Nevroza

Nevroza este o tulburare mentală de care individul este conștient și

care nu atinge funcțiile esențiale ale personalității, deci nu modifică
într-un mod extrem de evident structura personalității individului afectat.

Nevroza având un substrat psihogen este frecvent confundată

cu psihoza, de aceea Karl Jaspers a elaborat criteriile de diferențiere
între nevroze și psihoze, și anume:
- Nevrozele, spre deosebire de psihoze au impact asupra persoanei la
nivelul unei anumite caracteristici precum viața profesională, viața
familială sau viața socială, în timp ce psihozele afectează
personalitatea în întregime, efectul fiind global, asupra tuturor
caracteristicilor personalității.
- Nevroticul încearcă să își modifice trăirile și să se lupte cu
conflictele interioare într-o manieră similară cu indivizii neafectați de
nevroză spre deosebire de psihotici care sunt complet copleșiți de
trăiri nefiind conștienți de faptul că acestea sunt patologice
- Nevrozele sunt clasificate în două mari clase și anume: nevroze de
organ concentrate exclusiv asupra unui aparat sau sistem
și psihonevroze cu simptomatologie predominant psihică (tulburări de
memorie, tulburări de libido, tulburări ale stimei de sine, desistematizarea
activității mentale), în timp ce psihozele sunt entități psihice în cadrul
cărora se poate stabili o limită clară de demarcație între un bolnav și un
sănătos. Nevroza, spre deosebire de psihoze poate să apară și pasager,
la un individ normal.

Și Sigmund Freud a stabilit criterii de diferențiere între nevroze și

psihoze. El considera că nevroza ia naștere în urma conflictului dintre
Eu și Sine, în timp ce psihoza este un conflict între Eu și lumea
exterioară. Nevroticul nu pierde niciodată contactul complet cu
realitatea, putând pierde contactul uneori doar parțial și la nivelul
anumitor aspecte (fie familial, fie profesional, fie social) în timp ce
psihoticul neagă complet lumea exterioară, construindu-și o lume proprie
(delir). Spre deosebire de psihotic care nu mai este înțeles de către
ceilalți și nu mai poate comunica despre problemele sale, nevroticul se
exteriorizează, tulburarea sa fiind complet coerentă și înțeleasă de
către cei din jur. Nevroticului îi este frică de ruperea contactului cu
realitatea, în timp ce psihoticului îi este teamă ca lumea proprie pe care
și-a construit-o și în care se simte confortabil să nu se
prăbușească. Limbajul nevroticului este intact, coerent și
comprehensibil în timp ce limbajul psihoticului devine dezorganizat și
uneori chiar de neînțeles. Pacientul nevrotic este capabil să-și
recunoască problemele și să ceară ajutor, tulburarea sa fiind rezolvabilă
cu ajutorul ședințelor de psihoterapie sau psihanaliză, în timp ce
psihoticul nu își conștientizează problema, considerându-se perfect
sănătos, tulburarea necesitând frecvent tratament medicamentos și
nefiind curabilă.

O altă diferență majoră între nevroză și psihoză este aceea că în

psihoze, factorii ambientali, de mediu sunt extrem de puțin implicați, în
timp ce în majoritatea nevrozelor aceștia sunt declanșatorii
tulburării. Factorul declanșator al nevrozei este extern, însă nevroza se
dezvoltă pe un teren labil, la un individ vulterabil, cu trăsături premorbide
de personalitate.

Clasificarea nevrozelor
Nevrozele au indicație pentru psihoterapie beneficiind și
de interpretare psihanalitică. Profilul nevroticului este în general acela
al unui om îndurerat, care suferă și are nostalgia normalității de altădată.
El doreste să redevină normal sau măcar să poată acționa ca cineva
normal. Termenul de „normal ” în accepțiunea nevroticului este de
fapt starea anterioară apariției simptomelor nevrozei. Nevroticul se
autoculpabilizează și singur își provoacă agravarea simptomelor. Nu
este bine ca psihanalistul/ psihologul să îi minimalizeze boala deoarece
aceasta îl îndepărtează pe pacient, întrucât nevroticul are nevoie de
cineva ascultător, care să îl înțeleagă și să îi dea sfaturi. În momentul în
care găsește un terapeut receptiv, nevroticul este gata să urmeze
indicațiile acestuia.

