MOROMEȚII, de Marin Preda

- roman postbelic, realist, obiectiv –

Una dintre operele reprezentative din patrimoniul literar românesc este romanul
„Moromeții”, scris de Marin Preda, un reprezentant elocvent al perioadei postbelice. Literatura
postbelică va sta sub semnul politicului, ingerinţa acestuia generând o stratificare în toate genurile.
Realismul este un curent literar manifestat în secolul al XIX-lea, începând din Franța și având ca
principiu de bază reflectarea credibilă, verosimilă a realității în datele ei esențiale, obiective.
Romanul realist-obiectiv are, în termenii teoriei literare, focalizarea zero, unicitatea perspectivei,
naratorul detaşându-se de evenimentele povestite, creând impresia de observator şi nimic mai mult.
Personajele tipice care acţionează în împrejurări tipice sunt surprinse în transformarea şi
individualizarea lor prin fapte, limbaj, relaţiile cu celelalte personaje cu care interacţionează.
Fiind un succesor al realismului lui Flaubert, Tolstoi sau al lui Balzac, Marin Preda este unul
dintre scriitorii care au salvat literatura română de la macularea la care o condamnase istoria.
Caracterul modern, realist, obiectiv, al acestui roman postbelic, rezidă în tema socială care
ilustrează procesul de deruralizare a satului românesc sub ingerinţa politicului, în modul detaşat şi
modern de evidenţiere a temelor, în construcţia personajului emblematic care contrazice tipul
consacrat de ţăran şi prin infrastructura narativă.
Două particularități ale romanului „Moromeții”, care fac posibilă încadrarea în realism, fiind
implicit trăsături ale acestui curent literar sunt: parametrul etnografic și crearea unor personaje
bine ancorate social. Astfel, fresca satului de la câmpie interbelic și postbelic este realizată prin
integrarea în roman a unor obiceiuri și tradiții populare, a unor evenimente cu importanță capitală în
viața oamenilor: cina, șezătoarea - adunarea de la fierăria lui Iocan, secerișul, elemente de ritual
erotic – cântecul flăcăilor la poarta fetelor, festivitatea de premiere, munci câmpenești – secerișul,
treieratul, întregite în volumul al doilea de înmormântare și praznic. Fresca societăţii rurale se
realizează și prin inventarierea tipologiilor prin care se instaura pe atunci inechitatea în societate.
Astfel, lumea satului integrează ţăranul bogat - Bălosu, ţăranul sărac - Birică, ţăranul rău - Guica,
ţăranul artist - Din Vasilescu, ţăranul filozof - Ilie Moromete, învățătorul - Teodorescu, preotul -
Provinceanu, primarul - Aristide. La aceste tipuri se vor adăuga în cel de-al doilea volum, activiştii
de partid - Bilă, Ouăbei, Bâznae, Isosică, Zdroncan, Mantaroşie. Personajul central al romanului,
Ilie Moromete, traversează drama ţăranului legat de rânduielile vechi ale satului, luptând contra
ameninţărilor care-l asaltează: fonciirea, impozitele, datoriile la bancă, taxele pentru Niculae la
şcoală. Ilie Moromete este un personaj exponenţial, al cărui destin exprimă moartea unei lumi: „cel
din urmă ţăran” reprezintă concepţia tradiţională, ţărănească faţă de pământ şi de familie. Având
drept model pe chiar tatăl său, Tudor Călăraşu, Ilie Moromete este un personaj realist creat dintr-o
atitudine polemică faţă de eroul lui Rebreanu, Ion.
O altă particularitate a romanului realist o reprezintă tema. Se evidențiază prezentarea
universului satului românesc din Câmpia Dunării supus zguduitoarelor prefaceri ale istoriei. Acestei
teme sociale i se subsumează cea a timpului evidenţiată în incipit „Timpul avea nesfărşită răbdare cu
oamenii”, dar și tema familiei, a paternităţii, copilăria, şcoala, iubirea, colectivizarea.
O primă secvență relevantă pentru temă este prima scenă cheie a romanului, cea cinei de
sâmbătă. Familia Moromeţilor este numeroasă, alcătuită din copii proveniţi şi din alte căsătorii, este
o „familie hibridă”, generatoare de conflicte în interiorul ei. Cina are loc afară, în tindă, la o masă
joasă şi rotundă, toţi fiind aşezati în jurul acesteia pe scăunele „cât palma”. Aşezarea la masă are rolul
de a sugera parcă direcţiile divergente din familie. Astfel, tatăl autoritar stătea în pragul unei odăi,
parcă deasupra tuturor, cei trei fraţi mai mari sunt aşezaţi mai departe, ca şi când ar fi fost gata de
plecare, iar în cealaltă parte a mesei Catrina şi cu ai săi, Niculae, Ilinca şi Tita. Situarea spaţială a lui
Niculaie, care neavând nici măcar scaun la masă „se aşază turceşte pe pământ”, justifică poziţia
neglijabilă a mezinului, de fapt obstacolele pe care le va întâlni pe parcursul devenirii sale.
