază temei romanului. Conflictul exterior între Ion şi Vasile Baciu,
care nu vrea să-şi dea fata după un “sărăntoc”, ci după alt “bocotan”, George Bulbuc, conform
unei înţelegeri vechi între familii, marchează prin etapele sale etapele acţiunii. În plan secundar
există mai multe conflicte – între Ion şi Simion Lungu,pentru o brazdă de pământ, între Ion şi
George Bulbuc, între familia Herdelea şi preotul Belciug, prin care îşi dispută autoritatea în sat,
şi între români şi autoritatea austro-ungară. În plan interior, există un conflict între glasul iubirii
şi glasul pământului la nivelul personajului principal, dar şi un conflict simbolic, între voinţa
acestuia şi legile superioare ale pământului- stihie. Acest ultim conflict aminteşte de tragediile
greceşti, unde mândria nemăsurată a individului, supraaprecierea în confruntarea cu destinul-
hybris– determină căderea  personajului în final.

Respectându-şi  concepţia  despre  literatură,  Liviu  Rebreanu  a  creat,  prin  romanul  „Ion”  o
operă durabilă, detaşându-se de faptele prezentate şi de personajele concepute. Impresia finală 
este aceea a unei experienţe plenare: ” Romanul Ion e un poem epic…o capodoperă de măreţie
liniştită. ”( George Călinescu). Rebreanu este considerat a fi „ctitorul” romanului românesc
modern, într-o  perioadă  când literatura  română îşi  îmbogăţeşte universul tematic şi îşi
diversifică formulele literare.

Ultima noapte de dragoste intaia noapte de razboi

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (1930) este un roman modern ce se încadrează
în noile direcţii pentru dezvoltarea literaturii române trasate în perioada interbelică de E.
Lovinescu.

1.Încadrare

Creația lui Camil Petrescu se încadrează în romanul de tip modern prin faptul că trece de la
tema rurală abordată până atunci de ceilalți scriitori (Rebreanu, Sadoveanu, Creangă, etc.) la o
literatură citadină. Acțiunea romanului se desfășoară cu precădere în atmosfera Bucureștiului din
preajma Primului Război Mondial dar și în Câmpulung. Tot aici spre deosebire de eroii
tradiționali  de pînă atunci (oieri, țărani etc.), Camil Petrescu creează eroi intelectuali cărora le
realizează o sondare interioară utilizând procedeul de analiză psihologică. Pe lângă aceasta,
autorul utilizează și tehnici existente în literatura europeană de atunci (urmărind sincronizarea cu
literatura europeană), adoptând în mod special de la Marcel Proust fluxul conştiinţei (literatura
înseamnă consemnarea propriilor gânduri). Naratorii omniscienţi creau universe ireale, lipsite de
originalitate aşa că singurul mod real de a cunoaşte este propria conştiinţă.

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război este şi un roman subiectiv prin naraţiunea
este la persoana I, naratorul fiind şi personaj al acţiunii, literatura propusă de Camil Petrescu
fiind una autentică, bazată pe sondarea propriei conştiinţe, a propriului eu: „ nu scriu decât ceea
ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simţurile mele…. (…) Eu nu pot vorbi onest decât la
persoana I.”

19
Sondarea propriei conștiințe se realizează prin tehnici moderne precum monologul interior,
introspecția sau fluxul conștiinței și conferă romanului o importantă dimensiune psihologică.

2. Tema

Textul narativ este structurat în două părți precizate în titlu, care indică temele romanului, și în
aceelași timp, cele două experiențe fundamentale de cunoaștere trăite de protagonist: dragostea
și războiul. Dacă prima parte reprezintă rememorarea iubirii dintre Ștefan și Ela, a doua
urmărește experiența de pe front a lui Ștefan din timpul Primului Război Mondial. Un episod
reprezentativ ar fi cel din primăvara lui 1916, când în timpul unei concentrări pe Valea Prahovei,
Gheorghidiu asistă la o discuție despre dragoste și fidelitate. Povestea unui bărbat care își ucisese
nevasta pe motiv de infidelitate și fusese achitat stârnește în mintea lui amintirea ultimilor doi ani
din viață- căsătoria cu Ela. Un alt episod este acela al excursiei de la Odobești, ce surprinde
trăirile interioare ale lui Ștefan, măcinat de gelozie datorită flirtului soției cu carismaticul domn
G.

Viziunea despre lume a scriitorului este una modernă, corelată cu ideologia lui Eugen Lovinescu.
Literatura sa este o expresie a spațiului urban și o imagine a intelectualului modern,  spirit
reflexiv cu preocupări filosofice și literare, accentul fiind pus pe factorul psihologic și nu pe
acțiune. Precum la romancierul francez Marcel Proust, pentru Camil Petrescu creația se
conturează prin descrierea propriei conștiințe, autenticitatea realizându-se prin exprimarea cu
sinceritate a propriilor experiențe de viață și prin refuzul scrisului frumos (stilul anticalofil).

3. Elemente de structură

Titlul face referire la natura interioară misterioasă, tainică și dramatică a personajului prin
folosirea termenului de „ noapte” iar dragostea şi războiul constituie temele și domeniile de
experienţă ce-l marchează adânc şi copleşitor pe acesta.

Perspectiva narativă. Naraţiunea este la persoana I. Ştefan este naratorul personaj care prezintă
acţiunea prin propriii săi ochi, având o cunoaştere limitată, incertă, aceasta conferind relativitate
romanului. Prezentarea faptelor se realizează prin declanşarea memoriei involuntare după o
discuţie de la popota ofiţerească. Astfel, autorul începe să prezinte coordonatele vieţii sale
familiale din urmă cu doi ani de când aceasta începe. Prin prezenţa naratorului intradiegetic
romanul capătă un caracter subiectiv.

Acțiune. Construcţia discursului epic. Incipitul este unul modern conţinând mai multe intrări:
Ştefan Gheorghidiu, proaspăt sublocotenent contribuie la fortificarea văii Prahovei iar finalul
este deschis, surprinzând despărţirea eroului de tot trecutul său. Secvenţele narative conturează
două planuri narative diferite ca timp de acţiune dar care la un moment dat se interferează.
Romanul începe cu momentul cantonamentului de pe valea Prahovei, unul al timpului prezent,
înainte de începutul războiului, urmat de începutul poveştii de dragoste proiectat undeva cu doi
ani în trecut („Eram însurat de doi ani și jumătate cu o colegă de la universitate și bănuiam că mă
înșală.”Planul iubirii surprinde secvenţa prezentării familiei ( soţie tânără, tată mort, mama
văduvă, relaţia problematică cu unchii, moştenirea). Apar apoi frumoasele momente ale iubirii
domestice, secvenţa excursiei la Odobeşti unde flirtul soției cu dansatorul și avocatul G.

