Colegiul Romano – Catolic Sf.

Iosif
București

REFERAT

Coordonator: ANTALUTE MARIUS

Elev: ZAHARIA BIANCA FLORENTINA

ANUL I

1
 HIPOCONDRIA
Hipocondria se caracterizează printr-o preocupare persistentă sau frică asupra posibilităţii
de a avea una sau mai multe afecţiuni grave, ameninţătoare de viaţă. Această preocupare este
însoţită de o interpretare catastrofică a semnelor fizice, incluzând senzaţiile normale ale corpului,
şi se manifestă sub forma comportamentelor repetitive şi excesive sau a comportamentelor
maladaptative de evitare în legătură cu starea de sănătate. Preocuparea sau frica nu privesc
îngrijorări rezonabile în legătură cu un anumit context şi persistă în ciuda unei evaluări medicale
corecte şi a reasigurărilor.
Ultima variantă a ICD-11 ia în considerare suprapunerea simptomelor din hipocondrie cu
cele din „Tulburările anxioase” (frica, hipervigilenţa în legătură cu simptomele fizice,
comportamentele de evitare) sau cu cele din „Tulburarea obsesiv-compulsivă şi afecţiunile
relaţionate” (preocupări exagerate şi comportamente repetitive), precum şi distincţia faţă de
„Tulburările somatoforme” (prezenţa simptomului somatic nu este caracteristică tulburării). De
asemenea, în ICD-11, hipocondria poate fi însoţită de specificantul „cu insight slab sau fără
insight”, care exprimă o convingere delirantă asupra existenţei bolii, fără acceptarea unei
explicaţii alternative a preocupărilor fizice (OMS, 2018), situaţie existentă în cazul prezentat.
Sigmund Freud, în consideraţiile sale asupra hipocondriei, enunţă faptul că dezvoltarea
simptomelor fizice derivă din conflictele inconştiente – reprimarea şi deplasarea care au fost
văzute ca bază a hipocondriei. În teoria psihodinamică, hipocondria a fost conceptualizată ca un
mecanism de apărare împotriva sentimentului inacceptabil de autostimă scăzută şi a sentimentului
de a fi inutil, inadecvat, deficient (McCranie, 1979). Este mult mai tolerabil să simţi că este ceva
în neregulă cu corpul tău decât să simţi că ceva e în neregulă la nivelul selfului.
Pentru remedierea conflictelor inconştiente cum ar fi agresivitatea şi ostilitatea îndreptate
către ceilalţi, simptomele fizice servesc la reconcilierea individului cu aceste impulsuri interne
inacceptabile. Simptomele de tip hipocondriac servesc la anularea sentimentului de vină ca
urmare a agresiunii resimţite şi au ca rol pedepsirea selfului (Lipsit, 2001).
Pacientul îşi atribuie o vină excesivă, trăieşte foarte mult în domeniul posibilităţilor şi mai
ales când aude critici la adresa lui. Conştientul lui este marcat de predominanţa „posibilului”.
Este natural că totdeauna totul este posibil şi putem fi chiar totdeauna vinovaţi de tot. Dar asta nu
se întâmplă chiar tot timpul numai şi numai lui. Nu e nimic de spus dacă oamenii fac presupuneri
şi se gândesc la diferite posibilităţi. În cazul depresiei, supoziţia asupra vinovăţiei este extinsă şi
2
generalizată. De aceea s-a prelucrat veridicitatea ideaţiei negative de culpabilitate care întreţine
cercul vicios al depresiei, cu noi şi noi presupuneri în planul vinovăţiei (Laengle, 1987).
Persoanele cu hipocondrie îşi exprimă afectele negative prin simptome fizice, deoarece
„dându-le glas” ar fi echivalent dezavuării propriei persoane, precum şi a persoanelor de referinţă
(Valenstein, 1973). Literatura de somatizare aduce în atenţie faptul că deficienţele de ataşament
din copilărie reprezintă o sursă, mai târziu, de simptome somatice (Schmidt et al., 2002). Atenţia
crescută acordată simptomelor fizice are darul de a face ca aceste persoane „să-şi iubească boala”
(Nunberg, Federn, 1974), boala, prin această transpoziţie, îndeplinind funcţia de „mamă” faţă de
suferinţa resimţită (Freud, 1952). Siguranţa pe care o conferă ataşamentul faţă de durere este
preferată faţă de nesiguranţa oferită de figura parentală (Milrod, 1972).
Remanenţa simptomelor poate fi înţeleasă ca un compromis economic pentru pacient,
deoarece simptomele asigură accesul la acei profesionişti care oferă confort (medici), în acelaşi
timp evitând conştientizarea emoţiilor negative sau ameninţarea abandonului celorlalţi. Faptul de
a fi refractar faţă de reasigurările medicale poate fi înţeles ca o mărturie a nevoii persoanei cu
hipocondrie de a rămâne ataşată de simptomele fizice şi, prin aceasta, de a menţine controlul
asupra celorlalţi sau pentru a evita frica de dezintegrarea corporală (Starcevic, 2001).
Această stare de ambivalenţă de a-şi dori/a se teme de stadiul de regresie – de tipul relaţiei
mamă-copil – poate explica de ce pacienţii cu hipocondrie sunt descrişi ca fiind în acelaşi timp în
condiţia de a căuta ajutor şi în condiţia de a respinge ajutorul.
Hipocondria, cunoscuta popular ca ipohondrie, este o teama permanenta de a suferi de o
boala grava. O persoana cu aceasta tulburare tinde sa interpreteze gresit senzatiile normale,
functiile organismului uman si simptomele usoare, ca pe o boala cu evolutie fatala.
De exemplu, o persoana de genul acesta se teme de sunetele normale ale abdomenului in
timpul digestiei, de transpiratie sau de petele naturale de pe piele, ca fiind semnele unei boli
grave.
Persoanele cu hipocondrie sunt ingrijorate, in mod special, de un anumit sistem de organe
(cum ar fi sistemul cardiac sau sistemul digestiv). Evaluarea medicala completa si asigurarea
facuta de catre medicul specialist ca totul este normal nu elimina temerile bolnavului sau, in cazul
in care le elimina, peste cateva zile apar alte temeri legate de alt organ.
In general, persoanele cu aceasta tulburare nu devin deziluzionati. Ei pot accepta
posibilitatea ca temerile lor sunt exagerate. Cu toate acestea, ei nu accepta decat sa li se spuna ca
sunt bolnavi.