Conform Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders IV

(DSM IV), nevrozele se clasifică în:
- nevroze anxioase și anume: tulburarea de panică
fără agorafobie, agorafobia (frica de spații deschise) cu tulburare de
panică, fobii sociale, fobii specifice (de anumite insecte, animale,
obiecte, persoane), tulburarea obsesiv-compulsivă, stress-ul
posttraumatic, tulburarea de stress acută, tulburarea de
anxietate generalizată, anxietatea datorată condițiilor medicale generale
și anxietatea indusă de o substanță.
- tulburări disociative: amnezia disociativă, fuga disociativă, tulburarea
de identitate disociativă, tulburarea de depersonalizare
- tulburări somatoforme: tulburare de somatizare, tulburarea
somatoformă nediferențiată, tulburarea conversivă, tulburarea
algică, ipohondria, tulburarea dismorfică socială
- tulburări factice cu semne și simptome psihologice, cu semne și
simptome fizice sau combinate, cu semne atât psihologice cât și fizice
- disfuncții sexuale: tulburarea libido-ului, tulburarea excitației,
tulburarea orgasmului, tulburări sexuale algice, disfuncții sexuale
datorate unei boli generalizate
- tulburări de identitate sexuală
- parafilii: exhibiționism, fetișism, froteurism, sadism sexual, pedofilie,
masochism sexual, fetișism travestit, voyeurism.
- tulburări de alimentație: anorexia nervoasă, bulimia nervoasă
- tulburări de somn primare: dissomnii
(insomnia, hipersomnia primară, narcolepsia, tulburarea ritmului
circadian) și secundare sau parasomnii (coșmar, teroare de
somn, somnambulism).
- tulburări de impuls: tulburarea explozivă
intermitentă, cleptomania, piromania, tricotilomania, jocul patologic
- tulburări de personalitate: paranoid, schizoid, antisocial, schizotipal,
borderline, narcisist, histrionic, evitant, obsesiv-compulsiv.

Factorii cu rol în apariția nevrozei

În general toți factorii psihosociali care determină o reacție
prelungită la o persoană vulnerabilă pot juca un rol în apariția
nevrozei și anume: prezența unui eveniment psihotraumatic cu
semnificații foarte importante pentru individ (deces în familie, pierderea
locului de muncă, îmbolnăvirea unei persoane dragi etc.), schimbările
importante de viață ce necesită un timp îndelungat și un efort de
readaptare (noi responsabilități și noi roluri sociale, mutarea într-un alt
oraș, schimbarea locului de muncă), cumularea într-o perioadă scurtă de
timp a mai multor psihotraume și evenimente importante de viață,
scăderea energiei psihice prin epuizare (boală, subnutriție, efort fizic
excesiv, insomnie, epuizare psihică prin muncă intelectuală) care
determină creșterea vulnerabilității.

Stările tensionale persistente determină frustrări prelungite într-una

dintre ariile psihice ale subiectului. Stress-urile și frustrările prelungite
sunt potențate de lipsa de satisfacții întrucât un om care nu mai are
șansa de a trăi satisfacții în mod constant devine mult mai vulnerabil la
decompensări psihopatologice. La acestea se adaugă eșecul personal
și conflictul intrapsihic determinat de acesta. Eșecul este determinat
de multipli factori precum nereușita unui proiect important de
viață: afectiv, afirmare de sine, creație. Acest eșec, spre deosebire de
schimbările radicale de situație ale vieții este foarte puțin constatabil din
exterior întrucât schimbarea se produce înăuntrul subiectului care
investește în proiectele sale și constată că speranțele sale s-au
năruit. Cauza care duce la vulnerabilitate și la apariția nevrozei este
faptul că subiectul respectiv are așteptări nerealiste greșite sau
distorsionate asupra realității. Cu cât aceste așteptări sunt mai iluzorii
și neaccesibile, eșecul este mai frecvent.

Terenul biopsihic al individului este foarte important întrucât aceasta este

sursa de vulnerabilitate a subiectului.

Factorii genetici joacă un rol important în mai multe nevroze

întrucât particularități ale funcționării unor neurotransmițători
predispun către anxietate, paranoia sau depresie. Influențele
psihosociale continue și evenimentele importante de viață care au loc
timpuriu în cursul copilăriei și adolescenței pot constitui factori de
vulnerabilitate. Adulții cu nevroză au foarte frecvent ca antecedente în
perioada infantilă tulburări de somn, fobii, anxietate și tulburări
comportamentale și de adaptare socială și școlară.

În patogenia nevrozei, pe lângă factorii psihosociali mai intervin:

- învățările patologice: decurg din experiențe directe persistente și
prelungite sua din identificarea cu alții. Învățarea patologică se poate
referi la fobii, anxietate, conduite ritualico-obsesive și hiperexpresive.
Acestea sunt periculoase deoarece, o conduită anormală repetată în
timp se poate fixa prin mecanismul condiționării.
- tulburările în realizarea identității (teorie psihanalitică) : primul
nucleu al Eu-lui se formează în jurul vârstei de 3 ani, pentru ca între 3 și
5 ani să se constituie și să se manifeste slăbiciunile Eu-lui.
- tulburările în realizarea independenței: subiectul își câștigă progresiv
independența de-a lungul vieții odată cu depărtarea față de mamă și cu
dezvoltarea intelectuală și asumarea de responsabilități sociale și
profesionale. În anumite cazuri achiziția independenței întârzie, iar
tânărul rămâne dependent de părinți într-un mod exagerat, și de
asemenea dependent de locurile în care a crescut și de celelalte
persoane apropiate (unchi, mătuși, frați, surori, prieteni, bunici). Un astfel
de deficit predispune la nevroză, întrucât independența persoanei este
cu mult redusă și întârzie maturizarea psiho-afectivă a individului.