20
(Grigoriade) aprinde jocul geloziei. Episodul este urmat de o succesiune de despărţiri, doruri  și
împăcări. În partea a doua a romanului  planul iubirii este pus în umbră de încordarea  şi
disperarea fiinţei umane în apropierea morţii. Aceasta se descrie în  episodul primului asalt, apoi
în momentul trecerii Oltului urmat de momentul obsesiv al îmbolnăvirii de frig.  Secvenţa
ultimului atac provoacă rănirea lui Ștefan care  în ultima întâlnire cu Ela se desparte definitiv și
irevocabil lăsând în seama soției casele, obiectele, tot trecutul. 

4. Statut personaj Ștefan Gheorghidiu

Ștefan este personajul principal al romanului, un narator- personaj implicat în acţiune, tipul

intelectualului modern, lucid, analitic, inadaptat social. Este student, căsătorit cu Ela, o frumoasă
colegă de la Universitate, în mare parte reflectând personalitatea autorului. Sărac, orfan de tată,
locuieşte la o mătuşă a Elei înainte să capete moştenirea unchiului Tache. Mai are două surori,
iar relaţia cu mama văduvă se degradează pe parcursul romanului din cauza moştenirii. Odată cu
începerea războiului este concentrat şi primeşte gradul de sublocotenent în armata română.

5. Trăsături personaj

O trăsătură evidentă a personajului masculin este orgoliul. Ilustrativă în acest sens este scena
cinei din familie în casa unchiului Tache, bătrân avar, bolnav. Aici este pomenit în discuție tatăl
lui Ștefan și stilul boem în care acesta a trăit, preocupat de jurnalism și artă, murind plin de
datorii și nereușind a lăsa copiilor nicio moștenire. Ștefan răbufnește în fața rudelor, criticând
obrazul gros și șira spinării flexibilă a celor bogați. Această izbucnire de sinceritate îi aduce o
însemnată parte de avere din partea unchiului său, moment care va schimba destinul său și al
familiei sale. Tot din orgoliu nu dorește să intre în rândul lumii mondene, să adopte
comportamentul meschin al acesteia, nici chiar să-și schimbe garderoba ci preferă stilul de viață
simplu și plin de bucuria și entuziasmul vieții de la început.

Personaj foarte lucid, analizează cu atenţie toate  stările interioare pe care le trăieşte. Ne sunt
redate cu sinceritate părerile sale despre Ela ( sentimente de iubire duioasă faţă de frumuseţea şi
sensibilitatea femeii, bănuieli amare, sentimente de dispreţ şi respingere) sau stări din război
( frica, disperarea etc.). Astfel toate gesturile, faptele, privirile şi cuvintele soției capătă o
semnificaţie anume, ele însumate conducând la o dramă erotică trăită de către Ştefan.

Ștefan este un inadaptat societăţii în care trăieşte, ca de altfel toate personajele lui Camil
Petrescu. El are lumea lui, cea a cărţilor, a ideilor şi nu se poate adapta în nici un fel lumii
afacerilor reprezentată de unchiul Tache, Nae Gheorghidiu. El este conştient de superioritatea sa
intelectuală în raport cu lumea mediocră din jur și nici măcar nu dovedește voință de integrare.

Stările lui sunt autoanalizate lucid prin monolog, introspecție și fluxul conștiinței, portretul său
fiind realizat mai ales prin caracterizare indirectă desprinsă din fapte, gesturi, gânduri, atitudini,
limbaj dar și prin autocaracterizare: „Eram alb, ca un om fără globule roșii” sau „niciodată nu m-
am simțit mai descheiat de mine însumi, mai nenorocit.”

21
 Enigma Otiliei
Autor. Operă.

George Călinescu se încadrează în seria personalităţilor româneşti de tip enciclopedic. Este un

spirit polivalent, critic şi istoric literar, biograf, eseist, romancier, poet, dramaturg de la sfârşitul
perioadei interbelice şii începutul perioadei contemporane. El scrie volume de versuri: „Poezii”,
„Laudă lucrurilor”, romane: „Cartea nunţii”, „Enigma Otiliei”, „Bietul Ioanide”, „Scrinul negru”,
piese de teatru: „Şun sau calea netulburată. Mit mongol.”, „Ludovic al XIX-lea”, critică literară:
„Istoria literaturii române de la origini până-n prezent”, „Viaţa lui M. Eminescu”, „Opera lui
Mihai Eminescu” etc. Ca şi particularităţi ale prozei sale amintim: crearea personajelor
tipologice (expresii ale unor trăsături de caracter): avarul, îndrăgostitul, nebunul, intelectualul,
etc, adoptarea metodei balzaciene (tehnica detaliilor, utilizarea descrierilor: arhitecturi, clădiri,
vestiimentaţie etc.), aplecare spre monumental, grandios, îmbinare de realism şi modernism
(relativismul).

1.Încadrare

Romanul este o specie a genului epic, de mare întindere, cu mai multe personaje principale, cu
mai multe conflicte şi planuri narative. „Enigma Otiliei” este un roman realist, obiectiv,
balzacian. Este realist prin prezentarea veridică a evenimentelor, prin precizarea indicilor
temporali şi spaţiali, prin tehnica detaliului: „Într-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu puţin
înainte de orele 10”, Felix Sima soseşte în Bucureşti. Este un roman obiectiv prin utilizarea
persoanei a III-a, prin prezenţa naratorului obiectiv, omniscient, omniprezent, heterodiegetic.
Perspectiva narativă este una heterodiegetică în principal, cu viziunea „dindărăt” dar mai avem
pasaje în care apare naratorul homodiegetic, Felix Sima, în ipostaza de martor al evenimentelor.
„Enigma Otiliei” este şi un roman de factură balzaciană (după prozatorul realist francez Honoré
de Balzac) prin utilizarea unor motive literare specifice creatorului francez: motivul moştenirii
(averea lui Costache Giurgiuveanu), ideea paternităţii (Moş Costache/ Moş Goriot), relaţiile
familiale conflictuale şi degradate, tehnica detaliilor: “Într-o seară, de la începutul lui iulie 1909,
cu puţin înainte de orele 10, […] în strada Antim, venind dinspre strada Sfinţii Apostoli….”. Tot
amănunţit sunt descrise şi fizionomiile, coafurile, îmbrăcămintea, gesturile, interioarele şi
exterioarele caselor şi străzile.

2.Temă. Apărut în 1938, romanul prezintă, în manieră realistă, viaţa burgheziei bucureştene de
la începutul secolului al XX-lea, accentuând problematica familiei, moştenirii şi pe cea a
paternităţii. O secvență ce surprinde tema familiei este cea inițială, cea a jocului de cărți, când
Felix intră pentru prima oară în casa lui moș Costache și întâlnește toate personajele, autorul
folosind acest prilej pentru o caracterizare inițială elementară a acestora. Tema moștenirii este
firul roșu al romanului, cuprinzând în jocul ei o mare parte din personaje (familia Tulea) și are ca
punct culminant secvența în care Stănică sustrage banii moșului de sub saltea, provocându-i
acestuia un șoc ce îl va ruina.

