Moromeţii – receptare critică

Eugen Simion, Scriitori români de azi , vol. II

Volumul I este concentrat asupra unui personaj, întreaga desfăşurare epică i se subordonează lui Ilie Moromete.
Cartea este scrisă într-un stil pe alocuri ironic, personajele au timp să se gândeasc şi să se exprime, gesturile lor
sunt libere, existenţa, în orice caz, nu-i terorizează. Viaţa nu-i tulburată de întâmplări care să schimbe şi să
precipite un ritm vechi, calm, de existenţă.
Ritmul epic se schimbă în volumul al doilea. Existenţa socială este aici mai concentrată, oamenii apar invadaţi de
întâmplări, satul aşezat pe tipare arhaice intră într-un proces rapid de destrămare. Din romanul unui destin,
Moromeţii devine romanul unei colectivităţi (satul) şi al unei civilizaţii sancţionate de istorie.
Moromeţii e un mare roman prin originalitatea tipologiei şi profunzimea creaţiei. Tipologia este, ca la Slavici şi
Rebreanu, ţărănească; totuşi, câtă deosebire! Sufletul rural este acolo rudimentar, obsedat de acumulare în ordine
materială şi, numai după ce acest proces s-a încheiat, el poate să audă şi alte glasuri ce vin din adâncul fiinţei lui.
Marin Preda înlătură imaginea acestui mecanism simplu, previzibil, mişcat mai mult de instincte, şi face din
ţăranii săi indivizi cu o viaţă psihologică normală, apţi prin aceasta a deveni eroi de proză modernă. Marin Preda
prezintă nişte ţărani inteligenţi şi ironici, complecşi ca structură morală, în măsură prin aceasta să-şi reprezinte şi
să-şi trăiască în modul lor caracteristic marile drame ale existenţei.
Din înregistrarea vieţii de familie, în fazele ei tipice (trezirea dimineaţa sub glasul aspru al tatălui, plecarea la
câmp, masa, întoarcerea de la câmp etc.), iese la iveală un cod al existenţei ţărăneşti.
Faptul că Ilie Moromete stă deasupra tuturor la masă constituie un prim indiciu de autoritate într-o lume în care
tiparele arhaice au supravieţuit. Solemnitatea şi modestia culinară îi dau cinei un caracter aproape sacru.
Descrierea mesei este înceată şi ritualul ei dezvăluie relaţiile adevărate din sânul familiei.
Modificarea vieţii interioare este marcată mai ales de glasuri. Glasul arată umoarea, caracterul şi poziţia
individului în ierarhia socială.
Tema centrală în Moromeţii este libertatea morală în luptă cu fatalităţile istoriei. Imaginea lui Ilie Moromete stând
pe stănoaga podiştei şi fumând nepăsător vine să întărească ideea timpului încremenit şi prietenos. Omul liniştit şi
ironic stă, totuşi, pe un vulcan, în familia peste care păstoreşte cu autoritate absolută se pregăteşte un complot. E
momentul în care începe declinul personajului. Până atunci el ţinuse piept perceptorului, jandarmului, lui Tudor
Bălosu, trăise senin, cu un sentiment înalt al independenţei. Spargerea familiei duce la prăbuşirea lui morală.
Drama nu este de ordin economic, ci moral. Durerea lui Moromete vine dintr-un înalt simţ al paternităţii rănite.
Moromete îi vinde lui Bălosu o parte din pământ, dar nu îi dă satisfacţia vecinului de a-l vedea umilit. Sub puterea
unei lovituri năprasnice, Moromete rămâne îndepărtat şi nepăsător. Omul netulburat şi ironic părăseşte stănoaga
podiştei, nu mai răspunde la cuvintele de salut şi nu mai poate fi auzit povestind niciuna dintre acele întâmplări
care fermecau pe prietenii săi din Siliştea-Gumeşti. Fantezia lui se închide. Omul creator este învins de omul
social.
În acest roman realist există şi un al doilea plan, unde semnele, simbolurile trimit la altă faţă a existenţei ţărăneşti.
Un loc important ocupă în carte salcâmul. După tăierea sa, gospodăria Moromeţilor apare deodată pustie,
modestă. Arborele îi dădea grandoare. Salcâmul are o valoare premonitorie. El reprezintă unitatea, trăinicia
Moromeţilor, fiind în lumea obiectelor ceea ce reprezintă tatăl în viaţa familiei. E un arbore cu autoritate,
dominator, un punct stabil de referinţă. Prăbuşirea lui anunţă un sfârşit, o destrămare, o modificare de ierarhii în
lumea Moromeţilor. Odată cu tăierea arborelui începe şi declinul familiei, anticipat în acest chip de o dramă în
lumea vegetală. Salcâmul este dublul vegetal al lui Moromete. Destinul unuia este anticipat de destinul celuilalt.
Făcând din Bisisica un personaj, Preda mai dărâmă un mit. Nici copilăria nu este idilică.
În al doilea volum, drama idealismului ţărănesc este prioritară. Ideea mare a cărţii este aceea a dispariţiei unei
civilizaţii străvechi şi a unui mod de existenţă sub presiunea schimbărilor fulgerătoare prin care trece satul
românesc. Statura lui Ilie Moromete stă sub semnul unui hotărât tragism. Discuţiile dintre tată şi fiu capătă sensul
unei confruntări între două moduri de a concepe viaţa, între două civilizaţii. Ilie Moromete nu mai crede nici el în
eternitatea valorilor pe care le apără. E prea inteligent pentru a nu-şi da seama că pământul nu mai reprezintă
nimic, că civilizaţia loturilor individuale, a seceratului manual etc. va dispărea.
Romanul devine panza întinsă, de o excepţională autenticitate literară, a satului postbelic. Asistăm la o adevărată
bătălie pentru putere în satul Siliştea-Gumeşti. Figurile satului sunt acum Bilă, Isosică, Mantaroşie, Ouăbei,
Adam Fântână, actori ai puterii comuniste. Niciodată în proza postbelică nu s-a discutat cu un mai mare curaj
estetic destinul civilizaţiei ţărăneşti sub comunism. Satul autentic, satul adunărilor liniştite şi al dialogurilor pline
de spirit, pe scurt, civilizaţia moromeţeană, nu mai poate supravieţui. Simbolul acestei civilizaţii, Ilie Moromete,
are o agonie lentă, lipsită de măreţie. Capitolul despre moartea lui Moromete e tot ce s-a scris mai mişcător, pe
această temă gravă, în literatura română.

