Romanul obiectiv, realist, balzacian, modern

Particularitati ale unui text studiat, aparținând lui George Calinescu

• evidenţierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea într-o tipologie, într-un curent cultural/ literar, într-o perioadă sau într-o orientare
tematică;
Publicat în 1938, al doilea roman al autorului George Călinescu , după „Cartea nunţii”, “Enigma Otiliei” aparţine perioadei interbelice, perioadă în
care literatura română îşi organizează realizările valorice în jurul curentului modernist, urmând coordonatele fixate de ideologia lui Eugen
Lovinescu. George Călinescu se opune în epocă tendiţelor proustianismului şi gidismului pătrunse în literatura română prin Camil Petrescu ,
optând pentru clasicism şi obiectivitate: “Tipul firesc de roman este deocamdată cel obiectiv”. În acest context, perceput în primul rând în calitatea
sa de critic şi istoric literar, Călinescu răspunde propriei afirmaţii despre necesitatea manifestării literare a exegetului -“ratând” în mod strălucit
diverse genuri literare -roman, teatru, poezie. Romanul “Enigma Otiliei” este unul dintre cele mai apreciate exemple.
Intitulat iniţial “Părinţii Otiliei”, conform opţiunii teoretice a autorului, romanul este unul obiectiv , o „comedie molierească” tratată cu mijloacele
narative ale realismului. Se încadrează în această categorie prin: temă- moştenirea, paternitatea, familia burgheză; specificul perspectivei
narative: naraţiunea la persona a III-a, viziunea “dindărăt”, narator omiscient şi omniprezent; structura-simetrică, închisă; specificul descrierii-
minuţioase, cu detalii semnificative, conform convingerii că omul este produsul mediului în care trăieşte; personaje- tipice, construite în jurul în
jurul unei trăsături dominante.
Depăşeşte totuşi modelul realismului clasic prin poziţia unui narator –comentator, care, “în loc să înfăţişeze realitatea, o studiază pe probe de
laborator”( Nicolae Manolescu), numai un ochi al romancierului privind viaţa- celălalt- “literatura însăşi”. Din această perspectivă, Enigma Otiliei
este considerat „metaroman”, precursor al postmodernismului.
De asemenea, este un roman modern prin elemente precum -tema citadină, ambiguitatea personajului titular, folosirea unor tehnici precum
reflectarea poliedrică sau desfăşurarea scenică a anumitor episoade, inserarea elementelor de romantism ( decrierea imensităţii fantastice a
Bărăganului -“ definitoriu pentru Călinescu este simţul grandiosului, al monumentalului”- Eugen Simion) sau de naturalism- înfăţişarea proceselor
psihice deviante, a grotescului sau a cinicului .
Astfel, deşi oglindeşte o viziune realistă asupra vieţii, romanul “Enigma Otiliei” trădează în acelaşi timp vocaţia de comentator ironic, cu spirit
ascuţit , care îi oferă naratorului o perspectivă polemică asupra comediei umane reprezentate.
• ilustrarea temei romanului, reflectată în textul narativ ales, prin referire la două episoade/ secvenţe narative;
Un prim episod care reflectă specificul viziunii călinesciene este acela al galeriei personajelor din incipitul romanului. Prin intermediul lui Felix, care
pătrunde în universul familiilor Giurgiuveanu şi Tulea, cititorul face cunoştinţă în manieră balzaciană cu întreg peisajul tipologiilor prozei realiste. În
odaia foarte înaltă şi încărcată de fum ”ca o covertă de vapor pe Marea Nordului”, adunaţi în jurul mesei pe care se joacă table şi cărţi, se află cei
care vor avea un rol mai mult sau mai puţin important în desfăşurarea epică a romanului. Încă de la început se profilează prin replici, aluzii ,
gesturi, ticuri- tipare caracterologice : avarul iubitor de copii ( moş Costache Giurgiuveanu), “baba absolută, fără cusur în rău” (Aglae Tulea), fata
bătrână ( Aurica Tulea), dementul senil ( Simion Tulea), arivistul, un „demagog al ideii de paternitate”, impostor şi sentimental ( Stănică Raţiu),
cocheta ( Otilia), ambiţiosul ( Felix), aristocratul rafinat- “un pesonaj nou” ( Leonida Pascalopol). Naratorul notează minuţios fiecare aspect
revelator: familiaritatea neobişnuită a gesturilor Otiliei, generozitatea şi slăbiciunea lui Pascalopol pentru ea- el îi oferă cu discreţie un inel cu safir,
răutatea acră a Aglaei, care îi face aluzie lui Pascalopol la faptul că sosirea lui Felix poate fi o distracţie nouă pentru Otilia, refuzul speriat al lui
Giurgiuveanu de a o împrumuta pe sora lui la cărţi, ocheadele Auricăi către Felix. Întregul tablou pare desprins dintr-o comedie de moravuri.