Toți factorii enumerați mai sus, prin sumație (nu neapărat sumația tuturor
factorilor ci expunerea persoanei la minim 2-3 factori de-a lungul vieții)
contribuie la formarea unei persoane adulte vulnerabile biologic și cu
un deficit de maturitate. Această persoană are și un deficit de
identitate (dedublare interioară) ducând o existență marcată de
tensiuni interioare și conflicte intrapsihice prelungite. Acest profil de
personalitate este mai predispus și mai vulnerabil în a dezvolta stări
nevrotice.

Evoluția nevrozelor
1. Debutul nevrozei este perioada de timp în care starea și
simptomatologia nevrotică a individului nu s-au definit foarte clar dar
acesta prezintă caracteristicile generale ale nevrozei (anxietate, tulburări
de adaptare). Este posibilă remisiunea prin psihoterapie.
2. Starea de nevroză constituită prezintă deja un tablou nevrotic
caracteristic existând un anumit nucleu specific de simptome în funcție
de tipul nevrozei de care suferă individul (anxioasă, depresivă, obsesiv-
compulsivă etc.). Instalarea stării de nevroză nu este niciodată bruscă ci
constantă, progresivă ca și debutul. Dacă bolnavul recurge la tratament,
starea poate fi remisă în câteva luni, revenirea la normal făcându-se în 1-
2 ani maxim.
3. Dezvoltarea nevrotică reprezintă o a treia etapă de evoluție, în cadrul
căreia tulburarea nevrotică este deja manifestă de mai mulți ani,
manifestându-se printr-o alternanță de episoade repetate de nevroză și
remisiuni complete sau parțiale. Frecvent se ajunge la und efect în
exercitarea rolurilor sociale, dacă bolnavul nu cere ajutor specializat.
4. Personalitatea nevrotică este a patra etapă de evoluție, apărând o
dizarmonie a structurii caracterului, pacientul dezvoltându-și o
personalitate aparte dominată de simptomele nevrozei.

Cazurile marginal psihotice reprezintă coexistența tulburărilor de

personalitate de tip psihopat cu cele nevrotice, simptomatologia fiind
acentuată, ceea ce duce la desocializare.
Tulburarea de tip nevrotic în contextul unor psihoze
endogene apare pe un fond psihic alterat, la bolnavii psihiatrici.
Tulburarea de tip nevrotic condiționată de suferințe organice
cerebrale apare ca efect sau evoluează împreună cu boala organică
cerebrală.

Neurastenia
Mai este numită și boala epuizării și suprasoliticării, fiind descriză în
1869 de către psihiatrul american G. N. Beard. Se apropie ca descriere
foarte mult de forma depresivă de aceea a fost denumită
și distimie. Popular pacientul afirmă că „îl lasă nervii” sau că este „un
pachet de nervi” acest fapt putând fi observat cu ușurință de către ceilalți
în anumite situații mai dificile sau conflictuale. Lumea exterioară devine
extrem de greu de suportat pentru individul respectiv, tot ceea ce i
se părea firesc anterior îl enervează: anumite reacții nesemnificative
ale celorlalți (un cunoscut neatent a uitat să îl salute, colegul de servicu
a uitat să îndeplinească o sarcină, copilul a luat o notă mică la școală
etc.) sau anumite zgomote din mediu pe care până atunci nici nu le
sesiza (tramvaiele și mașinile de pe stradă, ușile trântite, țârâitul apei în
conducte, vocile vecinilor etc.). În momentul în care este expus o
perioadă mai lungă de timp la astfel de factori neurastenicul se
enervează foarte tare și ”pare să explodeze” prezentând manifestări
impulsive, distructive sau plâns. Apar irascibilitatea, hiperestezia și
fatigabilitatea. Subiectul afirmă o oboseală fizică continuă, „îl dor toate”
dar mai ales capul, devenind neliniștit, indispus, anxios și dominat
de angoasă. La bărbați angoasa este mai frecvent precordială fiind
raportată sub formă de dureri toracice atipice și confundată frecvent
cu angina pectorală, în timp ce la femei este predominant
respiratorie, acestea raportând senzația de sufocare și de nod în
gât. Subiectul se emoționează extrem de ușor, este de ajuns o privire,
un cuvânt sau vizionarea unei scene la televizor să declanșeze emoțiile
care nu mai pot fi controlate ca înainte: plânge foarte ușor dar poate și
râde foarte ușor, ambele reacții fiind mult deplasate cantitativ. În
această fază însă, rareori bolnavul se adresează medicului, punând totul
pe seama oboselii și suprasolicitării intelectuale.