3
 Acestia au tendinta sa mearga la multi medici, cautand unul care sa le confirme suferinta
presupusa. Atat pacientul, cat si doctorul pot deveni frustrati sau furiosi.
Evaluarea intensa pentru boala care nu este depistata interfera, uneori, cu tratarea unor
boli care pot debuta intre timp si nu sunt luate in seama nici de catre pacient, nici de catre
medicul frustrat.
Unii dintre oamenii cu aceasta tulburare au avut in trecut o suferinta serioasa, in particular
in timpul copilariei. Simptomele somatice se pot intensifica dupa un eveniment stresant, cum ar fi
decesul persoanei iubite.
Hipocondria poate debuta la orice varsta, atat la femei, cat si la barbati. Cel mai adesea,
aceasta boala debuteaza la adulti si poate dura mai multi ani.
Desi a fi bolnav este inconfortabil, poate aduce beneficii, cum ar fi atragerea atentiei
membrilor familiei, prietenilor, medicilor si eliberarea de responsabilitati. Uneori, hipocondria
este motivata, de obicei inconstient, de aceste avantaje secundare.
Mai putin frecvent, o persoana se preface bolnava pentru anumite castiguri, cum ar fi
anumite medicamente sau beneficii financiare sau privarea de munca sau de anumite
responsabilitati legale. Atunci cand cineva cauta constient aceste avantaje, aceasta se numeste
prefacatorie. Hipocondria este o forma diferita de prefacatorie.
O forma patologica de prefacatorie este tulburarea factica sau, in cazuri mai grave,
Sindromul Munchausen, dar aceasta difera de prefacatorie pentru ca depinde de rolul de bolnav.
In hipocondrie, pacientul nu se preface, ci crede ca boala este reala. El sau ea se simte
intr-adevar bolnav/bolnava.
Hipocondria este o boala cronica (pe termen lung) care poate debuta la orice varsta. Poate
dura chiar multi ani. Nu se cunoaste nicio modalitate de prevenire a acestei boli.
Diagnosticul este, de obicei, suspectat de medicul specialist internist care il investigheaza
primul, iar apoi este confirmat de medicul psihiatru. Diagnosticul se bazeaza pe nemultumirile
bolnavului si examinarile fizice si de laborator.
Aceasta boala se poate asocia cu anxietate severa sau simptome obsesiv-compulsive.
Teama sau simptomele exagerate pot apartine, de asemenea, unei alte boli psihiatrice, cum ar fi
depresia, schizofrenia sau tulburarea de somatizare.
Simptomele ipohondriei includ:
• Teama sau anxietatea puternică, de lungă durată în legătură cu o boală sau tulburare
gravă a sănătăţii;