Un alt episod care subliniază tema moştenirii şi influenţa viziunii balzaciene -în special cea din “Pere Goriot” şi “Eugenie Grandet”- se află în
capitolul XVIII. Moş Costache suferă un atac de congestie cerebrală şi este imobilizat la pat. Desfăşurarea este, de asemenea, scenică. Ochiul
naratorului urmăreşte cu atenţie gesturile avarului, preocupat de cheile sale, plătind cu greu doctorul, neputiincios în faţa atacurilor familiei Tulea şi
ale lui Stănică la adresa bunătăţilor culinare ascunse cu grijă, cu spiritul negustoresc neadormit, oferind în final lui Weissmann o seringă contra
cost cu care să-i facă injecţie. Clanul Tulea, rapace, sărbătoreşte cu un festin moartea neîntâmplată, joacă partide de cărţi, se instalează
milităreşte în casă şi veghează asupra moştenirii. Otilia şi Felix, singurii îndureraţi de starea bătrânului, cheamă pe Pascalopol, care, loial, aduce
un doctor universitar şi îngrijeşte pe bolnav. Edificat asupra intenţiilor clanului Tulea, Giurgiuveanu hotărăşte să-i lase o sumă importantă Otiliei,
dar amână din nou să o facă în fapt. Astfel, episodul concentrează epic schema întregului roman.
● prezentarea a doua elemente ale textului narativ, semnificative pentru ilustrarea viziunii despre lume a autorului/ a naratorului ( de exemplu:
actiune, conflict, relatii temporale si spatiale, incipit, final, constructia subiectului, particularitati ale compozitiei, perspectiva narativă, tehnici
narative, modalităţi de caracterizare, limbaj etc. );
Viziunea despre lume a autorului se oglindeşte în primul rând în desfăşurarea generală a acţiunii, conform celor două planuri narative : al
conflictului succesoral declanşat de moştenirea considerabilei averi a lui Costache Giurgiuveanu, şi al formării tânărului Felix Sima, sosit la
Bucureşti pentru a studia medicina, care trăieşte aici prima sa iubire . Viziunea realistă însoţeşte mai ales povestea moştenirii. Costache
Giurgiuveanu, rentier avar, deţinător al mai multor imobile şi variate proprietăţi, creşte pe Otilia Mărculescu, fiica sa vitregă; de asemenea, este
tutore şi administrator al veniturilor lui Felix Sima . Averea lui este vânată de clanul Aglaei Tulea, sora acestuia, care luptă cu înverşunare cu
oricine poate părea că îi periclitează planurile. În final, banii bătrânului, pe care refuză să îi depoziteze la bancă şi amână să îi dăruiască Otiliei,
sunt furaţi de Stănică Raţiu- avocat, un „geniu al răului”- ginerele Aglaei. Surprinzând furtul, Giurgiuveanu moare în urma unui atac de apoplexie.
Stănică divorţează de Olimpia Tulea, devine om de afaceri temut şi intră în politică. Totul confirmă teza balzaciană: „Zeul la care se închină toţi
este banul”. Pe de altă parte, personajele care se sustrag acestei fascinaţii- Felix şi Pascalopol, care au o concepţie morală asupra vieţii şi se
străduiesc să o aplice, trăiesc sub diferite forme experienţa existenţială a iubirii, obiectul adoraţiei lor fiind, în final, inefabilul feminin. „Enigma” este
decriptată gnomic de însuşi autor: ” Enigmatică va fi în veci fata care respinge, dând totuşi dovezi de afecţiune.”