Nicolae Manolescu, Arca lui Noe, cap. Cel din urmă ţăran

Tehnica ce îl caracterizează pe Moromete de minune – aceea de a schimba vorba, crezând că e de ajuns să amâne
sau să nu se preocupe de un lucru pentru ca el să nu se întâmple.
Conflictul din primul volum este următorul: un ţăran îşi apără seninătatea şi iluziile, luptând cu o ironică
inteligenţă contra ameninţărilor.
Naraţiunea omniscientă îndeplineşte aici o funcţie de legătură, explicativă. O asemenea situaţie nu se repetă prea
des în roman. De regulă, romancierul are grijă să atribuie personajelor perspectiva. Omniscienţa este limitată. Ea
pretinde naratorului un efort suplimentar: apelul la informatori. Informatorii sunt personajele care, luând parte la
un eveniment, ca martori de obicei, îl relatează altora. Ei se deosebesc de reflectori pentru că se mărginesc să
comunice anumite fapte, fără să le interpreteze şi mai ales fără să prelucreze realitatea brută în funcţie de propria
lor conştiinţă. Povestesc ce au văzut, nu ceea ce au trăit ei înşişi. Asemenea informatori sunt numeroşi, mai cu
seamă în volumul al doilea.
Hotărât lucru, Moromete este cel din urmă ţăran, în acest roman al deruralizării satului.
În Moromeţii descoperim un sat deosebit de acela din Ion. Relaţiile capitaliste le-au înlocuit aproape cu totul pe
acelea tradiţionale (în primul volum) şi vor fi la rândul lor înlocuite de acelea socialiste, în al doilea.
Există în Moromeţii personaje care joacă rolul unor reflectori. Unul este Moromete, celălalt Niculae. S-a spus mai
demult, e drept cuvânt, că în centrul romanului se află problema paternităţii, a raporturilor lui Moromete cu fiii
săi. Dar această problemă nu e decât deghizarea celei sociale generale. Primul volum vorbeşte despre lumea
tatălui (aceea pe care el şi-o imaginează), cu aparenţele ei de stabilitate şi ordine, cu seninătatea ei ce se apără de
lovituri, iar al doilea, despre lumea fiilor, neaşezată şi tulbure, în care irump la suprafaţă forţe obscure,
necanalizate şi primejdioase. Două utopii stau faţă în faţă: utopia tradiţionalistă, dar liberală, ingenuă, a tatălui şi
utopia revoluţionară, dar dogmatică a fiului. Ca filosofie a existenţei, Niculae este un antimoromeţian. Urmele
conflictului dintre tată şi fiu pot fi descoperite în tot lungul primului volum. Ruptura se produce în al doilea. Sub
această relaţie familială (cu origini autobiografice), putem descifra o relaţie mai profundă, de natură socială, între
un fanatic al clasei ţărăneşti şi un declasat al ei. Şi Paraschiv, Nilă şi Achim sunt nişte declasaţi, însă de alt tip. În
Moromeţii, interesantă este problema lui Niculae, căci conflictul dintre el şi Moromete simbolizează conflictul
dintre două concepţii despre ţăran. Tocmai din această cauză, Moromete şi Niculae devin reflectori: motivaţiile
lor lăuntrice interesează ca filosofie de existenţă.
Cum să trăieşti dacă nu eşti liniştit? – este o întrebare tipic moromeţiană.
Munca nu mai constituie pentru ţăranii lui Marin Preda o plăcere şi agricultura nu mai formează centrul de
greutate al universului lor. Contemplarea filosofică şi estetică a lucrurilor, a lumii văzută ca spectacol în sine, îşi
face loc printre grijile gospodăriei ţărăneşti pe care le împinge uneori chiar în al doilea plan. Structurile
economice s-au schimbat în cei treizeci şi ceva de ani care despart satul din romanul lui Rebreanu de acela al lui
Marin Preda: şi în primul rând, s-a schimbat relaţia omului cu pământul. Această relaţie a fost desacralizată.
Centrul vieţii economice ţărăneşti s-a deplasat de la posesia şi exploatarea pământului la valorificarea prin comerţ
a produselor lui. În Ion, a avea sau nu pământ era singurul lucru care conta pentru ţăran. În Moromeţii, simplul
fapt de a poseda pământ nu mai este de ajuns. Ţăranii se deosebesc între ei prin faptul că unii au iar alţii nu
posibilitatea de a cumpăra sau de a vinde. Cazul lui Moromete este special: el nu înţelege multă vreme necesitatea
acestei negustorii, pe care o dispreţuieşte. Moromete are o altfel de bucurie: de a ţine la distanţă, cu ajutorul unor
cuvinte de spirit, duhurile rele ale fonciirii şi datoriile. Sănătatea morală nu înseamnă pentru Moromete a avea
bani, nici chiar a avea pământ, ci a putea trăi senin cu acele bucurii ale spiritului în care s-a refugiat, ca într-o
iluzie protectoare, dorinţa, nostalgia după o relaţie calitativă cu lumea.