Riga Crypto şi lapona Enigel – Ion Barbu

Universul poetic barbian

Reputatul matematician român Dan Barbilian și poetul modernist Ion Barbu sunt ipostaze ale uneia și aceleiași
personalități. Ca matematician și profesor la Universitatea din București, Dan Barbilian se afirmă drept inițiator al
preocupărilor legate de algebra modernă. Numele său, notoriu în cercurile de specialiști din întreaga lume, se leagă de
introducerea algebrei moderne în învățământul matematic universitar din România.
Formația științifică a matematicianului Dan Barbilian a condiționat în mod esențial profilul poetic al autorului. Teoria
aceasta se aplică și în sens invers: așa cum poezia lui Ion Barbu își extrage substanța din știință, constituind un sistem
original, al cărui fond conceptual este împrumutat din matematică, tot astfel, limbajul textelor sale matematice este
unul puternic metaforizat, caracteristică deloc artificială, deloc căutată, ci care apare ca o consecință a viziunii sale
asupra lumii. În concepția sa, „(...) există undeva, în domeniul înalt al geometriei, un loc luminos unde se întâlnește cu
poezia. ”
Fondul matematic al poeziei barbiene îi conferă acesteia un grad ridicat de dificultate. Alcătuirea versurilor pare a
constitui întruchiparea perfecțiunii, în absența unei necesități de a opera vreo „ameliorare”. Încărcătura lirică a
versurilor posedă, în aparență, univocitatea teoremelor matematice. Pentru a se înlătura senzația de ermetism, de
abstract, obscur, criptic, se impune profunda înțelegere a termenilor cu care poezia lui I. Barbu lucrează, a asociațiilor
firești ce se instituie între termenii poetici și corespondentul lor din geometrie, algebră și fizică. După cum remarcă și
Solomon Marcus, în lucrarea Întâlnirea extremelor, „această înțelegere preliminară este tot atât de vitală ca și
cunoașterea limbii române.”
Lipsa acestei inițieri justifică reacția multor critici la apariția volumului Joc secund (1930). Aceștia l-au acuzat pe poet
de obscuritate, de joc gratuit de cuvinte, contestându-i originalitatea și transformându-se în denigratori violenți.
Ion Barbu a scris puține poezii. Este poate cel mai puțin productiv dintre marii noștri poeți, lucru pe care îl remarcă și
criticul Tudor Vianu: „Nu există un alt poet român care să spună mai mult în mai puține cuvinte.”
Acest fapt provine dintr-un matematic deziderat al conciziei, al rigorii. Decantarea esențelor ce se manifestă la nivelul
întregului univers liric, se regăsește și la nivelul textului poetic. Sunt selectate cuvintele cele mai sugestive, termeni de
multe ori abstracți, ce concentrează o multitudine de idei poetice. Ion Barbu recurge la simboluri din aceeași dorință
de a exprima o gamă variată de idei, prin intermediul unor mijloace cât mai economice.

În general, critica literară a distins trei faze ale evoluției liricii barbiene:
Etapa inițială, cea parnasiană, cuprinzând poezii publicate între 1919 și 1920 în revista Sburătorul. În confirmitate cu
estetica parnasiană, poezia acestei etape este una obiectivă, în care nu sunt abordate aspecte intime, ci lucruri pentru
care poetul „a încercat mai puține sentimente practice și reale” (Tudor Vianu). Elemente ale naturii – peisaje
mineralizate, munți, copaci –, dar și zeități mitologice ocupă locul central al liricii acestei etape. Din nevoia de
obiectivitate, este cultivată poezia cu formă fixă – sonetul.
Etapa secundă, concretizată prin ciclul de poezii „baladic și de pitoresc balcanic”, vizează perioada 1921-1926. Multe
dintre textele poetice ale acestei faze de creație au o structură narativă, de baladă. Prin acestea, lirica lui Ion Barbu
dobândește o neașteptată dimensiune națională, în sensul aderenței poetului la o anumită componentă spirituală a
poporului român, și anume componenta orientală. Scriitorul reconstituie atmosfera balcanică proprie poporului român,
subliniind influența pe care civilizația greacă și cea turcă au avut-o asupra celei autohtone.