Conflictul oglindeşte, la rândul său, tema romanului. Conflictul între clanul Tulea şi Otilia Mărculescu are la bază problema moştenirii. Aglae Tulea,
veritabilă „mater familias”, îşi urmăreşte neobosit interesele şi pe cele ale copiilor săi, în luptă continuă cu toţi cei pe care îi vede ca ameninţări ale
acestor interese. Malignitatea personajului devine un nucleu generator al conflictelor familiei burgheze: între ea şi Costache, pentru moştenirea pe
care cel din urmă ar vrea să i-o lase Otiliei; între familia ei şi Otilia, pentru aceeaşi moştenire ; între Aurica şi Otilia, pentru posibilii pretendenţi ai
fetei sale la măritiş; între Titi şi Felix, pentru contrastul de inteligenţă şi realizare socială. Conflictul controlat, neostentativ, între Felix şi Pascalopol,
între tânărul cu o poziţie socială care abia se profilează la orizont, aflat la vârsta primelor experienţe erotice şi maturul bogat, rafinat , singur şi
resemnat, subliniază tema formării ce dă caracterul de bildungsroman operei. Alegându-l pe Pascalopol, ca posibilitate mai realistă, Otilia îl învaţă,
inconştient, pe Felix că pasiunea fără compatibilitatea intereselor este trecătoare. Tânărul va confirma adevărul aceastei lecţii căsătorindu-se mai
târziu „într-un chip care se cheamă strălucit”.
Simetria incipit-final accentuează viziunea realistă, în sistem închis, a universului romanesc. Naratorul prezintă aceeaşi stradă, aceleaşi case,
aceeaşi curte, în seara lui iulie 1906, când Felix Sima pătrunde în universul familiei Giurgiuveanu, şi zece ani mai târziu, ca încheiere definitivă a
etapei experienţiale. Tehnica restrângerii cadrului, de la stradă la case, de la case la interioare şi la figurile personajelor este o modalitate de
pătrundere în psihologia personajelor. Pentru Balzac, o casă e un document sociologic şi moral. Arhitectura, cu amestecul influenţelor
incompatibile, executate în materiale precare, aflate în diferite stări de degradare, sugerează incultura, snobismul, zgârcenia şi delăsarea, declinul
unei lumi care a avut cândva energia necesară pentru a dobândi avere, dar nu şi fondul cultural. Aspectele sunt anticipatoare, marcă a
omniscienţei realiste. Peste ani, Felix va regăsi strada Antim, cu casa lui moş Costache ” leproasă, înnegrită”. Curtea năpădită de scaieţi şi poarta
cu lanţ sugerează trecerea necruţătoare a timpului, confirmată de reformularea primei replici a lui Costache Giurgiuveanu: „Aici nu stă nimeni!”
Tehnicile narative susţin configurarea temei romanului în măsura în care aparţin realismului: înlănţuirea cronologică, descrierea specifică ce
susţine veridicitatea ( mimesis), folosind detalii semnificative ca modalităţi de caracterizare indirectă, observaţia psihologică. Alături de acestea,
inserţia unor micronaraţiuni, desfăşurarea scenică, dramatizarea prin dialog, completează caracterul polifonic al unei opere ce experimentează
tipare diverse pentru a-şi stabili un traseu propriu, complex.
Romanul Enigma Otiliei reflectă în mod realist imaginea societăţii burgheze în Bucureştiul transformărilor începutului de secol XX. Declinul unei
lumi, pe rămăşiţele căreia se clădeşte o alta, cu energiile sale, este zugrăvit cu mijloace clasice, împletite cu elemente de romantism şi
modernism. Viziunea autorului este în acelaşi timp caragialescă, deasupra situaţiilor pluteşte un permanent aer comic şi satiric. Numit un „cinic
jovial”, Călinescu relizează în „Enigma Otiliei” un joc intelectual şi estetic care subjugă cititorul. Substanţialitatea elementelor realiste nu este
pervertită. Situaţiile sunt tipice şi creează iluzia vieţii. Dar atitudinea naratorului nu este de detaşare obiectivă, ci de detaşare ironică şi amuzată.
Ne este prezentată, astfel, o realitate interpretată, care cucereşte atât prin conţinut, cât şi prin comentariul acestuia .
Romanul „Enigma Otiliei” se înscrie în sfera realismului critic balzacian, dar, precum personajele sale, depăşeşte limitele unui tipar, şi devine o
individualitate.
Particularitati de caracteriare-Otilia Marculescu
Aparut în 1938 şi comentat, de atunci, într-o bogată exegeză, romanul „Enigma Otiliei”, are ca temă principală viaţa burgheziei bucureştene de la
începutul secolului al XX-lea.