Alarmarea apare atunci când subiectul devine distrat nemaiputându-și

îndeplini atribuțiile, nus e mai poate concentra, promite și nu se ține
de cuvânt, încurcă lucrurile și face totul în grabă. Toate acestea se
întâmplă din cauza faptului că atenția spontană câștigă teren în fața
atenției voluntare, bolnavul având un mod pripit de a percepe mediul
exterior, el neputând analiza cu calm lucrurile din jur fiind extrem de
angoasat, ceea ce îl determină să facă totul în grabă, care duce la
dezordine în reacții și activități. Bolnavul acuză de asemenea o scădere
a memoriei și a capacității de învățare, resimte penibilul sentiment
al ratării și amână tot timpul activitatea de a gândi și elabora
activitățile. Capacitatea de muncă este scăzută obiectiv dar exagerată
foarte mult și subiectiv pacientul afirmându-și simptomatologia prin
descrieri excesive de tipul „sunt la pământ, sunt un ratat”. La toate
acestea se adaugă un alt simptom foarte important și anume insomnia
și cefaleea raportată frecvent ca senzație de „cap tulbure”.

Alte simptome care pot să apară și care, atunci când sunt prezente
trebuie obligatoriu investigate pentru a se face diagnosticul diferențial
cu o tulburare organică sunt: amețeala, tulburările de vedere și
auz, paresteziile (senzații neplăcute de amorțeală sau arsură la nivelul
tegumentelor), membre reci, semne digestive (aerogastrie, meteorism
abdominal, sindrom dispeptic de tip biliar), simptome uro-
genitale (micțiuni imperioase, dureri pelvine).

Simptomul principal care duce la agravarea zilnică a bolii este

însă insomnia: bolnavul adoarme greu, se trezește devreme cu senzația
de oboseală și se autotratează mai multe luni cu sedative, însă orice
medicament ar lua, insomnia tot nu se remite.

Nevroza anxioasă
Apare mai frecvent la persoane nesigure, cu stimă de sine scăzută
(distimie), cu dificultatea sau incapacitatea de a controla și/sau a se
adapta la situații noi și/sau stresante. Este o
nevroză hiperemotivă (ca și cea astenică), cu imaginație bogată, cu
tendința la neliniște pacientul așteptând într-o stare de tensiune să se
intâmple evenimente nefavorabile. Este influențată de psihotraume
repetate, tensiuni stresante constante, conflicte intrapsihice, sentimentul
reducerii sau lipsei de suport social și agresiuni biologice. Toate
determină reacții neurovegetative intense, cu atenția polarizată pe
funcționalitatea corporalității individuale.

Anxietatea este o stare de încordare, așteptare dureroasă și

plictisită, neplăcută, asemătoare cu frica atât din punct de vedere al
senzațiilor subiective cât și al răsunetului asupra organismului
(fiziologic). Spre deosebire de anxietate, frica are obiecte exterior și
este proporțională cu pericolul pe care îl poate aduce vieții sau
bunăstării, fiind o reacție adecvată la un pericol exterior, în timp
ce anxietatea este o frică fără obiect, nu este produsă de un factor
extern sau, în cazul în care este produsă de un factor extern este
disproporționat de mare față de pericolul real. Un alt simptom cu excepția
anxietății este apariția mișcărilor parzite care reflectă neliniștea
interioară.

Frica ne avertizează asupra unui pericol extern, în timp ce anxietatea

asupra unui pericol intern. Cât timp este o avertizare, frica este extrem
de folositoare chiar dacă este neplăcută. Anxietatea însă, este un
impuls implicat într-un conflict intrapsihic și inacceptabil pentru
ego, fiind un gând refulat apropiat de conștiință. Senzația de anxietate
poate varia de la așteptare încordată, nespecifică și difuză până la
panică. Este însoțită de semne fiziologice: tensiune musculară,
neliniște, hiperhidroză, midriază și tahicardie. Mecanismele normale
de adaptare nu pot controla anxietatea, astfel încât ego-ul va folosi
mecanisme patologice precum refularea, raționalizarea fricii, formarea
reacțională, izolarea afectului, negarea, proiecția și identificarea
proiectivă. Este însă foarte important de diferențiat anxietatea de cauză
psihică de anxietatea de cauză fizică, întrucât există o serie de boli care
includ anxietatea în lipsa simptomelor și anume: cardiopatia ischemică,
prolapsul de valvă mitrlă, embolia pulmonară, hipoxia, astmul, boala
pulmonară cronică obstructivă, hipoglicemia, hipertiroidia, hipocalcemia,
porfiria, insulinomul, carcinoidul, feocromocitomul, scleroza
multiplă, epilepsia de lob temporal,
sindromul Meniere, tuberculoza, bruceloza, sindromul de sevraj la
alcool, tranchilizante, hipnotice, nicotină, intoxicația cu simpatomimetice,
cafeinismul (dependența de cofeină) și sindromul de restaurant
chinezesc (hiperingestia de glutamat de sodiu).