Etapa finală, ermetică, este ilustrată prin volumul Joc secund și cuprinde texte cu valoare de artă poetică: Oul
dogmatic, [Din ceas, dedus...], Ritmuri pentru nunțile necesare, Uvedenrode, Timbru. Textele acestei perioade se
caracterizează printr-o supremă abstracție și esențializare, printr-o maximă concentrare a conținutului ideatic și
lapidaritate a formulelor. Poeziile perioadei ermetice contopesc cel mai sugestiv dubla formație spirituală a lui Ion
Barbu, aceea de poet și matematician. Ele ilustrază crezul artistic al autorului: „Pentru mine poezia e o prelungire a
geometriei, așa că, rămânând poet, n-am părăsit niciodată tărâmul divin al geometriei.”

Trei sunt miturile fundamentale ale creației barbiene: mitul oglinzii, al nunții și al soarelui.
Oglinda este poarta prin care se poate trece din lumea contingentului, din cea vulgar-materială, în lumea jocului
secund, a esențelor sprirituale.
Nunta reprezintă comunicarea omului cu misterul existențial. Aceasta se petrece în spațiul ideal al „oului dogmatic”,
al increatului, iar faza sa finală o constituie moartea. Moartea nu posedă virtuți distrugătoare, nu înseamnă sfârșit total,
desființare ireversibilă. Sufletul este nemuritor, fapt datorat cunoașterii plenare. Această încredere a poetului în
puterea pleniturdinii cunoașterii conferă liricii barbiene un „optimism de substanță”, după cum remarcă Basarab
Nicolescu.
Soarele concentrează credința statornică a poetului în puterea cunoașterii umane.
Celor trei mituri le corespund tot atâtea culori-simbol, ce revin obsedant: albastrul, verdele și galbenul. Cea dintâi
simbolizează puritatea jocului secund, galbenul este semnul soarelui, simbolizând eternitatea, sediul gândului
nepieritor, insensibil la erodarea timpului. Verdele este simbolul împlinirii nunții dintre om și soare, fiind atașat
mitului nunții.
Riga Crypto și lapona Enigel

Publicată la 1 iunie 1924 în Revista română și integrată apoi în ciclul Uvedenrode din volumul Joc secund,
Riga Cripto și lapona Enigel este un text reprezentativ pentru cea de-a doua etapă de creație barbiană.
Poetul oferă ca indiciu al interpretării textului subtitlul baladă. În linii mari, poezia respectă particularitățile
speciei – îmbinarea elementelor lirice, cu cele epice și dramatice, caracterul fantastic al unor elemente –, însă este mai
mult decât o baladă tradițională, reprezentând un amplu poem de cunoaștere.
Titlul, conținând numele protagoniștilor cuplului, amintește de celebrele perechi de îndrăgostiți ale literaturii
universale – Romeo și Julieta, Tristan și Isolda –, constituind o primă cheie de lectură a textului din perspectiva
intertextualității, a posibilității de a realiza conexiuni între diversele opere literare. Acest element paratextual devine
astfel un prim indiciu al modernității operei barbiene.
Onomastica eroilor este inedită. Numele personajului masculin își are originea în grecescul kryptos, care
înseamnă „ascuns”, „tăinuit”, particularitate sugerată și prin metafora „inimă ascunsă”. Totodată, numele său
simbolizează apartenența acesuia la familia criptogamelor (a ciupercilor). Dubla posibilitate de interpretare conferă
textului ambiguitate, caracteristică a limbajului poetic modernist.
Enigel este numele tătăresc al râului Ingul, afluent al Bugului rusesc. Numele are o sonoritate nordică,
susținând originea personajului. De asemenea, etimologia acestui cuvânt poate avea în vedere latinescul angellus,
însemnând „îngeresc”, interpretare ce sugerează superioritarea personajului feminin.
Tema poeziei epice Riga Crypto şi lapona Enigel este iubirea imposibilă dintre două fiinţe ce aparţin unor
lumi incompatibile, unor regnuri diferite. Temele secundare abordate sunt năzuinţa spre cunoaştere, aspiraţia spre
ideal, dar şi depăşirea propriilor limite.
În ceea ce priveşte structura, se remarcă faptul că textul poetic este alcătuit din două părţi – partea întîi
cuprinde strofele 1-4, iar partea a doua, strofele 5-27. Fiecărei părţi îi corespunde câte o nuntă: una reală, împlinită,
consumată, cu prilejul căreia se povesteşte istoria unei alte nunţi, imaginare, iniţiatice, neîmplinite.