În intenţia scriitorului, cartea purta titlul „Părinţii Otiliei”, ilustrând astfel motivul balzacian al paternităţii, urmărit în relaţiile părinţi-copii, în contextul
epocii interbelice, de altfel o idee care l-a interesat foarte mult pe scriitorul român. Fiecare dintre personajele romanului poate fi considerat părinte
al Otiliei, pentru că, într-un fel sau altul, ei îi hotărăsc destinul sau sunt interesaţi, din diferite mortive, de soartea tinerei fete. De pildă, moş
Costache îşi exercită lamentabil rolul de tată, deşi nu este lipsit de sentimente faţă de Otilia. El se gândeşte la viitorul ei, vrea chiar să o înfieze,
dar amână la nesfârşit gestul. Şi Pascalopol, mult mai vârstnic decât Otilia, mărturiseşte că în iubirea pentru ea îmbină pasiunea cu paternitatea.
Titlul „Enigma Otiliei” sugerează comportamentul derutant al eroinei, uneori absurd care-l uimeşte pe Felix: „Nu Otilia are o enigmă, ci Felix crede
că o are”, mărturiseşte G. Călinescu, justificând titlul romanului.
Naratorul este omniscient, naraţiunea la persoana a III-a, iar perspectiva narativă este de tipul „dindărăt”, aşa cum se observă din primele rânduri
cu care începe romanul, situând exact personajele, acţiunea, în timp şi spaţiu. Descrierea minuţioasă a străzii Antim (a clădirilor, a interioarelor),
pustie şi întunecată, având un aspect „bizar”, varietatea arhitecturală, amestecul de stiluri, ferestrele neobişnuit de mari, lemnăria vopsită care se
„dezghioga”, făceau din strada bucureşteană „o caricatură în moloz a unei străzi italice”.
Romanul, alcătuit din douăzeci de capitole, este construit pe mai multe planuri narative, care urmăresc destinul unor personaje, prin acumularea
detaliilor: destinul Otiliei şi al membrilor familiei Tulea, al lui Stănică. Al doilea plan prezintă destinul lui Felix Sima care, rămas orfan, vine la
Bucureşti pentru a studia medicina, locuieşte la tutorele său şi trăieşte iubirea adolescentină pentru Otilia. Autorul acordă interes şi celorlate
planuri secundare, pentru susţinerea imaginii ample a societăţii citadine, accentuând în felul acesta realismul romanului său.
Conflictul romanului se bazează pe relaţiile dintre două familii înrudite, care sugerează universul social prin tipurile umane realizate. O familie este
a lui Costache Giurgiuveanu, posesorul averii, şi Otilia Mărculescu, adolescenta orfană, fiica celei de-a doua soţii decedate. Aici pătrunde Felix
Sima, fiul surorii bătrânului, care vine la Bucureşti pentru a studia medicina şi locuieşte la tutorele său legal, moş Costache.Un alt personaj este
Leonida Pascalopol, prieten al bătrânului, pe care îl aduce în familia Giurgiuveanu afecţiunea pentru Otilia, pe care o cunoaşte de mică şi dorinţa
de a avea o familie care să-i aline singurătatea.
A doua familie, vecină şi înrudită, care aspiră la moştenirea averii bătrânului, este familia surorii acestuia, Aglae. Familia Tulea este alcătuit din
soţul Simion Tulea, cei trei copii ai lor: Olimpia, Aurica şi Titi. În această familie va pătrunde Stănică Raţiu pentru a obţine zestrea ca soţ al
Olimpiei.
Conflictul, factor determinant în desfaşurarea operei, este complex şi pune în lumină diferitele personalităţi prezentate de-a lungul scrierii.. Acesta
este de natura exterioară, explicită, între Otilia şi clanul Tulea care dorea să obţină moştenirea averii lui Costache Giugiuveanu, conturat încă din
expoziţie prin intervenţiile răutăcioase ale Aglaei. În timp ce conflictul erotic vizează rivalitatea dintre Felix şi Pascalopol pentru Otilia.
Otilia Mărculescu este "eroina mea lirică", proiecţia autorului în afară, "tipizarea mea în ipostază feminină" (G.Călinescu). Ea este prezentată în
mod direct de către narator, care îi atribuie rolul de observator lui Felix, la începutul romanului: „faţa măslinie, cu nasul mic şi ochii foarte albaştri
arăta şi mai copilăroasă între multele bucle şi gulerul de dantelă”. Portretul personajului se completează prin alte trăsături, precum cochetăria,
bunul gust în vestimentaţie: „Fata subţirică, îmbrăcată într-o rochie foarte largă pe poale, dar strîmtă tare la mijloc...”