Nevroza anxioasă se caracterizează prin: sentimentul unui pericol

difuz și neprecizat care se accentuează în singurătate și seara, cu
insomnie de adormire și coșmaruri de cădere în gol care trezesc
bolnavul; neliniște psihomotorie cu hipertonie musculară și tulburări
de relaxare; așteptarea tensionată și îngrijorată a unor evenimente
nefavorabile iminente, ce sunt conturate variat prin imaginație, un aspect
important al acestei așteptări fiind atacul de panică caracterizat prin
sentimentul subiectiv al morții iminente. Persoana simte impresia opririi
bruște a inimii însoțită de sufocare apoi se prăbușește în gol și își pierde
conștiența. Din punct de vedere subiectiv nevroza anxioasă se însoțește
de tulburări neurovegetateive și somatice precum tahicardie,
hipertenisune arterială, tulburări de ritm, diaree, disforeză, cefalee,
amețeli, îngreunarea deplasării sau nevoia de a se deplasa repede.

Nevroza fobică
fobia reprezintă frica patologică, anormală, intensă și insuficient
motivată față de o situație sau un obiect. Apare în principal la
persoanele hiperemotive care întâmpină dificultăți atunci când întâlnesc
persoane cunoscute în situații neașteptate. Persoana fobică nu este
nesigură tot timpul ci doar în contact cu un eveniment nou și neprevăzut
și cu situațiile pe care încearcă tot timpul să le evite fiind o persoană
evitantă, cu afectivitate bogată și cu predispoziție spre încredere totală
sau suspiciune totală.
În apariția acestui tip de nevroză un rol important pot juca factorii care
perturbă sau modifică spațiul securizant sau rețeaua de suport
social protectivă a persoanei respective, în anumite situații de criză,
persoanele pe care subiectul le apreciază ca fiind capabile și disponibile
să-l sprijine zilnic sau în situații de criză îl părăsesc. În momentul în care
se destabilizează echilibrul social al individului, sentimentul de securitate
al acestuia se reduce și este favorizată apariția fobiilor care pot fi sociale,
spațiale și speciale.

Fobiile sociale reprezintă teama subiectului de situațiile în care se

manifestă în public, de persoane necunoscute sau semicunoscute,
apărând jena de a interacționa cu acestea, neplăcerea de a vorbi în
public, frica de a nu roși și de a nu fi privit când face diverse activități în
public (scris, băut, mâncat).
Fobiile spațiale includ fobia de înălțime (acrofobia), fobia de spații
închise și înguste (claustrofobia) și fobia de spații largi,
deschise (agorafobia).
Fobiile speciale sunt fobiile de animale, microbi, murdărie, apă, foc, boli
(mai ales cancer, SIDA, sifilis), de moarte (frică enormă resimțită la acest
gând) etc.

În fobie se produce o deplasare de pe obiectul sau situația implicate

în conflictul intrapsihic, pe alt tip de obiect sau situație care
determină apoi teama, astfel încât anxietății i se va substitui o frică
cu obiect. Pacientul este astfel scutit de disconfortul global al anxietății
cu excepția situațiilor în care întâlnește obiectul fobic. În general obiectul
fobic este inofensiv, însă în cazul în care fobia este centrată pe ceva
periculos (fobia de tarantule, șerpi, boli terminale) este o frică mult
disproporționată față de pericol. Doi pacienți cu aceeași tip de fobie (frică
centrată pe același obiect fobic) pot fi complet diferiți din punct de vedere
al conflictelor interioare întrucât fobia este influențată de experiențele
personale, asocierile emoționale și influențele culturale. De aceea, doi
pacienți cu aceeași fobie nu vor fi tratați în același mod.
Nevroza depresivă
Apare în general la indivizii introvertiți, cu o structură a
sentimentelor și personalității repliată pe sine, mai puțin
comunicativă, mult atașată de muncă și dependentă de alții. Acești
indivizi prezintă tulburări ale bioritmului în ce privește alimentația, somnul
și pot avea o anumită lentoare psiho-motorie în desfășurarea anumitor
activități. Episodul declanșator este reprezentat în principal de anumite
probleme de viață, persoana care suferă de aceste probleme (traume,
deces în familie, concediere etc.) pierzându-și cheful de viață. Dispoziția
i se înrăutățește, nu se mai bucură, totul devine enervant și apare într-o
lumină întunecată, este tristă și nu își mai poate duce până la capăt
activitățile zilnice.

