Enigma Otiliei, de George Călinescu

- roman realist-obiectiv –

Realismul este un curent literar manifestat în secolul al XIX-lea, începând din Franța și având ca principiu de
bază reflectarea credibilă, verosimilă a realității în datele ei esențiale, obiective. Autorii realiști zugrăvesc realitatea
veridic, Flaubert afirmând că „Artistul trebuie să fie pentru opera sa ceea ce este Dumnezeu pentru creație: să fie simțit
pretutindeni, dar niciodată văzut”. Romanul realist-obiectiv are, în termenii teoriei literare, focalizarea zero, unicitatea
perspectivei, naratorul detaşându-se de evenimentele povestite, creând impresia de observator şi nimic mai mult.
Personajele tipice care acţionează în împrejurări tipice sunt surprinse în transformarea şi individualizarea lor prin fapte,
limbaj, relaţiile cu celelalte personaje cu care interacţionează.
Reprezentant de seamă al acestui curent literar, George Călinescu se afirmă ca romancier în perioada culturală de
maximă înflorire a speciei, perioada interbelică, pe fundalul numeroaselor teorii polemice despre cum trebuie să se facă
un roman la noi. Adept al formulei clasice balzaciene, el respinge psihologizarea excesivă şi citadinizarea literaturii
preferate de romanul camilpetrescian după modelul lui Marcel Proust, considerând că „tipul firesc de roman românesc
este deocamdată acela obiectiv”. Călinescu suţine ideea că numai o psihologie concepută caracterologic poate să ducă la
configurarea unor personaje de roman cu adevărat viabile.
Publicat în 1938, „Enigma Otiliei” este al doilea dintre cele patru romane scrise de G. Călinescu și reprezintă un
roman de sinteză estetică în care realismului obiectiv de inspirație balzaciană i se asociază elemente caracteristice altor
modele estetice. Este roman realist prin temă, structură (închisă), specificul secvențelor descriptive, tipicitatea
personajelor, aspectul de frescă socială, omnisciență.
O condiţie „sine qua non” a romanului realist balzacian este descrierea balzaciană, care se bazează pe teoria
determinismului ambiental, personajele fiind caracterizate prin mediul în care trăiesc. Amintim în acest sens descrierea
caselor de pe strada Antim, a casei lui Giurgiuveanu, a camerei Otiliei, a casei familiei Tulea şi a lui Pascalopol.
Viziunea despre lume a autorului nu se putea evidenţia în această operă în afara unor personaje care să transmită
mesaje dincolo şi prin text. În romanul realist balzacian personajele „fac concurenţă stării civile” – Balzac, acestea
reprezentând nişte tipologii: avarul este Costache Giurgiuveanu, tipul parvenitului este reprezentat de Stănică, „baba
absolută fără cusur în rău” este Aglae, fata bătrână este Aurica, „dementul senil“ este Simion Tulea, Felix - ambiţiosul
profesional, Otilia – „fata enigmatică”.
Romanul realist balzacian are ca trăsătura definitorie perspectiva heterodiegetică cu narator „demiurg”, adică
extradiegetic, omniscient şi, uneori omniprezent, el prezentând fapte desfăşurate în locuri diferite în acelaşi timp.
Naraţiunea se realizează la persoana a treia, naratorul creând impresia cunoaşterii deznodământului, focalizarea fiind
dominant neutră, naratorul cunoscând mai mult decât orice personaj.
Prin temă, romanul este balzacian şi citadin. Caracterul citadin este un aspect al modernismului lovinescian.
Frescă a burgheziei bucureştene de la începutul secolului al XX-lea, prezentată în aspectele ei esenţiale, sub determinare
social-economică (banul ca valoare într-o societate degradată moral), imaginea societăţii constituie fundalul pe care se
proiectează maturizarea unui tânăr care trăieşte experienţa iubirii şi a relaţiilor de familie. De asemenea, sunt vizibile și
alte teme ale romanului: familia, parvenitismul, în măsura în care majoritatea personajelor aspiră conștient sau inconștient
să pătrundă într-o sferă socială superioară, căsătoria privită pragmatic ca un mijloc de îmbogățire sau de reușită socială,
precum și condiția femeii, căci în roman, apar mai multe ipostaze ale feminității: femeia la 30 de ani, domnișoara bătrână,
femeia întreținută, „baba absolută”.