Personajul îşi dezvăluie complexitatea, prin caracterizarea indirectă, ce reiese din faptele şi comportamentul său, din modul în care vorbeşte şi din
relaţiile cu celelalte personaje. Astfel, descrierea camerei fetei, realizată spre sfârşitul primului capitol al romanului, corespunde modelului
balzacian, care propune tehnica focalizării în vederea prezentării personalităţii celui care trăieşte în mediul descris. Deci, cadrul în care trăieşte
devine o modalitate de pătrundere în psihologia personajului, iar camera Otiliei, prin detaliile surprinse, vorbeşte despre caracterul ei dezordonat
şi spontan: „Sertarele de la toaletă şi de la dulapul de haine erau trase afară în felurite grade şi în ele se vedeau, ca nişte intestine colorate
ghemuri de panglici, cămăşi de mătase mototolite…” Faptul că era interesată de moda vremii justifică bunul gust, rafinamentul, dragostea de
muzică şi armonie. Dezordinea şi amalgamul de lucruri prezente în camera Otiliei sugerează, pe de altă parte, şi faptul că ea încă se caută pe
sine, este la vârsta la care personalitatea ei nu s-a desăvârşit încă. În opoziţie cu acestă etapă este imaginea Otiliei din finalul romanului, pe care
Felix cu surprindere o observă în fotografia pe care i-o dă Pascalopol; imaginea femeii mature nu-i mai aminteşte prin nimic de cea pe care el o
cunoscuse cândva.
În conturarea Otiliei, scriitorul foloseşte şi tehnica modernă a perspectivelor multiple şi a observaţiei psihologice (pluriperspectivismul).
Personalitatea Otiliei este evidenţiată prin reflectarea ei în conştiinţa celorlalte personaje, ca şi cum ar fi văzută în mai multe oglinzi paralele, prin
tehnica relectării poliedrice. Astfel, moş Costache o consideră fata cuminte şi iubitoare, pe care trebuie să o protejează, dar nu are forţa de a lua
decizia înfierii ei, din pricina caracterului său avar. Aurica o invidiază, considerând-o o rivală în alegerea bărbaţilor: „E o şireată, caută numai
bărbaţi în vârstă, bogaţi”. Cel mai violent o sancţionează Titi, Stănică considerând că Otilia este „o fată faină, deşteaptă”; colegii lui Felix o văd ca
pe “cea mai elegantă conservatoare”, în vreme ce Aglae o detestă, utilizând la adresa fetei apelative precum „dezmăţata”, „stricată”, „zănatică”.
Cei doi bărbaţi între care oscilează eroina completează acest portret: în timp ce pentru Felix Otilia reprezintă feminitatea tulburătoare, Pascalopol
mărturiseşte că nu poate delimita sentimentele virile de cele paterne. Pentru ambele personaje masculine, Otilia este, într-o anumită etapă a
existenţei lor, o enigmă, ceea ce justifică titlul romanului. Din perspectiva psihologiei masculine feminitatea va fi întotdeuna resimţită ca fiind
misterioasă, enigmatică pentru că nu se lasă descoperită în toate resorturile ei intrinseci.
Firea năstruşnică, visătoare şi imprevizibilă, tumultul tinereţii sunt cuceritoare. Vitalitatea, exuberanţa şi sinceritatea deconcertantă a tinereţii
formează o imagine pură, de un farmec aparte: îl târăşte în goană pe Felix prin curte, răpăie pe scară, fluieră, dansează, stările sale de spirit
schimbându-se foarte repede. Aceeaşi feminitate şi francheţe a gesturilor manifestă şi faţă de Pascalopol. Pentru Aglae şi Aurica, purtările Otiliei
sunt asemeni „fetelor fără căpătâi şi fără părinţi”.
Autocaracterizarea îi completează portretul Otiliei, care-şi cunoaşte foarte bine soarta de fiinţă tolerată, obligată să-şi rezolve singură problemele
vieţii. Interesant este că, deşi manifestă o oarecare superficialitate, ea are totuşi conştiinţa acestei superficialităţi tipic feminine: „când tu vorbeai de
ideal, eu mă gândeam că n-am şters praful de pe pian”; „Noi, fetele, Felix, suntem mediocre şi singurul meu merit e că-mi dau seama de asta”.