4
 • Teama că anumite simptome minore sau senzaţii resimţite indică o boală gravă;
• Consulturi medicale repetate sau investigaţii medicale multiple precum RMN (rezonanţă
magnetică-nucleară), ecocardiografii sau chirurgie exploratorie.
• Schimbarea frecventă a medicilor – dacă un medic spune persoanei cu ipohondrie că nu
este bolnavă, atunci persoana respectivă nu crede şi caută să afle o altă părere;
• Discuţii permanente purtate cu prietenii sau membrii familiei în legătură cu simptomele
sau bolile pe care persoana le suspectează;
• Cercetări medicale obsesive;
• Examinarea frecventă a problemelor care există, precum noduli sau răni;
• Verificarea frecventă a semnelor vitale precum pulsul sau tensiunea arterială;
• Persoana afectată crede că are o anumită boală după ce a citit sau a auzit de ea;
Nu toate persoanele care îşi fac griji în legătură cu sănătatea lor sunt ipohondre. Existenţa
unor simptome determinate de o afecţiune pe care nici persoana în cauză, nici medicul nu o poate
identifica poate duce la anxietate. În unele cazuri, o a doua părere sau investigaţiile mai
amănunţite sunt normale.

STUDIU DE CAZ
C.T., în vârstă de 54 de ani, din Sibiu, de profesie muncitor, s-a prezentat în Spitalul de
Psihiatrie „Dr. Gh. Preda” din Sibiu pentru nelinişte psihomotorie, anxietate, dispoziţie depresivă,
ideaţie depresivă de boală, neputinţă, scăderea stimei de sine, vinovăţie, acuze somatice (cefalee,
ameţeli, „apăsare în piept”, „greutate în respiraţie”), insomnie, simptomatologie care trena de
aproximativ 6 luni.
Boala a debutat cu ocazia unui consult în serviciul de urgenţă pentru apariţia unor
simptome respiratorii, moment în care i s-a spus că suferă de o insuficienţă respiratorie şi că a
prezentat în antecedente un infarct miocardic acut. Chiar dacă a efectuat consultul cardiologic şi i
s-a infirmat prezenţa în antecedente a infarctului, pacientul a rămas contrariat după primul
consult, acesta fiind şi momentul debutului anxietăţii legate de boală, care s-a accentuat progresiv
şi s-a însoţit de simptome depresive.
În acest timp s-a înregistrat o restrângere a activităţilor obişnuite, cu retragere socială, ca
urmare a apariţiei simptomatologiei depresiv-anxioase – şi anume, anxietatea generalizată,
agorafobia, claustrofobia, preocupările somatice. Acest fapt a avut şi un impact asupra vieţii