Nevroza obsesiv-compulsivă
Pacientul suferă de obsesie, o stare care i se impune fără voia sa și
pe care nu o poate îndepărta decât apelând la anumite compulsii și
ritualuri. Acest tip de nevroză reprezintă o cale prin care anxietatea
difuză este transformată în alt simptom. Ideea obsesivă este un gând
recurent, nedorit și care nu poate fi exclus voluntar din
conștiință. Compulsia este un impuls recurent și irezistibil de a
acționa într-un anume fel, fiind reflexia ideii obsesive.

Ideea obsesivă poate avea extrem de multe variații, poate fi un anume

gând, un vers dintr-un cântec pe care pacientul nu se poate opri să-l
redea, o înjurătură care îi vine permanent în minte sau în situații în care
ar fi total inadecvată sau anumite cuvinte adresate pacientului de către
persoane apropiate, care îi revin tot timpul în minte.

Un alt tip de obsesie este imaginația obsesivă, caracterizată prin

gânduri stereotipe și repetititve care nu duc la nicio concluzie. Tema
procesului imaginativ poate fi o persoană, o problemă personală sau
chiar un subiect fobic. O variantă a imaginației obsesive este constituită
de îndoiala, nehotărârea sau ezitarea obsesională în care subiectul se
gândește la o decizie sau alegere fără a fi capabil să ajungă la o
concluzie. Decizia se poate referi la ceva important de exemplu alegerea
facultății unde trebuie să studieze sau la ceva minor precum alegerea
hainelor cu care se va îmbrăca a doua zi.

Acest tip de tulburare nevrotică apare în general la persoanele

hiperordonate și perfecționiste care vor să facă totul cât mai bine și
să respecte normele și legile. Acești indivizi sunt etichetați ca fiind
lipsiți de umor și imaginație. Cu toate acestea, obsesiv-compulsia poate
să apară și la persoanele dezordonate și nehotărâte, ca
supracompensare a fundalului dezorganizat.

Compulsiile sunt asociate cu obsesiile. De exemplu, spălatul pe mâini

compulsiv este frecvent asociat cu frica și gândul obsesiv de microbi și
îmbolnăvire. Atunci când persoana face un lucru apoi îl repetă de
câteva ori vorbim tot de compulsie (verificarea de mai multe ori dacă a
încuiat ușa, și-a luat toate actele, a oprit curentul etc.). Mâncatul
compulsiv poate fi tot un simptom al acestei nevroze, aceste persoane
putând ajunge uneori chiar la alcoolism și dependență de substanțe dacă
nu își tratează obsesiile.

În cazul ritualurilor compulsive și nevoii de verificare permanentă,

pacientul nu vrea să acționeze însă simte nevoia imperioasă de a
acționa (simte că trebuie neapărat să acționeze). În cazul în care nu își
poate realiza compulsia simte o anxietate extremă. În contrast cu
părerea generală conform căreia compulsiile generează plăcere,
acestea nu sunt deloc plăcute pentru pacient ci din contră extrem
de sâcâitoare, pacientul recunoscându-le ca dezadaptative și
inadecvate.

Pacienții obsesivi, spre deosebire ce cei care suferă de celelalte forme

de nevroză arată o rezistență pasivă față de terapie, având resentimente
față de medic și sentimentul de posesiune asupra propriilor gânduri,
tocmai de aceea aceasta este una dintre cele mai grave forme de
nevroză.
Tulburarea de stress post-traumatic
Este, alături de nevroza obsesiv-compulsivă una dintre formele grave de
nevroză, simptomele fiind direct proporționale cu gravitatea
traumei pe care pacientul a suferit-o. După ce a fost supus unui
eveniment traumatic, individul suferă de un stress psihologic legat de
evenimentul respectiv. În cele mai multe cazuri, cu ajutorul persoanelor
apropiate și al odihnei prelungite, reacțiile la stress se remit, însă
pacienții care sunt incapabili să reia controlul propriei vieți și care
prezintă simptome timp de mai mult de o lună după traumă trebuie să
apeleze la ajutorul unui psihoterapeut. Simptomele pot fi: tulburări de
somn (insomnii și coșmaruri legate de incident), tulburări ale
comportamentului alimentar, gânduri și imagini recurente ale
evenimentului traumatic, tulburări afective (depresie, plâns spontan
aparent nemotivat, disperare, lipsă de speranță, iritabilitate, mânie,
anxietate, toate amplificându-se în situațiile care amintesc sau reproduc
trauma), izolare de cei din jur, tulburări de memorie, atenție și
concentrare, tulburări în luarea deciziilor, teama exagerată pentru
siguranța celor dragi, atitudine protectoare excesivă față de aceștia
culminând cu atacuri de panică atunci când aceștia suferă un incident
minor, evitarea locurilor, situațiilor și persoanelor care pot avea legătură
cu evenimentul traumatic anterior.