Comportamentul fetei este contrariant de multe ori, pentru cei din jur. Ea impresionează prin naturaleţe, prin calităţile tipice vârstei adolescentine:
gustă oricând farmecul jocurilor copilăreşti, escaladează la moşia lui Pascalopol stogurile de fân. Trăieşte din plin viaţa şi nimic nu o împiedică să
râdă în hohote sau să fie melancolică: „Îmi vine uneori să râd, să alerg, să zbor. Vrei să fugim? Hai să fugim!”, ceea ce atestă stările de
exuberanţă şi libertate pe care le resimte în unele momente. În relaţia cu Felix dovedeşte însă maturitate: deşi îl iubeşte, va pleca alături de
Pascalopol, realizând că o relaţie între ei va interveni în destinul strălucit al tânărului.
Compoziţia personajului include, şi bibliografia lui evidentă într-o discuţie cu Felix: „Papa, vezi tu, nu mi-e tată bun... Mama a mai fost căsătorită
înainte, şi când a luat pe papa, eu eram de câţiva ani... Priveşte! Uite pe mama şi pe tatăl meu adevărat. (Şi Otilia întinse lui Felix o fotografie
puţin ruptă, în care Otilia din alte vremuri, însă cu privirile blânde, în rochie cu panier şi cu un mare zuluf căzut peste umăr ţinea de braţ un bărbat
gras, şi el cu ochii Otiliei)”.
Otilia se mişcă într-o lume fixată pentru totdeauna în tipare. Moş Costache îi pecetluieşte definitiv destinul. Nu o înfiază şi Otilia va fi sacrificată de
familia care îşi doreşte atât de mult moştenirea. Într-un comentariu pe care chiar scriitorul îl face cu referire la romanul său el va nota „Otilia nu e
personaj principal. Felix şi Otilia sunt acolo în caliatate de victime şi de termeni angelici de comparaţie.” Prin faptul că sunt orfani, ei sunt
vulnerabili.
Otilia Mărculescu este unul dintre cele mai reuşite personaje ale romanului, atât prin tehnicile de realizare, cât şi prin problematica sa existenţială,
reprezentând tipul feminităţii.
Relatia dintre doua personaje
Felix Sima-Otilia Marculescu
"Enigma Otiliei" - 1938 - roman realist de factura balzaciana, are un caracter polemic, este o replica literara la cultivarea asidua in epoca a
formulei proustiene. Este un roman traditional, amestec de elemente clasice, romantice, realiste si moderne.
Titlul - initial, "Parintii Otiliei" reflecta ideea balzaciana a paternitatii, pentru ca fiecare personaj determina cumva soarta orfanei Otilia, ca niste
"parinti". Din motive editoriale, Calinescu a ales un titlu sonor, "Enigma Otiliei", care evidentiaza povestea de dragoste, in care Otilia ramane
pentru Pascalopol o enigma, iar pentru Felix este eternul feminin. Scriitorul insusi spune despre titlu: "Nu Otilia are vreo enigma, ci Felix crede ca
are. Pentru orice tanar de douazeci de ani, enigmatica va fi in veci fata care il respinge, dandu-i totusi dovezi de afectiune."
Fresca a societatii burgheze bucurestene de la inceputul secolului al XX-lea, romanul dezvolta doua teme: istoria unei mosteniri si iubirea
adolescentina.
Romanul are structura circulara, debuteaza balzacian cu precizarea timpului si a locului actiunii: intr-o zi de iulie a anului 1909, tanarul Felix Sima,
fiul unui medic militar din Iasi, vine la Bucuresti, la unchiul si tutorele sau, Costache Giurgiuveanu, ca sa urmeze Medicina. Venirea lui Felix in
strada Antim, in casa lui Costache Giurgiuveanu, este simetrica cu finalul, cand Felix, revenind in acest loc, dupa zece ani, isi reaminteste
cuvintele cu care il intampinase odinioara unchiul sau: "Aici nu sta nimeni!".