Viziunea despre lume a lui Călinescu este una realistă. Literatura este un document al epocii, ea
surprinde aspecte din viața cotidiană pe care încearcă să o reflecte cât mai detaliat și mai nuanțat.
Viziunea aceasta o depășește pe cea a realismului clasic, pentru că  naratorul  obiectiv  evoluează

22
într-un narator –comentator, care, “în loc să înfăţişeze realitatea, o studiază pe probe de
laborator”( Nicolae Manolescu).

3.Elemente de structură

Titlul. Titlul iniţial a fost „Părinţii Otiliei” ilustrând motivul paternităţii, de factură balzaciană. El
a fost schimbat, enunţând o trăsătură importantă de caracter a eroinei. Otilia este enigmatică iar
taina ei este interpretată în mod diferit de fiecare dintre personaje (relativizarea imaginii), ceea ce
conferă romanului o notă de modernitate.

Compoziţie. Romanul este alcătuit din 20 de capitole, acţiunea desfăşurându-se pe două planuri
narative: unul urmăreşte problema moştenirii lui Costache Giurgiuveanu iar celălalt destinul
tânărului Felix Sima. În incipitul romanului sunt conturate bine detaliile spaţiale şi temporale:
într-o seară de iulie anul 1909, „cu puţin înainte de orele 10”, Felix Sima, „un tânăr de vreo 18
ani, îmbrăcat în uniformă de licean” soseşte pe strada Antim din Bucureşti. Aceasta este descrisă
minuţios, prin prezentarea amănuntelor arhitecturale din stiluri diferite, care o fac să pară „o
caricatură în moloz a unei străzi italice”. Ni se prezintă apoi, în mod detaliat exteriorul şi
interiorul casei lui Costache Giurgiuveanu, sugerând un anumit gust estetic: imitaţii ieftine,
intenţia de a impresiona prin grandoare, vechimea clădirii şi a lucrurilor, uşa de lemn umflat şi
descheiat etc. Proprietarul imobilului este un „omuleţ subţire şi puţin încovoiat” ce se comportă
bizar faţă de Felix, simulând uitarea: „nu-nu stă nimeni aici, nu cunosc.” Apoi Călinescu adună
toate personajele în salonul lui Costache, prilej cu care Felix le observă în detaliu iar cititorul
este familiarizat cu ele. Astfel, averea lui Giurgiuveanu, tutorele lui Felix, este vânată asiduu de
clanul Tulea, alcătuit din următorii membrii: Aglae, sora bătrânului, Simion, soţul ei senil, copiii
Olimpia, Aurica şi Titi. La aceştia se adaugă şi Stănică Raţiu, care, pe lângă planul de a obţine
zestrea Olimpiei prin căsătorie, aspiră şi la averea lui moş Costache. Acesta întruchipează tipul
avarului dar este umanizat de sentimente paterne pentru Otilia, a cărei înfiere o tot amână din
zgârcenie. Deşi clanul Tulea aştepta moartea bătrânului pentru a-şi însuşi moştenirea, Stănică se
dovedeşte mai abil , fură banii bătrânului, fapt care-i cauzează acestuia moartea. Cel de-al doilea
plan al romanului urmăreşte procesul de formare al tânărului Felix, rămas orfan şi dat în grija
tutorelui său. El doreşte să devină medic şi urmează cursurile universitare. Se îndrăgosteşte de
Otilia Mărculescu rivalizând cu Leonida Pascalopol un moşier de viţă nobilă, generos, modest,
plin de bunătate, bun gust şi rafinament care dezvoltă pentru Otilia dragoste paternă împletită cu
prietenie. Finalul consemnează destinele personajelor: Otilia se căsătoreşte cu Pascalopol în
străinătate apoi divorţează şi devine nevasta unui conte. Felix ajunge profesor universitar, medic
de prestigiu, autor de tratate de medicină, bine căsătorit. Mânat de amintiri, Felix revede casa lui
moş Costache, înnegrită de vreme, nelocuită şi curtea năpădită de scaieţi şi-i răsună limpede în
urechi cuvintele bătrânului din prima zi: „Aici nu stă nimeni.”

4.Statut personaje

Personaj realist şi modern, Otilia este o tânără de optsprezece ani, fata celei de-a doua soţii a lui
Costache Giurgiuveanu, femeie frumoasă şi bogată care murise de supărare şi-i lăsase lui toată
averea, împreună cu îndatorirea creşterii Otiliei, rămasă de mică fără mamă. Costache iubeşte
„fe-fe-tiţa” dar avariţia îl împiedică s-o înfieze oficial şi astfel să-i asigure un viitor. Otilia

23
Mărculescu este un personaj principal  şi totodată un personaj eponim (care dă numele operei).
Ea este tipul feminităţii misterioase şi controversate, „eroina mea lirică” în viziunea autorului.

5. Trăsături personaje

În conturarea personajului, Călinescu utilizează tehnica modernă a reflectării, imaginea ei fiind

relativă, privită din mai multe unghiuri de vedere. Astfel că personalitate ei este una ambiuguă
şi enigmatică. Moş Costache o sorbea umilit din ochi, iubind-o foarte mult pe „fe-fe-tiţa” lui,
Pascalopol o admiră şi o consideră o „fiinţă gingaşă”, „o ştrengăriţă”, „o artistă” sau „o floare
rară”. Pentru Aglae însă, ea e „o fată fără căpătâi”, „o dezmăţată”, „o stricată”, catalogări
izvorâte din răutate şi invidie. Tot admirativ o caracterizează şi Stănică Raţiu: „Nostimă fată,
Otilia”, „deşteaptă fată”, dar „şireată”. Aurica o urăşte şi o invidiază pentru că are succes la
bărbaţi. Otilia are capacitatea de a se autocaracteriza în mod lucid: „Sunt foarte capricioasă,
vreau să fiu liberă! Mă plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată … eu sunt o zăpăcită…”
Este deci o fire contrastantă cu alternanţe între teribile copilării (aleargă desculţă prin iarbă) şi
raţiune rece şi profunzime în gândire, între faptul că este împrăştiaţă şi dezordonată dar totuşi
înţelegătoare şi plină de tact în comportamentul faţă de moş Costache şi faţă de răutăţile clanului
Tulea. Otilia întruchipează şi misterul sufletului feminin: tânără inteligentă, cu sensibilitate
artistică, cu atracţie către lux şi călătorii, fascinantă şi imprevizibilă, împrăştiată şi visătoare,
matură prin felul în care judecă relaţia cu Felix. Cei doi bărbaţi (Pascalopol şi Felix) sunt
tulburaţi şi ei de această complexitate.