Apare cel mai frecvent la veteranii de război însă oricine a fost supus
unui traumatism grav fizic sau psihic poate avea această tulburare
(martorii unor accidente, victimele unui atentat, asistarea la moartea
cuiva apropiat, medicii confruntați cu situații limită, etc.).

Cu cât traumatismul a fost mai grav și mai neașteptat, cu atât gravitatea

tulburării este mai mare. De aceea nu toți veteranii de război dezvoltă
stress post-traumatic.

Nevroza cu tulburări de somatizare

Este resimțită ca o trăire neplăcută și perturbantă a corpului fiind
caracterizată prin trăiri cenestopate (senzații penibile localizate difuz
în anumite regiuni ale corpului sau organelor interne), algie
psihogenă (durere cu origine psihogenă) și ipohondrie.

Trăirile cenestopate sunt senzațiile corporale neplăcute, difuze, dificil

de localizat, pe care pacientul le descrie ca senzații de apăsare, arsuri,
furnicături și/sau senzație de amorțeală.

Algia psihogenă este o durere cu localizare precisă, dar care însă nu

are unu substrat de suferință somatică.

Ipohondria reprezintă preocuparea excesivă față de iminența sau

existența unei boli fără un motiv suficient sau fără simptome clare.
Bolnavul, pentru a-și explica anxietatea care îl tulbură o atribuie
suferinței unui organ, focalizându-și toată atenția asupra acestuia.
Frecventează perseverent cabinetele medicale deși este pe deplin
sănătos, refuzând să accepte faptul că boala sa nu are un substrat
organic ci unul de natură psihică.

Nevroza isterică
Clasic, a fost descrisă sub forma unor crize nervoase polimorfe
exprimate prin pierderea controlului emoțional în condiții de stress
obișnuit, atunci când se produce o încărcare urmată de o așteptare
ce culminează cu o descărcare emoțională care duce până la leșin
cu întrerupera stării de conștiență. Această manifestare a isteriei a
fost descrisă de către Charcot.

Actual, nevroza isterică nu se manifestă după tipicul clasic, ci sub forma

”crizelor de nervi” care apar în fața unor contradicții (acasă sau la
serviciu). Personalitatea isterică este demonstrativă, teatrală,
vanitoasă și are nevoie permanentă admirația și acceptarea
celorlalți pe care dorește să-i domine. Substratul este
o distimie, persoana are dificultăți în a se accepta și o stimă de sine
scăzută, însă crede că valoarea sa în familie și societate este imensă, de
aceea are nevoie de acceptarea și admirația celorlalți pe care dorește să
o stârnească printr-o criză de isterie de intensitate mai mică sau mai
mare, urmând ca după criză, ceilalți, văzând cât de tulburată este
persoana respectivă să o admire și să fie de acord cu ea.

Nevroza de conversie
Tulburarea conversivă afectează motilitatea voluntară și tablourile
senzitive, manifestându-se sub forma unei tulburări neurologice ce
apare după un conflict psihologic. Astfel conflictele psihologice sunt
reprezentate ca și simptome somatice ce implică părți ale corpului care
sunt inervate de nervi senzitivi și motori (conversia unui simptom
psihic într-unul somatic, corporal). Conversia fizică a tensiunii psihice
duce la micșorarea sau dispariția anxietății, simptomul simbolizând
în general conflictul sau impulsul psihic inacceptabil fiind legat temporar
de un stresor psihosocial.

Bolnavul poate avea probleme

sexuale precum frigiditatea și dispareunia (dureri în timpul actului sexual
la femei), simptome digestive (meteorism abdominal, constipație,
diaree), simptome respiratorii (dispnee), cefalee, dureri toracice
atipice, dureri musculare. Ceea ce este contrariant este faptul
că pacienții cu simptome conversive își tratează simptomele și deficitul
pe care îl produc cu o atitudine în general indiferentă, ei dorind mai
degrabă să atragă atenția cu sindromul conversiv, decât să se vindece.
Observă că pot obține avantaje care rezultă din rolul de bolnav și
constau în atenția din partea anturajului, eliberarea de unele sarcini și
îndatoriri sau chiar recompense (câteva zile de concediu). Beneficiul
secundar al acestor simptome conversive este calmul psihic pe care
acestea îl generează datorită conversiei simptomului psihic într-
unul fizic, acesta putând fi un alt motiv pentru care pacientul dorește să
rămână bolnav.
Nevroza de disociere
Este o tulburare de conștiență exprimată prin amntezie specifică
după o traumă psihică, personalitate multiplă sau fenomene de
depersonalizare.