Tehnica valorificată este aceea a povestirii în ramă sau a povestirii în povestire: primele patru strofe, având o
structură dialogată, creează cadrul celei de-a doua poveşti. Povestirea în ramă presupune inserarea uneia sau mai
multor naraţiuni independente într-una cu rol de cadru, fapt ce implică multiplicarea uneia dintre instanţei narative, şi
anume naratorul.
Partea întâi, având rol de prolog, dar şi de ramă pentru cea de-a doua, constă într-un dialog între „nuntaşul
fruntaş” şi menestrel. Acesta din urmă – un trubadur medieval specific spaţiului apusean - este rugat de nuntaş să
spună „cântecul” regelui Crypto şi al laponei Enigel. Dialogul reliefează un ritual al zicerii unei poveşti exemplare,
prin prezenţa ideii de repetiţie: menestrelul este îmbiat să zică „încetinel”, „stins” (deci nu oricum), „un cântec larg”
pe care îl mai zisese şi vara precedentă „cu foc”.
Prologul conturează o atmosferă de petrecere, prin intermediul enumeraţiei „pungi, panglici, beteli cu funtă” şi
al epitetului „vinul vechi”. Pe fundalul acestui decor nupţial se creionează subtil portretul menestrelului, la realizarea
căruia este valorificat tot epitetul: „trist”, „mult îndărătnic” şi comparaţia „mai aburit ca vinul vechi”. Atmosfera
creionată astfel este favorabilă cântecului de lume.
Partea a doua, cuprinzând nunta povestită, prezintă elemente similare basmului fantastic. Prima strofă rostită
de menestrel aminteşte de versurile cu care debutează Luceafărul eminescian, prin plasarea poveștii în atemporal, într-
o dimensiune străveche, în illo tempore. Urmând dezideratul conciziei, Ion Barbu concentrează formula inițială
specifică basmului într-un singur verb: „împărățea”. Verbul la imperfect sugerează un timp primordial și amintește de
personajul basmului, împăratul.
Strofele 5-7 conțin portretul rigăi Crypto. Nefericitul rege al lumii vegetale este desemnat prin metafora cu rol
de apoziție „inimă ascunsă”, ce desemnează caracterul introvertit, ascuns al personajului, condiția sa solitară. Semenii
săi îl condamnă pentru că era altfel decât ei - „sterp”, „nărăvaș”, „nu vroia să înflorească”. Se emite chiar ipoteza unui
complot dintre „regele-ciupearcă” și „o vrăjitoare mânătarcă” ce i-ar fi conferit pentru veșnicie încremenirea în starea
de tinerețe. Se sugerează astfel discret ideea unui hybris – depășire a limitei. Crypto aspiră la o depășire a propriei
condiții, prin tentativa de a modifica firescul curs al existenței.
Dacă mediul natural al lui Crypto este umezeala perpetuă - „în pat de râu și-n humă unsă”, așadar un spațiu
impur al amestecului elementelor primordiale apă și pământ –, cel de-al doilea personaj al baladei, lapona Enigel, vine
„din țări de gheață urgisită”, din tărâmul înghețat al ideilor, al echilibrului absolut. Enigel este întruchiparea lumii
superioare, reprezentantul ipostazei umane, cea mai evoluată din lanțul speciilor.
Portretul eroinei este realizat prin apelul la epitetul dublu „mică, liniștită”. Trăind în țările înghețate ale
Nordului, lapona aspiră spre căldură și lumina soarelui. Mișcarea de transhumanță („În noul an să-și ducă renii/Prin
aer ud, tot mai la sud”) prilejuiește popasul în ținutul regelui Crypto. Aparținând unor regnuri diferite, cei doi nu pot
comunica în plan real, ci în vis. Dialogul oniric adâncește asemănarea cu Luceafărul. Similitudinile nu sunt însă
absolute. Balada lui Ion Barbu este ca o reflectare în oglindă a poemului eminescian: rolurile personajelor sunt
inversate. Dacă în Luceafărul fata este ființa inferioară, muritoare, ea adresându-i chemarea luceafărului, în opera
barbiană instanța feminină este ființa superioară, căreia îi este adresată chemarea.