13. Povestea lui Harap-Alb

//introducere
Basmul este o naraţiune  deliberat fantastică, definită ca specie a genului epic din literatura
populară  sau cultă, care prezintă confruntarea dintre două categorii opuse – Binele şi  Răul -,
simbolizate prin personaje pozitive şi negative. Din această  confruntare, Binele iese învingător,
deoarece basmul propune modele de  conduită, idealuri preţuite de omul din popor. Din
literatura populară, specia  a trecut şi în literatura cultă, basmul cult exprimând viziunea
artistică a  unui singur creator.
  Ion Creangă, unul dintre  scriitorii care s-au impus în literatura română prin originalitatea
stilului, a  lăsat posterităţii o operă variată, aducând în literatura cultă farmecul şi 
spontaneitatea literaturii populare. Povestea lui Harap-Alb, considerată  „sinteză a basmului
românesc” ( Nicolae Ciobanu ), se dezvoltă pe un tipar narativ tradiţional, particularizat prin 
intervenţiile autorului cult, care supune materialul epic unui proces de  transformare în funcţie
de propriile structuri mentale şi de propriile  concepţii.
//curpins

24
Acţiunea basmului este structurată pe episoade, urmărind tiparele epicii populare. Situaţia
iniţială prezintă o stare de echilibru – craiul are trei feciori, Verde-Împărat are trei fete, - care
va fi perturbat prin sosirea scrisorii lui  Verde-Împărat. Acesta nu are moştenitori şi îi cere
fratelui său să îi  trimită pe unul dintre fii pentru a-i lăsa împărăţia. Rugămintea nu e deloc  uşor
de îndeplinit, pentru că cele două împărăţii se află departe una de  cealaltă, separate de
războaie.
  Acţiunea de recuperare a echilibrului, care constituie un  alt element din tiparul narativ
tradiţional, începe în momentul în care fiii  mai mari ai craiului pornesc spre împărăţia unchiului
lor, convinşi că vor  reuşi.

Ambii eşuează lamentabil, la proba  podului unde sunt aşteptaţi de tatăl deghizat în piele de
urs. Când mezinul  cere permisiunea de a pleca în aceeaşi călătorie riscantă, este refuzat cu 
asprime. Supărat, fiul mai mic al craiului se retrage în grădina palatului şi  întâlneşte o bătrână
pe care o miluieşte cu un bănuţ. Drept răsplată, bătrâna  îi dă sfatul să nu plece la drum fără
calul, armele şi hainele tatălui său de  când a fost mire. Fabulosul îşi face  apariţia într-un cadru
care nu sugerează prin nici o caracteristică evenimente  neobişnuite. Bătrâna se dovedeşte a
avea puteri supranaturale şi dispare  învăluită într-un nor misterios, spre surprinderea tânărului
crăişor.
  La pod, tatăl îl supune  aceleiaşi probe, dar mezinul o depăşeşte cu ajutorul calului cu puteri 
supranaturale. Motivul călătoriei  iniţiatice, specific basmelor, se asociază cu sfaturile tatălui,
care îi  cere fiului să se ferească de omul spân şi de omul roş, dăruindu-i pielea de  urs.
  Probele la care va fi supus eroul ulterior sunt, de  asemenea, tipice pentru structura basmului
tradiţional. La trecerea prin  pădurea – labirint, fiul craiului se rătăceşte şi acceptă, după trei
întâlniri fatidice, tovărăşia  omului spân. Spânul, spre deosebire de  personajele negative
tipice din basmele populare, adoptă un comportament care  nu se abate cu nimic de la legile
firescului. Nicăieri şi niciodată eroul  lui Creangă nu dă dovadă că ar avea puteri supranaturale
sau capacităţi de  vrăjitor, în stare să-şi impună voinţa asupra celorlalţi fără nici un efort. 
Neavând calităţi supranaturale, Spânul îşi pune în aplicare planul de uzurpare  a identităţii lui
Harap-Alb prin alte mijloace. Inteligenţă vicleană,  înzestrată cu o mare putere de persuasiune,
Spânul recurge la argumente atât de  normale, încât este aproape imposibil să-i fie respins
ajutorul. Prin vicleşug,  la fântână, acesta îşi însuşeşte identitatea crăişorului, momentul fiind 
echivalent cu un adevărat botez, întrucât fiul craiului primeşte un nume –  Harap-Alb – şi o nouă
identitate – slugă a Spânului.
  Multiplicarea numărului de probe la care este supus  eroul din basmul lui Creangă
diferenţiază basmul cult de basmul popular. Procesul iniţiatic  din Povestea  lui Harap-Alb este
mult mai complicat şi include parcurgerea unor etape  complexe, marcând simbolic drumul spre
maturitate al eroului. După ce ajung la Verde-Împărat,  Harap-Alb este trimis să aducă salatele 
nemaiîntâlnite din Grădina Ursului, probă pe care o depăşeşte cu ajutorul  calului şi al Sfintei
Duminici. Pielea de urs dăruită de tatăl său la plecare  îşi găseşte justificarea, proba marcând
depăşirea unei etape iniţiatice care  sugerează maturizarea fizică, prin învingerea unei forţe