Disocierea este unul dintre simptomele care apar și la pacienții cu

tulburare conversivă și isterie. Disocierea este folosită pentru a face
parte unei anxietăți intense, întrucât porțiuni din ego sunt scindate de
câmpul conștiinței. Disocierea nu este însă majoră, bolnavul nepierzând
contactul cu realitatea. Trebuie diferențiată astfel de disocierea
din schizofrenie, în care fragmentarea egou-lui are un grad mult mai
ridicat.

Această tulburare se manifestă în general sub

forma amneziei disociative care este în general reversibilă: survine
după un conflict, nu are o țintă precisă și este reversibilă după câteva
zile. O altă formă de manifestare este tulburarea de identitate
disociativă manifestată prin dedublare și euri multiple (voluntar poate să
apară la un actor care joacă mai multe roluri într-un timp
scurt). Tulburarea de depersonalizare poate de asemenea să apară,
impresia fiind de schimbare globală, reversibilă a individului.

Tratamentul nevrozelor
Spre deosebire de psihoze, unde terapia medicamentoasă predomină în
fața psihoterapiei, în nevroze se apelează în principa la psihoterapie.

Psihanalitica de transfer se referă la încrederea conștientă și

inconștientă pe care pacientul o are față de terapeut și la
contratransfer sau atitudinea pozitivă sau negativă pe care o are
terapeutul față de pacient. Legăturile terapeutului cu nevroticul sunt
durabile deoarece terapia este de lungă durată și se bazează pe
încredere reciprocă.

Psihoterapia are ca obiective întărirea ego-ului, a conștiinței de sine

și încrederii în sine, creșterea capacității de stăpânire a emoțiilor și
minimalizarea factorilor de stress cu scăderea vulnerabilității
pacientului față de aceștia. Doar în cazuri severe se recomandă
întreruperea totală a activității familiale și profesionale și odihnă activă
(excursii, drumeții).

Terapia medicamentoasă este în principal anxiolitică, neapelându-se

și la neuroleptice, hipnotice sau antidepresive. Se mai pot da ca
tratament suportiv tonice nervoase (vitamine din grupul B, minerale,
calciu, magneziu, fier).

Tratamentul anxietății presupune acțiunea atât asupra simptomelor

psihice cât și asupra celor somatice. Tulburările au tendința să se
cronicizeze și de aceea uneori tratamentul dă doar rezultate parțiale
dacă este început prea târziu. Benzodiazepinele (diazepam,
lorazepam, oxazepam) sunt cele mai utilizate și determină ameliorarea
rapidă a simptomatologiei însă dezavantajul este că majoritatea dau
dependență prin urmare trebuie limitate în timp și ca doză și schimbate
periodic. Benzodiazepinele potențează efectul hipnoticelor de aceea
sutn asociate și în medicația neuroleptică a psihozelor sau epilepsiei.
Comercial: Valium (diazepam).

O nouă linie de anxiolitice este reprezentată de buspironă (Stresigal,

Spitomin) și de alprazolam, înrudit cu benzodiazepinele, care dă foarte
mare dependență (Xanax). Dependența este legată de timpul de
înjumătățire, cu cât acesta este mai scurt, cu atât riscul este mai
mare. Evitarea anxietății de rebound între dozele de Xanax se face prin
administrarea fracționată, de 3-4 ori pe zi a dozei de medicament. Are
efect sedativ hipnotic ducând la sedare diurnă și scăderea reflexelor, de
aceea nu trebuie prescris pacienților care necesită o stare de alertă
permanentă în viața profesională (șoferi, medici, meserii cu risc crescut).

În tratamentul anxietății se pot folosi și antidepresivele, a căror

administrare se începe cu o doză de start la jumătatea dozei de start din
depresii, cu creșterea lentă a dozei până la nivelul dozei antidepresive.
Inițial se poate remarca o agravare a anxietății însă răspunsul terapeutic
apare la 6 săptămâni, dozele necesare fiind uneori mai mari decât în
tratamentul antidepresiv.

Prin urmare, în tratamentul nevroticului este necesar un sinergism între

terapia medicamentoasă și psihoterapie. Nevroticul, fiind o persoană
mai dificilă, nu va fi inclus din start în terapia de grup, fiind
necesară psihoterapie individuală și stabilirea unei relații strânse
pacient-terapeut.