Romanul are 20 de capitole construit pe doua planuri narative care urmaresc destinele unor personaje, prin acumularea detaliilor (destinul Otiliei,
al lui Felix). Primul plan - al membrilor clanului Tulea pentru obtinerea mostenirii lui Costahe Giurgiuveanu si inlaturarea Otiliei Marculescu, al
doilea plan prezinta destinul tanarului Felix Sima care, ramas orfan, vine la Bucuresti pentru a studia Medicina, locuieste la tutorele lui si traieste
iubirea adolescentina pentru Otilia. Autorul acorda atentie si planurilor secundare, pentru sustinerea imaginii ample a societatii citadine.
Conflictul romanului - se bazeaza pe relatiile dintre doua familii inrudite, care sugereaza universul social prin tipurile umane realizate. O familie
este a lui Costache Giurgiuveanu, posesorul averii, si Otilia Marculescu, adolescenta orfana, fiica celei de-a doua sotii decedate. Aici patrunde
Felix Sima, fiul surorii batranului, care vine la Bucuresti pentru a studia Medicina. Un alt intrus este Leonida Pascalopol, prieten al batranului, pe
care il aduce in familia Giurgiuveanu afectiunea pentru Otilia, pe care o cunoaste de mica. A doua familie, vecina si inrudita, care aspira la
mostenirea averii batranului, este familia surorii lui, Aglae. Clanul Tulea este alcatuit din sotul Simion Tulea, cei trei copii ai lor: Olimpia, Aurica si
Titi. In aceasta familie patrunde Stanica Ratiu pentru a obtine zestrea ca sot al Olimpiei. Istoria unei mosteniri include doua conflicte succesorale:
primul este iscat in jurul averii lui mos Costache (adversitatea manifestata de Aglae impotriva orfanei Otilia), al doilea destrama familia Tulea
(interesul lui Stanica pentru averea batranului). Conflictul erotic priveste rivalitatea adolescentului Felix si al maturului Pascalopol pentru mana
Otiliei. Pornind de la teza "obiectul romanului este omul ca fiinta morala", George Calinescu distinge doua feluri de indivizi, in functie de
capacitatea de adaptare la lume: cei care se adapteaza moral (au o conceptie morala asupra vietii, sunt capabili de motivatia actelor proprii:
Pascalopol si Felix) si cei care se adapteaza automatic/ instinctual (organizati aproape schematic si ilustrand cate un chip uman: cocheta, fata
batrana, avarul, "baba absoluta", dementul senil).
Indiscutabil, relatia cea mai interesanta dintre personajele romanului e constituita de povestea de dragoste dintre Felix si Otilia.
Reusita exemplara a cartii si una dintre eroinele complexe ale romanului romanesc interbelic, alaturi de Maitreyi a lui Mircea Eliade, ramane Otilia,
personaj realizat prin tehnica moderna a oglinzilor paralele. Relativizarea imaginii prin reflectarea in mai multe oglinzi alcatuieste un portret
complex si contradictoriu: "fe-fetita" cuminte si iubitoare pentru mos Costache, fata exuberanta, "admirabila, superioara" pentru Felix, femeia
capricioasa, "cu un temperament de artista" pentru Pascalopol, "o dezmatata, o stricata" pentru Aglae, "o fata desteapta", cu spirit practic, pentru
Stanica Ratiu, o rivala in casatorie pentru Aurica. Insa niciuna dintre aceste ipostaze nu cuprind, nici separat, nici cumulat, complexitatea acestui
personaj feminin.
Portretul ei fizic sugereaza tineretea si distinctia: "18-19 ani, fata maslinie, cu nasul mic si ochii foarte albastri".
Eroina acumuleaza o serie de trasaturi contradictorii: copilaroasa si matura, expansiva si interiorizata, rationala si impulsiva. Comportamentul ei
este derutant atat pentru Felix, tanarul in formare, cat si pentru Pascalopol, batranul blazat. Ea nu are nicio enigma, cum sugereaza titlul
romanului. Rostul substantivulul "enigma", urmat de atributul substantival genitival, este de a infatisa enigma eterna a feminitatii, receptata din
perspectiva tanarului Felix..
Fire complexa, plina de neprevazut, libera in atitudini si capricioasa, ea are o influenta magica asupra celorlalti. Are puterea de a se autoanaliza,
gasindu-se "mediocra" si e constienta de relativitatea frumusetii: "noi nu traim decat cinci-sase ani!Pe urma am sa capat cearcane la ochi,
zbarcituri pe obraz," ii spune ea lui Felix.