25
primare.
  A doua probă la care este supus eroul este una a  maturizării voinţei. Nestematele cerbului
din  pădurea fermecată nu pot fi dobândite decât de acela care ascultă fără şovăire  sfaturile
Sfintei Duminici. Harap-Alb trebuie să sape o groapă în care să se  ascundă după ce taie capul
cerbului dintr-o singură lovitură. Ascunzătoarea nu  trebuie părăsită până după apusul soarelui,
deşi capul cerbului îl strigă  continuu. Depăşirea acestei probe sugerează maturizarea psihică,
depăşirea unei  etape iniţiatice care se referă la devenirea spirituală ( pentru că Cerbul  poate fi
comparat cu Meduza din mitologia greacă, a cărei privire împietrea pe  oricine şi a cărei
simbolistică se asociază, în sens larg, cu evoluţia  spirituală ).
  A treia probă este şi cea mai dificilă, ca şi în  basmele populare. Spânul cere să-i fie adusă fata
Împăratului Roş, pentru a o lua de  soţie. Această probă presupune alt drum  iniţiatic, cu mai
multe etape: întâlnirea cu furnicile cărora le cruţă  viaţa, primind în schimb o aripă; întâlnirea cu
albinele, cărora le  construieşte un adăpost aduce o a doua aripă ca recompensă. Personajele
auxiliare se înmulţesc prin  întâlnirile cu Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Păsări-Lăţi-Lungilă, Ochilă. La 
curtea Împăratului Roş, Harap-Alb şi însoţitorii săi trebuie să facă faţă altor  provocări pentru a
dobândi mâna fetei: proba ospăţului este depăşită cu  ajutorul lui Flămânzilă şi al lui Setilă;
înnoptatul în casa înroşită de foc nu  are drept consecinţă moartea tuturor datorită ajutorului
dat de Gerilă;  alegerea macului de nisip este realizată cu ajutorul furnicilor; fata  Împăratului
Roş este păzită şi prinsă cu ajutorul lui Ochilă şi al lui  Păsări-Lăţi-Lungilă; alegerea fetei se
realizează cu ajutorul albinelor. Ultima probă este impusă de fată şi  constă în aducerea apei
vii, a apei moarte şi a celor trei smicele de măr dulce  de unde se bat munţii în capete. Sunt
implicate, de această dată, personajele  animale cu puteri supranaturale: turturica fetei de
împărat şi calul lui  Harap-Alb.
Întoarcerea la curtea lui  Verde-Împărat marchează şi ultima etapă  a maturizării eroului, de
natură afectivă. Harap-Alb se îndrăgosteşte de  fata Împăratului Roş şi nu ar vrea să i-o dea
Spânului, cum a procedat cu  trofeele dobândite în cursul celorlalte probe. Restabilirea
echilibrului se  realizează prin dezvăluirea adevăratei identităţi a eroului. Spânul îi taie  capul lui
Harap-Alb, iar calul îl omoară pe uzurpator, ridicându-l până în  înaltul cerului, de unde îi dă
drumul. Este, de altfel, una dintre puţinele  situaţii în care calul îşi dezvăluie adevăratele puteri.
Fata Împăratului Roş  recompune trupul eroului, îl descântă, readucându-l la viaţă, element 
echivalent cu o renaştere, care presupune dobândirea noii identităţi, de  stăpân.
Basmul cult aduce inovaţii structurii basmului  popular prin multiplicarea numărului probelor
la care este supus eroul şi prin  complicarea lor progresivă până la deznodământul tipic.
Personajul principal nu mai este învestit cu calităţi excepţionale, ca  în basmul popular, nu
mai are puteri neobişnuite, capacitatea de a se  metamorfoza şi are un caracter complex,
reunind calităţi şi defecte. De  aici, autenticitatea umană pe care o dobândeşte eroul şi care îi
conferă un  caracter aparte. Deşi aparţine tipologiei voinicului din poveste, căruia îi  este
caracteristic atributul invincibilităţii necondiţionate, asigurată de  miraculoasa lui putere, Harap-
Alb este departe de tiparele convenţionale.  Autorul îl construieşte accentuându-i latura umană
– este şovăitor în faţa  deciziilor sau gata să se lase stăpânit de frică, naiv, copleşit de rolul pe 
care şi l-a asumat. Se distinge printr-o calitate excepţională, care îl impune  ca erou exemplar:

26
bunătatea. Compensându-i slăbiciunile firesc umane, bunătatea  şi mila îi conferă lui Harap-Alb
calitatea de arhisemn ( simbol ) al binelui.  Personajele auxiliare care i se alătură eroului,
datorită acestei calităţi –  Sfânta Duminică, calul năzdrăvan, furnicile, albinele, giganţii fabuloşi
–  extind această calitate dominantă a eroului în sfera întregului univers.
Personajele auxiliare, foarte numeroase, sunt mai  complexe decât personajele auxiliare din
basmele populare. Uriaşii care îl  însoţesc pe Harap-Alb sunt puternic umanizaţi, atât sub
aspect fizionomic, cât  şi sub aspect psihologic. Portretele lor se alcătuiesc prin trimitere la
fiinţa  umană – „schimonositură de om”, „pocitanie de om”, „dihanie de om”, „namilă de  om”,
„arătare de om”. Deşi sunt puternic caricaturizaţi, uriaşii nu îşi pierd  trăsăturile umane – Gerilă
se ceartă cu însoţitorii nemulţumiţi de căldura pe  care a făcut-o în casă şi „trânteşte o brumă
pe pereţi” care îi contrariază pe  ceilalţi. Gerilă, Flămânzilă şi Setilă sunt expresia alegorică a
unora dintre  impulsurile aparţinând instinctului de apărare şi de conservare ale fiinţei  umane.
Acţiunile lor se înscriu, de altfel, în sfera realităţii mai mult decât  în sfera supranaturalului.
Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă aparţin preponderent  tipologiei fabulos-mitice. Simţurile lor
exagerate se circumscriu sferei  cunoaşterii. Singurele personaje  auxiliare care amintesc de
basmele populare sunt calul, albinele, furnicile,  personificate şi dobândind calităţi
supranaturale. Având în vedere  caracteristicile personajelor, se poate spune că în basmul cult
fantasticul  este puternic antropomorfizat ( umanizat ).
Construcţia subiectului este  lineară, episoadele se structurează prin înlănţuire, acţiunile
decurg  firesc una din cealaltă şi se motivează reciproc. Timpul şi spaţiul acţiunii sunt 
imaginare, chiar dacă au elemente care amintesc de universul obişnuit.  Întâmplările se petrec
odată, cândva,  atunci, adverbele sugerând un timp nedefinit, rupt de cel cotidian. 
Atemporalităţii acţiunii îi corespunde imprecizia spaţiului – undeva, într-o pădure, în grădina
ursului.
La nivel formal, scenariul  epic este încadrat de formulele specifice, iniţiale – „Amu cică era
odată un  crai…” - , mediane – „Dumnezeu să ne ţie, ca cuvântul din poveste, înainte mult  mai
este” - , finale – „”Şi a ţinut veselia ani întregi, şi acum mai ţine încă;  cine se duce acolo be şi
mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea şi mănâncă,  iar cine nu, se uită şi rabdă”. Incipitul
basmului lui Ion Creangă  elimină schematismul enunţiativ specific prototipului folcloric
umplând de  conţinut atemporalitatea şi aspaţialitatea convenţiei prototipale: „Amu cică era
odată într-o ţară un craiu,  care avea trei feciori…”
Basmul cult respectă convenţia de oralitate din  basmul popular, dar naratorul intervine în
text prin comentarii şi prin  reflecţii personale, participând la povestire. Scopul relatării este
mai  puţin didactic şi mai mult de delectare: „Dar ce-mi pasă mie? Eu sunt dator să  vă spun
povestea şi vă rog să m-ascultaţi”.
//concluzie
Ca şi alte basme, Povestea  lui Harap – Alb valorifică tema confruntării dintre bine şi rău. 
Particularitatea viziunii autorului cult constă, însă, în acest basm, în  relativizarea perspectivei
asupra noţiunii de bine şi de rău, simbolizate prin  două personaje care se situează mai mult în
sferă realistă decât în lumea  fantastică. Ca şi în viaţa reală, pare a spune naratorul, devenit
27
complice al  cititorului, limitele dintre cele două noţiuni antitetice se şterg adesea,  provocându-
l pe omul obişnuit să descopere complexitatea unei existenţe în care  el însuşi e un erou.