 Dialogul celor două personaje cuprinde trei chemări-descântec ale rigăi, cărora le corespund trei refuzuri
succesive ale laponei. În prima chemare, regele-ciupercă o îmbie pe Enigel cu dulceață și fragi, elemente specifice
lumii vegetale și conotate erotic. Darul este refuzat categoric: „Eu mă duc să culeg/Fragii fragezi, mai la vale”.
Repetiția unor sunete în cuvintele pe care le rostește Crypto („dulceață”, „iacă”, „puiacă”, „toarnă”, „dragi”, „fragi”)
contribuie la crearea atmosferei de incantație magică.
Cea de-a doua chemare conține ideea sacrificiului de sine în numele iubirii: „Dacă pleci să culegi,/Începi,
rogu-te, cu mine”. De această dată, lapona nu îl mai respinge brutal pe rigă, ci apelează la subterfugiul amânării:
„Lasă. Așteaptă de te coace.”
Cea de-a treia chemare exprimă incompatibilitatea ființei inferioare cu elementul solar: „de soare,/Visuri sute,
de măcel,/ Mă despart”. Asemenea lui Cătălin din poemul eminescian, Crypto o îmbie pe Enigel să renunțe la
aspirațiile către soare - „Lasă-l, uită-l, Enigel” – și îi opune acesteia opțiunea lumii sale, constând în „somn fraged și
răcoare”. Tentația erotică este mare („Rigă Crypto, rigă Crypto,/Ca o lamă de blestem/ Vorba-n inim-ai înfipt-o!”),
însă conștientizarea opțiunilor pe care lumea acestuia i le oferă – umbră, răcoare, somn, moarte – o face pe Enigel să
se desprindă definitiv de ademenirile regelui-ciupercă. Enigel își exprimă ferm aspirația sa spre lumea spirituală: „Mă-
nchin la soarele-nțelept”. Mit central al universului liric barbian, soarele concentrează ideea puterii cunoașterii umane,
fiind în opera studiată un simbol al existenței spirituale către care Enigel aspiră.
Replica finală a personajului feminin reliefează motivul literar al „sufletului-fântână”. Înterpretând
semnificația acestuia, criticul Marin Mincu remarcă faptul că „roata reprezintă refracția soarelui în fântâna sufletului,
crescând pe măsură ce căldura dată este mai mare. Trăirea sufletească va fi cu atât mai completă, cu cât această
<<roată se mărește>>”.
Riga Crypto este simbolul lumii instinctuale, sterile, vegetative, în timp ce lapona Enigel concentrează
semnificația existenței raționale, închinate cunoașterii. Odată cele trei chemări încheiate, descântecul rostit de regele
lumii vegetale se întoarce împotriva lui. Încercarea de a-și depăși propria condiție, inferioară, prin iubire este
pedepsită. Iubirea rigăi pentru „prea-cumintea” Enigel îi este acestuia fatală. Soarele se oglindește în el, iar efectul nu
este același ca în cazul sufletului-fântână al omului, ci unul distrugător. Crypto se transformă într-o ciupercă
otrăvitoare, destinat fiind să se însoțească cu ipostaze degradante ale propriului regn - „cu măsălarița mireasă”.
Cutezanța ființei inferioare de a-și depăși limitele este pedepsită cu nebunia.
Plânsul lui Enigel sugerează permanenta oscilație a ființei umane între instinctual și spiritual, material și ideal,
cunoaștere comună și cunoaștere absolută.
Poemul suprinde drama incompatibilității dintre două ființe aparținând unor lumi diferite și ale căror
aspirații sunt distincte: Crypto tinde să pătrundă în lumea laponei, însă această cutezanță va fi pedepsită exemplar, în
timp de Enigel aspiră spre lumina soarelui, în drumul său inițiatic regele-ciupercă reprezentând doar un obstcol pe care
eroina reușește să îl depășească.

Riga Crypto şi lapona Enigel aparține curentului literar modernist prin faptul că este deschis lecturii prin apelul la alte
opere – Romeo și Julieta, Luceafărul –, această capacitate de a permite realizarea de conexiuni cu alte scrieri purtând
denumirea de intertextualitate. De asemenea, de factură modernistă este concizia, calitate particulară a stilului, ce se
realizează în opera barbiană prin valorificarea simbolurilor – procedee artistice care comunică o multitudine de sensuri
prin mijloace economice. Printre acestea se numără soarele, sufletul-fântână, nunta.