Ambiguitatea Otiliei este determinata in primul rand de comportament.. Multa vreme, fata oscileaza, aproximativ egal, cu argumente logice
adesea, cu altele subintelese uneori, intre Felix si Pascalopol, doua ipostaze masculine, optand in cele din urma, pentru mosier, imagine a
paternitatii regasite, care ii putea asigura protectie si o existenta linistita. In urma unei discutii cu Otilia, Felix ramane cu senzatia ca sufletul fetei
era de nepatruns. S-ar parea ca ambiguitatea evolueaza spre rezolvare indata dupa imbolnavirea lui Costache Giurgiuveanu. Eventuala pierdere
a tatalui vitreg trezeste, prin revers, dorinta de ocrotire. Felix ii este devotat, dar inevitabil lipsit de practica vietii. Ambiguitatea se adanceste, Otilia
doarme o noapte in camera tanarului, iar dimineata urmatoare paraseste impreuna cu Pascalopol tara.
Poate ca cel mai aproape de esenta sufleteasca a Otiliei este Felix, pentru ca singura cale de cunoastere, fie e relativa, a celuilalt, e raportul
sentimental profund. Pentru acesta Otilia e o intruchipare a misterului feminitatii. Desi are o minte lucida, Felix e intrigat de reactiile derutante ale
fetei, trecerea cu rapiditate de la o stare afectiva la alta. Tanarul se intreaba de ce il prefera pe maturul Pascalopol, desi ii poarta o incontestabila
afectiune, de ce il paraseste apoi si pe acesta pentru o alta relatie. Nu intelege inepuizabila mobilitate sufleteasca a eroinei. Gaseste in camea
verisoarei sale un volum de versuri scrise de poetul francez Albert Samain si, indata, prin analogie, Otilia ii aparu ca "o fiinta tragica, suferind de o
muzica prea tare, ca o floare respirand in intuneric umiditatea". Numai in fata lui Felix, fata isi dezvaluie temerile cele mai ascunse, gandul
inspaimantator al imbatranirii: "noi nu traim decat cinci-sase ani!"
Intre Otilia, pe care o vede Felix la inceput plina de farmec si de candoare, si femeia din fotografia din final ("o doamna foarte picanta, gen actrita
intretinuta, dar care nu mai era Otilia, nu era fata nebunatica.un aer de platitudine stingea totul"), pe care i-o arata Pascalopol, este viata unei
eroine moderne.
Felix este tipul intelectualului in formare. Portretul lui fizic este prezentat in prima pagina a romanului: "un tanar de vreo optsprezece ani, cu fata
juvenila si prelunga, aproape feminina", cu o culoare "maslinie" a obrazului si o taietura "elinica" a nasului.
Fire rationala, cu un spirit de observatie foarte dezvoltat, Felix este cel care observa si analizeaza, perspectiva lui fiind cea dominanta.
Intelegand ca studiul este pentru el unica sansa, el merge la universitate, publica articole in reviste de specialitate si ajunge medic apreciat si
profesor universitar.
Felix reprezinta omul superior care-si canalizeaza intreaga activitate cu o incordare tipic balzaciana a vointei spre realizarea unui tel anume.
Viitorul il vede sub semnul unei activitati stiintifice neintrerupte.
Simpatia lui pentru Otilia devine, in timp, dragoste. Purtarea contradictorie a fetei, familiaritatea dintre ea si Pascalopol, precum si plecarea lor,
neasteptata, la Paris sunt manifestari care-l surprind, facandu-l banuitor si gelos. Otilia revine, si prietenia lor se reia. Dupa moartea lui mos
Costache, ea se casatoreste insa cu mosierul, iar in sufletul lui Felix va ramane amintirea unei iubiri romantice si enigmatice.
Otilia nu e iubita lui Felix, ci reprezentarea lui, ideea lui de feminitate. Vorbind cu partenera lui sentimentala, tanarul se adreseaza de fapt imaginii
ei idealizate. Stanjenit in registrul realului, dialogul e firesc in planul imaginarului. Felix se simte mai aproape de Otilia in odaia ei, decat in
prezenta acesteia. Fotografia Otiliei dezlantuie energii inhibate: declara acestei imagini ireale, toate framantarile interioare, nu si in realitate. El
prefera sa nu compare imaginea ideala a Otiliei cu cea reala, nu vrea sa fie deceptionat