Leoaica tanara iubirea

Neomodernismul este o orientare care isi face simtita prezenta in perioada anilor `60 – `70, dupa
un deceniu („obsedantul deceniu”) in care literatura, ideologizata polititc, fusese practic anulata
ca forma de manifestare libera a spiritului uman. Acum insa, creandu-se o bresa in rigiditatea
structurilor comuniste de conducere, literatura se reintoarce. Este o perioada a redescoperirii
sentimentelor si a redescoperirii emotiei estetice. Poezia redevine lirism pur, dupa ce fusese
contaminata maladiv cu un prozaism militant, se redescopera puterea metaforei, profunzimile
fiintei simarile intrebari ale acesteia. Se cultiva ironia, spiritul ludic, reprezentarea abstractiilor in
forma concreta.

Primul volum al lui Nichita Stanescu, „Sensul iubirii”, este situat sub semnul redescoperirii
lirismului. Daca in acest prim volum dominat de prezenta metaforei, sensul lumii este sensul
iubirii, in al doilea volum, „O viziune a sentimentelor”, care continua linia celui dintai, viziunea
asupra lumii este oviziune a sentimentelor.

Poezia „Leoaica tanara, iubirea” face parte din al doilea volum al poetului si acumuleaza o serie
de trasaturi ale neomodernismului. Lirismul pur este valorificat prin asumarea perspectivei
profund subiective a eului. Tema iubirii da deama despre intimitatea si profunzimea fiintei.
Metafora este principalul instrument de configurare a viziunii subiective asupra trairii interioare.
Evolutia sentimentului este redata ludic, printr-un joc al concretizarii dimensiunii abstracte a
acestuia, la care contribuie asocierile neasteptate. Expresia poetica este novatoare si
surprinzatoare, contribuind uneori la ambiguizarea sensurilor.

Titlul poeziei exprimametafora „leoaica tanara” prin suplimentarea apozitiei „iubirea”,

evidentiind paralelismul dintre iubire si leoaica. Astfel, asemenea leului (regele junglei), iubirea
ramane „regina” sentimentelor umane.

In plan compozitional, poezia este formata din trei strofe inegale ca dimensiune (6-8-10 versuri),
rima imperfectasi masura variabila, iar ca si Blaga, Nichita Stanescu recurge la virtutiile
ingambamentului – tip de vers care fluidizeaza temele si motivele, subliniinda anumite formule
poetice.

In prima strofa in care se observa revelatia sentimentului iubirii, poetul reface bucata cu bucata
„filmul” nasterii acestui sentiment sublim. Versurile contin elemente de narativitate simbolica
deoarece concentreaza o intreaga poveste: iubirea il pandise, fusese constient de prezenta ei, dar
numai astazi si-a infipt „coltii albi” in chipul sau. Paralelismul leoaica – iubire este evident
deoarece iubirea imprumuta toate atributele leonine: este frumoasa, agresiva, puternica si tanara,
intalnirea cu ea fiind o revelatie.

28
Urmatoarele doua strofe prezinta consecintele revelatiei traite de eul-liric. Iubirea declanseaza un
sentiment de beatitudine proiectat pe doua dimensiuni: cosmica si umana. Prezenta simultana a
celor doua planuri este o trasatura caracteristica primelor volume ale lui Nichita Stanescu.

A doua strofa reprezinta o descriere cosmogonica concentrata, deoarece poetul propune o

imagine halucinanta a universului, imaginat ca un cerc in perpetua miscare si rostogolire: „si de-
odata-n jurul meu natura / se facu un cerc de-adura”. Simturile fiintei indragostite (privirea si
auzul) se intalnesc undeva in inaltul cerului „tocmai langa ciocarlii”. Zborul inalt al ciocarliei si
cantecul ei divin sugereaza aspiratia spre absolut, unind planul teluric cu cel cosmic.

Iubireaopereaza adevarate mutatii anatomice. Fata poetului devine „un desert in stralucire”
(metafora care reuneste forta pustiitoare, devastatoare a iubirii cu stralucirea).

Mana care „aluneca-n nestire” nu mai recunoaste „spranceana”, „tampla” si „barbia” – elemente
ale existentei sale anterioare. Omul s-a dematerializat, s-a spiritualizat, iar „leioaica aramie” face
parte acum din fiinta sa.

Repetitia din finalul poemului, urmata de punctele de suspenise „inc-o vreme / si-nc-o vreme”
are rolul de a eterniza clipa traita, de a smulge iubirea de sub impactul timpului.

In concluzie, poezia „Leoaica tanara, iubirea” de Nichita Stanescu se inscrie in estetica

neomodernista prin tratarea marilor teme (iubire, natura, timp), prin recursul la metafora, prin
sugestie,ambiguitate si prin expresivitatea versurilor.

Morometii
(Introducere) Considerat de critica literara ca fiind un scriitor neomodernist si postbelic, Marin
Preda a fost autorul unui volum de nuvele si schite intitulat "Intalnirea din Pamanturi" si a
romanelor: "Deliruri", "Viata ca o prada", "Risipitorii", "Marele singuratic", "Cel mai iubit dintre
pamanteni".
 Neomodernismul abordat si prelucrat de Marin Preda ii permite acestuia sa foloseasca
perspectiva narativa de tip obiectiva, astfel actiunea este expusa din perspectiva autorului,
naratorului omniscient. Ilie Moromete este construit dupa modelul tatalui sau Tudor Calarasu iar
Niculae este defapt simbolul copilariei si adolescentei naratorului.
 (Prezentarea romanului) Romanul "Morometii" este publicat dupa cel de-al Doilea Razboi
Mondial, desi actiunea volumului I se desfasoara inainte de-al Doilea Razboi Mondial cu 3 ani.
 Primul volum este publicat in anul 1955 iar cel de-al doilea in 1967 si urmareste o actiune ce se
desfasoara pe parcursul a 25 de ani ce cuprinde 2 momente esentiale: "Timpul are rabdare cu
taranul din campia dunarii" simbolul bunastarii si unitatii familiei si momentul colectivizarii,
perioada cuprinsa intre deceniile 4 si 6 ale secolului 20, cand "Timpul nu mai are rabdare cu
oamenii" iar Moromete se retrage din viata sociala.
 Primul volum al romanului are o actiune impartita pe cateva scene reprezentative: "Cina",
"Taierea salcamului", "Fonciirea", scenele intalnirii din "Poiana lui Iocan" si scena "Secerisul".
 Titlul romanului sugereaza ideea unui roman de familie. Morometii sunt toti cei care reprezinta
29
familia lui Ilie Moromete. Cei 3 baieti din prima casatorie: Achim, Paraschiv si Nila si cei 3
copii din a doua casatorie: Ilinca, Tita si Niculae. Catrina cea de a doua sotie a lui Ilie Moromete
nu a fost acceptata in familie de catre Maria Guica, sora lui Ilie.
 Tema romanului abordeaza problematica taranului dintr-un sat din campia Dunarii, Silistea-
Gumesti. "Morometii" este si o fresca a vietii rurale dinaintea si de dupa cel de-al Doilea Razboi
Mondial. In tema generala se mai adauga alte cateva teme generate de conflictul interior si cel
exterior al protagonistului, drept exemplu: Tema crizei comunicarii. Simetria actiunii
romanului (incipit - final) este realizata de cele 2 replici: cea initiala "Timpul este rabdator cu
oamenii" si cea finala "Timpul nu a mai avut rabdare".
 Curentul literar in care opera lui Marin Preda se incadreaza este realismul postbelic
(neomodernismul) iar tehnica narativa folosita este cea a decupajului.
 Este un roman realist, al familiei, simetric si psihologic, deoarece urmareste psihologia unui
taran pentru care pamantul inseamna familie unita si bunastare.
 (Conflicte) Un triplu conflict va destrama familia lui Moromete: dezacordul dintre tata si cei trei
fii ai sai din prima casatorie, conflictul dintre Moromete si Catrina, sotia lui, si conflictul lui
Moromete cu sora sa, Guica. Conflictul secundar din primul volum, dintre Ilie Moromete si fiul
cel mic, Niculae, trece pe primul plan in volumul al doilea.
 Actiunea primului volum este structurata pe mai multe planuri narative. In prim-plan se afla
Morometii, o familie numeroasa, macinata de nemultumiri mocnite. Planurile secundare
completeaza actiunea romanului, conferindu-i caracterul de fresca sociala.
 Secventele narative precum scena cinei, a taierii salcamului, dar si scenele in care sunt
prezentate aspecte din viata colectivitatii se constituie intr-o adevarata monografie a satului:
hora, calusul, intalnirile duminicale din poiana lui Iocan, serbarea scolara, secerisul, treierisul.
 In Volumul al doilea, structurat in cinci parti, se prezinta viata rurala dintr-o perioada ce se
intinde pe un sfert de veac, de la inceputul anului 1938, pana spre sfarsitul lui 1962.
 Ilie este un personaj exponential, un arhetip al taranului al carui destin este reprezentativ pentru
moartea unei lumi si inceputul alteia. Este considerat de catre criticul literar Nicolae Manolescu
"cel din urma taran" deoarece reprezinta conceptia traditionala fata de pamant si de familie.