Modernistă este și cultivarea grotescului, categorie negativă specifică esteticii urâtului, mijloc modern de exprimare
poetică, ilustrat în opera lui Ion Barbu prin descrierea mediului în care trăiește Crypto și a transformării pe care acesta
o suferă în final.

În lucrarea Ion Barbu. Cosmologia „Jocului secund”, Basarab Nicolescu oferă o triplă interpretare a textului Riga
Crypto și lapona Enigel, prin raportare la Luceafărul eminescian:
Luceafărul poate fi riga Crypto împletit parcă de un ascuns blestem în condiția eternă de rege-ciupearcă și care,
răspunzând unei tulburătoare chemări de depășire prin dragostea pentru lapona Enigel, încearcă schimbarea condiției
sale „date”, ceea ce îi provoacă nebunia, închistarea deci mai adâncă în blestemul originar. Și riga Crypto, asemenea
Luceafărului eminescian, promite visatei sale mirese o împărăție, aceea a bureților, „în pat de râu și-n humă unsă”.
Tronul oferit este „de rouă”. Lumea rigăi este una a „somnului fraged”, o lume de răcoare, de umbră. Enigel nu
respinge hotărât insistențele „sterpului” și „nărăvașului” rege. O ezitare dureroasă se conturează, dar teama de umbră,
unde „numai carnea crește”, de blestemul adânc al somnului, al morții învinge și Enigel rămâne în lumea ei, despărțită
pentru totdeauna de blândul rigă.
În mod egal, Enigel poate fi considerată ca purtătoare a simbolului Luceafărului. Ea vine „din țări de gheață urgisită”,
din tărâmul înghețat al ideilor, al echilibrului absolut și se închină Demiurgului-Soare. Enigel inspiră rigăi Crypto o
dragoste „fără saț”, o aspirație violentă spre „înalt”, dar în cele din urmă mireasa nu va fi ea, ci „măsălarița”,
„împărăteasă” în lumea lui. Enigel va rămâne consecventă naturii sale, îndreptându-se spre lumea Soarelui. Acesta
este „sensul feminin al <<Luceafărului>>” (Ion Barbu).
Potrivit unei a treia interpretări, Luceafărul barbian este Soarele. Dacă Luceafărul eminescian este Domnul nopții,
Soarele reprezintă dominația triumfală a luminii. Cătălina barniană, Enigel, este posedată de o mistuitoare aspirație
către „soarele-nțelept”. Și Enigel, asemenea rigăi Crypto, pare supusă unui blestem care o face să aspire către Soare,
fără să fie însă o ființă solară.
„Umed” și „plăpând”, riga Crypto este o caricatură grotescă, pipernicită în raport cu Soarele. Mânat de vinovata și
impura dragoste pentru Enigel, regele-ciupercă o va ademeni pe aceasta să uite dragostea pentru Soare și să se unească
cu el în împărăția bureților. Enigel amână împlinirea speranțelor rigăi. Disperat, regele umbrei mărturisește enorma
distanță ce îl separă de soare. De abia când Enigel are revelația structurii intime, de umbă, de somn, de moarte a
împărăției rigăi Crypto, se va desprinde hotărât, ca de un vis grotesc, de ademenirile spânului rigă.
Enigel slăvește marile virtuți ale Soarelui care, oglindindu-se în sufletu-fântână al omului, îl transformă, îl face să își
depășească condiția. Enigel săvârșește astfel unirea cu Soarele, adevăratul mire, ce capătă forma simbolică a unui inel
de „nuntă”. Contrar deznodământului de infinită solitudine al Luceafărului, finalul baladei degajă un optimism
triumfător. Balada este o alternativă a Luceafărului eminescian. Dar, la Ion Barbu, punctul de pornire este intotdeauna
un pretext.

Considerații finale
Ion Barbu a avut mulți imitatori, dar poezia sa nu a putut constitui punctul de plecare al unui curent din cauza miezului
conceptual intangibil în lipsa unei inițieri sistematice. Poezia sa pare a fi scrisă pentru generațiile ulterioare, și nu
pentru contemporanii poetului, dintre care mulți s-au transformat în denigratori violenți, ce au contestat originalitatea
poetului. Ion Barbu este autorul unui sistem și al unei metode poetice inedite, ce își extrage substanța din spiritul
științific, dar care se adresează sensibilității complexe.