Un prim episod ce reflectă specificul viziunii călinesciene este acela al galeriei personajelor din incipitul
romanului. Prin intermediul lui Felix, care pătrunde în universul familiilor Giurgiuveanu şi Tulea, cititorul face cunoştinţă
în manieră balzaciană cu întreg peisajul tipologiilor prozei realiste. În odaia foarte înaltă şi încărcată de fum „ca o covertă
de vapor pe Marea Nordului”, adunaţi în jurul mesei pe care se joacă table şi cărţi, se află cei care vor avea un rol
important în desfăşurarea epică a romanului. Naratorul notează minuţios fiecare aspect revelator: familiaritatea
neobişnuită a gesturilor Otiliei, generozitatea şi slăbiciunea lui Pascalopol pentru ea - îi oferă cu discreţie un inel cu safir
-, răutatea acră a Aglaei, care îi face aluzie lui Pascalopol la faptul că sosirea lui Felix va fi o distracţie nouă pentru Otilia,
refuzul speriat al lui Giurgiuveanu de a o împrumuta pe sora lui, ocheadele Auricăi către Felix. Întregul tablou pare
desprins dintr-o comedie de moravuri, prezentat dintr-o perspectivă critică și polemică.
Un alt episod care subliniază tema moştenirii şi influenţa viziunii balzaciene, în special cea din „Père Goriot” şi
“Eugénie Grandet”, se află în capitolul al XVIII-lea. Moş Costache suferă un atac de congestie cerebrală şi este imobilizat
la pat. Desfăşurarea este, de asemenea, scenică. Ochiul naratorului urmăreşte cu atenţie gesturile avarului, preocupat de
cheile sale, plătind cu greu doctorul, neputincios în faţa atacurilor familiei Tulea şi ale lui Stănică la adresa bunătăţilor
culinare ascunse cu grijă, cu spiritul negustoresc neadormit, oferind în final lui Weissmann o seringă contra cost. Clanul
Tulea, rapace, sărbătoreşte cu un festin moartea neîntâmplată, joacă partide de cărţi, se instalează milităreşte în casă şi
veghează asupra moştenirii. Otilia şi Felix, singurii îndureraţi de starea bătrânului, cheamă pe Pascalopol, care, loial,
aduce un doctor universitar şi îl îngrijeşte pe bolnav. Edificat asupra intenţiilor clanului Tulea, Giurgiuveanu hotărăşte să-
i lase o sumă importantă Otiliei, dar amână din nou să o facă în fapt. Episodul concentrează epic schema întregului
roman.
Un prim element semnificativ pentru construcția romanului îl reprezintă titlul, element paratextual, care conferă
cititorului un orizont de așteptare. Titlul iniţial, „Părinţii Otiliei”, reflecta ideea balzaciană a paternităţii, pentru că fiecare
dintre personaje determină cumva soarta orfanei Otilia, ca nişte „părinţi”. Acesta este schimbat din motive editoriale,
accentul deplasându-se de la un aspect realist, tradiţional, la tehnica modernă a reflectării poliedrice, prin care este realizat
personajul eponim. Otilia rămâne, așadar, o enigmă atât pentru Felix, cât și pentru Pascalopol: „Pentru mine, Otilia, ai
început să devii o enigmă” (Felix), „A fost o fată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o enigmă.” (Pascalopol).
Incipitul individualizează caracterul balzacian al romanului, fixează veridic cadrul temporal („într-o seară de la
începutul lui iulie 1909”) și spațial (descrierea străzii Antim, a arhitecturii casei lui Moş Costache, a interioarelor),
prezintă principalele personaje, sugerează conflictul şi trasează principalele planuri epice, ceea ce corespunde viziunii
realiste. Finalul este închis, conținând și el două secvențe: sfârșitul diegetic care prezintă părăsirea lui Felix și epilogul ce
„comprimă timpul. Se observă simetria compozițională a romanului asigurată de descrierea casei din strada Antim, acum
cu adevărat părăsită, ecoul vorbelor lui moș Costache, ce răsună în amintirea lui Felix, având putere de adevăr tragic:
„Nu-nu-nu știu… nu-nu stă nimeni aici”.
Un alt element semnificativ pentru tema romanului este conflictul, care este unul complex. Conflictul exterior
este declanșat de moștenirea lui Moș Costache, a cărui avere se cuvinte fiicei vitrege, Otilia Mărculescu, dar de care vor
beneficia cei din clanul Tulea. Conflictul interior este trăit atât de Felix, cât și de Otilia. Felix trebuie să aleagă în a crede
bârfele clanului Tulea asupra Otiliei și a păstra sentimente curate pentru fată. Și Otilia are de făcut o alegere decisivă:
iubirea ideală despre care îi vorbește Felix și viața lipsită de griji alături de Pascalopol. Va alege a doua variantă,
scuzându-și alegerea printr-un bilet în care îi explică tânărului că ar fi fost „o dragoste nepotrivită pentru marele lui
viitor”.
Așadar, prin arta construirii personajelor, cât și prin arta narativă sau  stilul intelectualizat adecvat mediului
citadin, romanul lui George Călinescu își demonstrează virtuțile de sinteză estetică constituind o adevărată realizare a
prozei românești interbelice.