5
personale a pacientului, pentru că a determinat întreruperea vizitelor acestuia la mama sa, în altă
localitate, în condiţiile în care aceste vizite erau necesare, mama sa fiind bolnavă şi cu multiple
incapacităţi. Aceasta a condus la sentimentul de vinovăţie şi, în continuare, la accentuarea
simptomatologiei depresiv-anxioase.
Pacientul s-a internat în serviciul de psihiatrie de două ori, a urmat tratament antidepresiv
în tot acest timp (escitalopram 10 mg, quetiapina 300 mg/zi, clonazepam 0,5 mg/zi); simptomele
nu au cunoscut o ameliorare, ci dimpotrivă, s-au înrăutăţit, motiv pentru care pacientul a solicitat
un nou consult pentru instituirea unei alte terapii.
Pacientul este căsătorit, are doi copii, locuieşte cu soţia şi cei doi copii într-un apartament
transformat dintr-o garsonieră, cu un spaţiu total insuficient pentru patru persoane adulte. Lucra
ca muncitor la o firmă de peste 30 de ani, dar în ultimele luni au apărut tensiuni din cauza
scăderii concentrării, randamentului şi concediilor medicale prelungite.
Examenul somatic a evidenţiat o bronşită tabagică, nu s-au confirmat condiţiile medicale
evocate la consulturile precedente în serviciul de urgenţă.
La examenul psihic, pacientul avea o mimică hipomobilă, privire anxioasă care exprima
încordare intensă, gestica era scăzută, postura era rigidă, avea un aspect chircit, mers încet,
ezitant, ţinuta vestimentară îngrijită, pedantă.
Din punct de vedere cognitiv, pacientul prezenta în planul percepţiei o scădere a planului
perceptiv, cu apariţia multiplelor acuze somatice; hipoprosexie globală din punctul de vedere al
concentrării, mobilităţii, volumului şi distributivităţii şi o hiperprosexie sectorială asupra ideaţiei
depresive, preocupărilor somatice; exista o hipomnezie de fixare din cauza deficitului de atenţie
care privea realitatea concretă; fluxul ideativ era încetinit, coerent, dar marcat de adezivitate,
conţinutul era predominant depresiv, cu idei de incapacitate, autostimă scăzută, inutilitate,
vinovăţie vizavi de scăderea funcţionalităţii, preocupări hipocondriace (respiratorii, cardiace);
operaţiile gândirii erau normal dezvoltate, intelect mediu.
În registrul afectivităţii, pacientul prezenta o dispoziţie depresivă, anxietate generalizată,
nosofobie şi scăderea interesului pentru activităţile obişnuite.
Sub aspectul funcţiilor instrumental-executive, pacientul prezenta o hipobulie, activitatea
voluntară era totuşi menţinută, pacientul lucra, dar activitatea profesională se realiza cu eforturi
mari, din cauza fatigabilităţii, a tulburărilor de concentrare şi memorie şi a acuzelor somatice, iar
activitatea casnică lipsea. Nu participa la activităţi social-recreative, social se simţea inapt, stătea

6
numai în casă, comunica foarte puţin, inclusiv cu membrii familiei, comunica doar ceea ce era
necesar în procesul muncii.
Din punctul de vedere al comportamentului instinctual şi al vieţii vegetative, exista o viaţă
instinctuală scăzută pe toate planurile, iar vegetativ se înregistrau tulburări de somn rebele,
rezistente la tratament, scăderea apetitului alimentar cu scădere în greutate, scăderea libidoului.
Examenul psihologic a relevat la testul SCL-90 (Derogatis DR, 1977) scoruri egale ale
simptomelor depresive, anxioase şi somatice, trăsături de personalitate de tip obsesiv-compulsiv;
investigaţiile paraclinice au fost fără modificări de la valorile normale.
Diagnosticul pozitiv conform criteriilor ICD 10 (OMS, 1992) a fost cel de „Tulburare
depresivă majoră recurentă. Episod depresiv major cu elemente somatice”. Tabloul clinic a
conţinut, într-o pondere aproximativ egală, simptome depresive, anxioase şi somatice şi pentru
stabilirea diagnosticului s-a avut în vedere existenţa cadrului general al fenomenologiei depresiei
în care se încadrează celelalte simptome.
Tratamentul a constat într-o terapie farmacologică (antidepresive ISRS şi duale singure
sau în asociere şi, de asemenea, quetiapină).
Deşi i s-a recomandat efectuarea unei terapii psihologice, pacientul nu a dat curs acestei
indicaţii. În timpul spitalizărilor s-a efectuat un tratament psihoterapeutic de susţinere, care a
constat în evidenţierea şi revitalizarea relaţiilor, accesibilizarea forţei, dar şi a durerii produse de
relaţii, precum şi luarea de contact cu viaţa prin trăirea doliului şi prin experimentarea bucuriei. O
importanţă deosebită s-a acordat ideaţiei de culpabilitate care se situa, ca prevalenţă, pe locul al
doilea în planul gândirii faţă de preocupările somatice.
Evoluţia nu a fost favorabilă sub aspectul situaţiei sale existenţiale şi psihiatrice. Au
urmat numeroase internări în Spitalul de Psihiatrie, cu durată lungă de spitalizare, pacientul
neputând să se adapteze la un nivel satisfăcător în familie. Din relatările soţiei am aflat că
pacientul stătea aproape toată ziua în pat, se implica extrem de puţin în activităţile casnice şi
numai la îndemnul ei, fuma foarte mult, vorbea puţin cu membrii familiei şi nu socializa cu
altcineva din afara cadrului familial. În acelaşi timp, se simţea din ce în ce mai vinovat pentru că
nu mai reprezenta „stâlpul” de bază al familiei, ci, dimpotrivă, se considera o povară pentru
aceasta.
Acuzele somatice şi anxietatea care le însoţea au persistat şi a prezentat multe episoade de
acutizare, care au necesitat internare, posibil ca urmare a existenţei factorilor psihosociali
negativi din viaţa sa. Din cauza creşterii intensităţii simptomelor somatice (dureri la nivelul