Aserţiunea „Paraschiv, Nilă şi Achim stăteau spre partea din afară a tindei ca şi când ar fi fost gata în
orice clipă să se scoale de la masă şi să plece afară” se validează ca motiv anticipativ, anunțând o
eventuală abandonare a familiei de către cei trei. Respectul faţă de tradiţie a lui Moromete şi faptul că
încearcă să inducă fiilor săi acest respect, dar şi principii sănătoase este vizat şi punctat prin sintagma
„sfânta masă”.
Tăierea salcâmului este și ea o scenă memorabilă a romanului, atât prin detaliile prezentate,
prin cuvintele expresive, dar şi prin simbolistica dramatică, acesta fiind primul semn al declinului
familiei Moromete, dar şi al satului tradiţional, rămas parcă fără apărare. Moromete îl trezeşte în toiul
nopţii pe Nilă şi împreună cu acesta va tăia salcâmul din fundul grădinii. Bocetele din cimitir însoţesc
parcă vaietul pământului şi al satului tradiţional la pierderea unuia dintre membrii săi. Universul rural
se organiza în funcţie de el, încât căderea lui devine sinonimă cu prăbuşirea unei lumi şi începutul
alteia, mai sărace. Acesta pare o fiinţă magică, martor şi păstrător al atâtor tainice manifestări ale
vieţii ţărăneşti nescrise , „salcâmul este dublul vegetal al lui Moromete. Destinul unuia este anticipat
de destinul celuilalt”(Eugen Simion) . El face parte din viaţa familiei Moromete şi viaţa satului:
„Toată lumea cunoştea acest salcâm”. Salcâmul pare a se împotrivi asemeni unei făpturi ce vrea să
trăiască. Căderea lui în zori de duminică, în sunet de clopot şi litanii înălţate din cimitirul satului are
o măreţie tragică. După prăbuşirea salcâmului urmează o tăcere de sfârşit de lume. Lumea însăşi pare
mai mică, mai urâtă, mai tristă, lipsită acum de reperul verticalităţii ei: „Acum totul se făcuse mic.
Grădina, caii, Moromete însuşi arătau bicisnici”.
Între elementele de compoziție specifice pentru acest roman realist și modern se
evidențiază: titlul, incipitul, acțiunea, instanțele comunicării narative, conflictul, tehnicile narative,
perspectivă narativă. Titlul plasează în centrul romanului tema familiei şi exprimă drumul de la
individ la familie, conţinând şi o sugestie a generalizării condiţiei tăranului în perioada interbelică.
Incipitul este de tip dată, specific romanului realist: „În Câmpia Dunării, cu câţiva ani înaintea
celui de-al doilea război mondial se pare că timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare; viaţa se
scurgea aici fără conflicte mari. Personificarea realizată prin locuţiunea „a avea răbdare” conferă
timpului statutul unei prezenţe personalizate. În incipit rolul cheie îl are verbul impersonal „se pare”
care traduce iluzia lui Moromete privitoare la stabilitatea modului de viaţă patriarhal. Răbdarea e
doar o impresie greşită a oamenilor înşişi, aflaţi în pragul unor imense răsturnări istorice. Un alt
element de compoziție este conflictul principal, unul exterior, manifest, între Ilie Moromete și fiii
săi din prima căsătorie, aceștia fiind instigați de mici împotriva tatălui lor de către Maria, sora
acestuia, poreclită Guica, din cauza sufletului ei plin de răutate. Un alt conflict dominant este cel de
natură socială, manifestat între formele de viață patriarhale, corecte, simbolizate de satul interbelic și
de Ilie Moromete și cele aduse de falsa religie instaurată de regimul comunist prin intrigă și
turnătorie, conturate prin funcționarii statului și activiștii de partid. Conflicte secundare se
evidențiază la nivel diegetic între Ilie și Catrina, între frații vitregi în cazul familiei Moromete, între
Tudor Bălosu - țăran bogat și Birică - țăran sărac. Conflictul interior apare la nivelul personajului
Moromete, acesta fiind mistuit de lupta ce se dă în interiorul lui între a-şi respecta principiile şi a
avea, în același timp, şi beneficii în societatea care devenea din ce în ce mai degradată.
La nivel narativ se evidențiază focalizarea neutră, naratorul omniscient, extradiegetic,
acesta neimplicându-se în acţiune, cu perspectivă narativă heterodiegetică.
Concluzionând, prin Moromeţii, Marin Preda realizează o operă de valoare din literatura
postbelică diferențiindu-se de scrierile socialiste, prin refuzul propagandei estetice, dar mai ales prin
impunerea unei viziuni asupra lumii.