Eseu, viziunea despre lume si viata in romanul postbelic Morometii de Marin Preda

 Incipitul primului volum descrie viata taranului din Campia Dunarii cu 3 ani inainte de
izbucnirea celui de-al Doilea Razboi Mondial. Familia lui Moromete se bucura de linistea pe
care "capul familiei", Ilie o mentine potrivit principiului sau: "-Peste vorba mea nimeni sa nu
treaca!".
 Ilie Moromete domina o familie numeroasa, formata din copii proveniti din doua casatorii,
invrajbiti din cauza averii.
Actiunea se desfasoara intr-un timp prestabilit intre cina de sambata seara si dimineata zilei de
luni, cand intreaga familie isi reia atributiile.
 (Cina) Momentul cinei este un prilej de a cunoaste membrii familiei si ritualul mesei de seara.
Pe pragul portitei de la tinda spre exterior sedea Moromete. In partea dreapta a mesei rotunde
sunt asezati cei 3 baieti din prima casatorie iar in partea stanga cei trei copii din a doua casatorie.
Pe pragul dintre tinda si vatra se afla Catrina, a doua sotie a lui Ilie care vegheaza masa.
Asezarea in jurul mesei prefigureaza iminenta destramarii familiei.
 La cina sunt povestite fapte intamplate in ziua de munca si sunt stabilite muncile de a doua zi.
Uneori izbucnesc dispute intre baietii cei mari, datorita Mariei, sora lui Moromete ce ii invrajbea.
Ilie incearca sa pastreze echilibrul in familie cu autoritate: "Numai Moromete statea parca
30
deasupra tuturor. Locul lui era pragul celei de-a doua odai, de pe care el stapanea cu privirea pe
fiecare".
(Taierea salcamului) O alta secventa epica avand valoare simbolica este aceea a taierii
salcamului. Ilie este nevoit sa taie salcamul pentru a achita o parte din datoriile familiei, fara a
vinde pamant sau oi. De aceea, raspunsul lui la intrebarea lui Nila, care vrea sa stie de ce taie
salcamul, pare indreptatit: "Ca sa se mire prostii".
 Taierea salcamului, duminica in zori, in timp ce in cimitir femeile isi plang mortii, prefigureaza
destramarea familiei, prabusirea satului traditional, risipirea iluziilor lui Moromete: "Gradina,
caii, Moromete insusi aratau bicisnici". Apar ciorile, ca niste semne rau prevestitoare, iar mama,
care stie sa citeasca in astfel de lucruri un curs al vremii viitoare, e framantata de ganduri
intunecate.
 Lumea Morometilor se desacralizeaza. Odata distrus arborele sacru, "axis mundi", ce sta de
veghe la ordinea lumii, vietii rurale si a familiei, haosul se instaleaza treptat.
(Fonciirea) Scena foncirii este un prilej de a demonstra abilitatea, inteligenta si spiritul taranului
filosof din Campia Dunarii. Desi stia ca mai are datorii pe care sa le plateasca, Moromete se
simte fericit ca a mai inselat putin statul, platind doar o parte din impozite. Vorbele talmacite ale
lui Ilie, scenele disimulate, dovedesc iscusinta si inteligenta taranului care se confrunta in fiecare
an cu acele taxe mari si grele ale statului.
 (Secerisul) Ritualul secerisului reprezinta un prilej de intalnire pentru oamenii din sat care erau
preocupati de strangerea recoltei si de noutatile din sat. Cearta dintre Balosul si Bilica este o
scena ce intareste ideea dezbinarii relatiilor interumane. Pentru Ilie Moromete, recolta poate fi o
posibilitate de a-si plati datoriile si taxele la stat, astfel cu consitamantul sau, baietii cei mari
pleaca la Bucuresti sa vand o parte din cereale si oi, printre care si Bisisica, oaia neagra care il
chinuia mai mereu pe Niculae. Plecarea baietilor este primul pas in dezmembrarea familiei,
baietii nu se mai intorc acasa iar Moromete se simte pentru prima data invins si inlaturat din
drepturile sale de "cap al familiei".
 Niculae isi cere dreptul de a merge la scoala iar Moromete este nevoit sa-si vanda o bucata de
pamant, lucru ce le invrajbeste pe fete si pe Catrina. Moromete constata cu tristete ca timpul nu
mai are rabdare cu el, ca oamenii s-au schimbat si nu mai are cu cine sa vorbeasca iar el se
retrage in fundul gradinii. Pentru el sfarsitul unei perioade de liniste inseamna sfarsitul istoric al
unei lumi unde pamantul inseamna pentru taran munca si bunastare, fiind astfel consideral de
catre criticul literar Nicolae Manolescu "cel din urma taran". Sfarsitul primului volum este si
sfarsitul rolului pe care Ilie Moromete l-a implinit in familia sa. Asezat pe o piatra de hotar, el se
gandeste in departare la destinul membrilor familiei sale. Intre Moromete si membrii familiei
exista un conflict permanent ce are la baza problematica pamantului. Pentru el, pamantul
inseamna bunastare si familie unita iar pentru copii este o conceptie noua despre viata, fara
tributat pamantului. Aceasta diferenta de conceptie o remarca criticul literar Eugen Simion:
"Morometii stau sub un clopot cosmic si drumurile mari ale istoriei trec prin ograda lor".
 Volumul al II-lea urmareste o noua viziune despre lume, o noua viata rurala, dupa cel de-al
Doilea Razboi Mondial cand deceniile 4 si 6 ale secolului 20 sunt marcate de evenimentul istoric
al colectivizarii.
 Actiunea romanului se concentreaza asupra a doua momente istorice semificative: Reforma
Agrara din 1945, cu prefacerile pe care ea le aduce si transformarea "socialista" a agriculturii,
dupa 1949, perceputa ca un fenomen abuziv. O istorie noua, tulbure si violenta, transforma
radical structurile de viata si de gandire ale taranilor. Satul traditional intra intr-un ireversibil
proces de disolutie.