7
capului, toracelui şi abdomenului), a lipsei oricărui fel de critică asupra validităţii obiective a
acestor simptome şi a scăderii marcate a funcţionalităţii cotidiene, s-a schimbat diagnosticul în:
„Hipocondrie – cu insight absent” (OMS, 2018). Diagnosticul diferenţial s-a efectuat în principal
cu tulburarea depresivă recurentă, episod depresiv major sever cu elemente psihotice.Susţinerea
primului diagnostic s-a bazat pe faptul că pacientul, deşi prezenta o dispoziţie depresivă, ideaţia
lui se concentra pe disconfortul somatic persistent şi, de asemenea, manifesta o evitare constantă
a discuţiilor care îl aveau pe el în prim-plan şi durerea provocată de relaţiile tensionate cu familia.
În timp, diagnosticul s-a îmbogăţit şi cu alte diagnostice: „Bronşită tabagică.
Hipertensiune arterială esenţială. Cardiopatie cronică ischemică dureroasă. Gastrită cronică.
Cervicartroză cu insuficienţă circulatorie vertebro-bazilară”. Prezenţa acestor afecţiuni nu putea
însă explica persistenţa şi intensitatea crescută a simptomelor somatice, însoţite de o stare de
anxietate vizavi de existenţa unei boli somatice grave, ceea ce a pledat pentru definirea acestora
ca fiind simptome somatice de tip hipocondriac.
Terapia farmacologică pe parcursul bolii a inclus mai multe substanţe antipsihotice
(risperidonă 6 mg/zi, olanzapină 15 mg/zi, quetiapină 800 mg/zi) şi antidepresive (escitalopram
10 mg/zi, duloxetină 60 mg/zi, doxepină 100 mg/zi, mirtazapină 30 mg/zi), precum şi anxiolitice,
în diferite doze şi combinaţii şi în diferite momente. Evoluţia bolii nu a fost tocmai bună o
perioadă lungă, tratamentul farmacologic reuşind în mică măsură să ducă la o ameliorare a
simptomelor sau la o funcţionare satisfăcătoare. Acest fapt s-a datorat unui răspuns scăzut la
tratament, probabil şi ca urmare a neimplicării active şi pe perioade lungi a rudelor în integrarea
sa în familie şi în comunitate, precum şi a lipsei psihoterapiei.
Odată cu intervenţia unor schimbări în interrelaţionarea familială susţinute şi de creşterea
veniturilor, a apărut o oarecare destrămare a fricii în legătură cu o posibilă instituţionalizare
iniţiată de familie, iar pacientul a cunoscut o ameliorare a simptomelor şi o îmbunătăţire a
funcţionării generale.

8
 BIBLIOGRAFIE

 http://www.sfatmedical.ro/Boli_si_afectiuni/Psihiatrie/Hipocondria
 http://www.despresuflet.ro/forum/psihopatologie-f68/hipocondria-t1530.html
 Dindelegan Camelia, “Incursiune in psihopatologie si psihologie clinica”,Ed. SPER,
Bucuresti 2012
 Carol Friedmann, “Psihiatrie”, Ed. EXPONTO, Constanta 2000