31
 Vechea imagine a lui Ilie Moromete este distrusa, fiind inlocuita de o alta, lipsita de glorie.
Autoritatea lui in sat se diminueaza, iar unitatea distrusa a familiei nu se reface. Ceilalti tarani isi
schimba atitudinea fata de Ilie Moromete. Fostii prieteni au murit sau l-au parasit, iar cei noi ii
par mediocri.
 Cu toate acestea, in familia lui Moromete continua vrajba. Guica moare, fara ca relatiile cu
fratele sau sa se schimbe, iar acesta nu se duce nici la inmormantarea ei.
 Moromete se apuca de negot, treburile ii merg bine, castiga bani frumosi dar il retrage pe
Niculae de la scoala pe motiv ca studiile baiatului nu-i aduc niciun "beneficiu". Toata energia
tatalui se concentreaza in incercarea de a-i aduce acasa pe baietii fugari. De aceea cumpara la loc
pamanturile vandute odinioara si pleaca la Bucuresti pentru a-i convinge sa revina in sat.
Paraschiv care lucra acum ca sudor la tramvaie, Nila, ca portar la un bloc, si Achim, care avea un
mic magazin de Consum alimentar, resping incercarea de reconciliere a tatalui. Mai mult de atat,
afland de propunerea facuta fiilor, Catrina il paraseste pe Moromete. Familia moromete pare
atinsa de un blestem, fiindca sotul Titei, desi scapa din razboi, moare intr-un accident stupid in
sat.
 Niculae reprezinta mentalitatea impusa, el este acum protagonistul care in calitatea sa de activist
de partid vine in satul natal sa aplice procesul de colectivizare si sa lamureasca pe sateni sa
cedeze pamanturile statului.
 Moromete se stinge incet, traindu-si ultimii ani de viata in singuratate si tacere.
 Romanul se incheie zece ani mai tarziu. Niculae a devenit inginer horticol si este casatorit cu o
fata din sat. La inmormantarea tatalui, Niculae afla de la Ilinca, sora lui, ca Moromete se stinsese
incet, fara a suferi de vreo boala. In finalul romanului, tatal si fiul se impaca in visul baiatului.
 (Concluzie) "Morometii" este un roman al deruralizarii satului, incadrandu-se cu o viziune
aparte in tematica rurala, reprezentata in literatura interbelica prin romanele lui Liviu Rebreanu si
Mihail Sadoveanu. Romanul lui Marin Preda aduce in prim-plan conditia taranului in istorie, la
confluenta dintre doua epoci, cea de dinainte si cea de dupa al Doilea Razboi Mondial. Criza
ordinii sociale se reflecta in criza valorilor morale, in criza unei familii, in criza comunicarii.

Caracterizarea lui Ilie Moromete

 Ilie este un personaj exponential, un arhetip al taranului al carui destin este reprezentativ pentru
moartea unei lumi si inceputul alteia. Este considerat de catre criticul literar Nicolae Manolescu
"cel din urma taran" deoarece reprezinta conceptia traditionala fata de pamant si de familie.
 Ca personaj care intruchipeaza tipul taranului din Campia Dunarii inainte si dupa cel de-al
Doilea Razboi Mondial. Ilie Moromete este preocupat de conservarea pamantului ce reprezinta
motivul echilibrului familiei. In primul volum el este protagonistul care hotareste soarta
membrilor familiei. Este caracterizat in mod direct de catre autor ca fiind: filozof, naiv, actor,
disimulat. Are puterea de a face fata fiecarei situatii apeland la tehnica disimularii:
"Rastalmaceste cuvintele, schimba vorba, este uimit, nedumerit sau suparat in acelasi timp,
incercand sa faca fata situatiilor de compromis".
 Este un personaj contemplativ pe care il caracterizeaza in mod direct Tugurlan: "Moromete avea
un dar ciudat de a descoperii laturile ascunse ale lucrurilor".
 Niculae isi apreciaza tatal pe care il descopera la munte pentru vanzarea cerealelor. Pentru
Catrina, Moromete este considerat un lenes: "Esti mort dupa sedere si tutun".

32
 In mod indirect din scenele la care este partas, descoperim un personaj sociabil, inteligent, plin
de umor, bucuros sa contemple viata satului. Stapanind arta disimularii, Moromete devine un
taran neobisnuit, filosof si intelectual, observator si moralist.
 La sfarsitul primului volum, Moromete, asezat pe piatra de hotar priveste in zare gandindu-se la
destinul familiei sale. Baietii cei mari sunt la Bucuresti, Niculae la scoala, Catrina si fetele l-au
parasit. Momentul in care societatea este supusa unor transformari istorice si sociale este si
momentul in care Moromete traieste o drama, aceea a omului care nemaiavand activitate, nu isi
mai intelege rolul vietii.
 Sfarsitul celui de-al doilea volum este sfarsitul lui Ilie Moromete ce devenise un om instrainat,
retras dar independent: "Domnule, eu toata viata am fost independent".
 Intre Moromete si membrii familiei exista un conflict permanent ce are la baza problematica
pamantului. Pentru el, pamantul inseamna bunastare si familie unita iar pentru copii este o
conceptie noua despre viata, fara tributat pamantului. Aceasta diferenta de conceptie o remarca
criticul literar Eugen Simion: "Morometii stau sub un clopot cosmic si drumurile mari ale istoriei
trec prin ograda lor".
 (Concluzie) Romanul lui Marin Preda aduce in prim-plan conditia taranului in istorie, in
confluenta dintre doua epoci: inainte si dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial. Incadrandu-se in
tematica rurala, prozatorul impune o noua tipologie de taran. Ilie Moromete este un taran atipic,
un taran reflexiv, prin faptul ca are forta interioara sa constientizeze drama sa, a familiei si a
intregii colectivitati.

33