REFERAT LA MICROBIOLOGIE, VIRUSOLOGIE ŞI

PARAZITOLOGIE

Sănătatea oamenilor și virusurile gripale și cele ale poliomielitei

1
 Sănătatea este o stare de bine complet, fizic, mental și social și nu constă doar în
absența bolii sau a infirmității. Sănătatea este un proces dinamic aflat într-o continuă
remaniere(definiția sănătății conform Organizației Mondiale a Sănătății, 1946).1
Boala este ruperea echilibrului, a armoniei, un semnal de alarmă tradus prin
suferința fizică, psihică, o dificultate sau o inadaptare la o situație nouă, provizorie
sau definitivă.
Fiecare bolnav modelează în mod concret o anumită stare de boală, în
conformitate cu particularitățile individualității sale biologice și reactive și în stricta
dependentă de condițiile concrete de îmbolnăvire.
Caracteristici ale stării de boală
- apare ca urmare a unei agresiuni patogene din mediu;
- include un complex caracteristic de reacții de raspuns ale organismului supus
acțiunii agentului patogen;
- starea funcțională a organismului se caracterizează prin deficientă mai mult sau
mai puțin importantă a mecanismelor de reglare a funcțiilor;
- reducerea capacității de adaptare a organismului;
- diminuarea capacității de muncăși de integrare socială;
- orice boală afectează organismul în ansamblul său.
Omul trăiește într-un mediu populat de o imensitate de microorganisme, fiind el
însuși purtătorul unora dintre ele. Dimensiunile lor reduse au fãcut ca ele să scape
mult timp observației, dar rezultatele activitățiilor au fost sesizate mereu. Astfel, omul
a “selectat”anumite microorganisme pe care le-a folosit în scopuri practice (dospirea
pâinii, fermentația vinului, a berii etc.), praticând în același timp inconștient tehnici de
sterilizare care i-au permis conservarea pentru un timp îndelungat a alimentelor.
Rolul microorganismelor în etiologia bolilor infecțioase a fost descoperit doar în a
doua jumătate a secolului trecut. Microbiologia, știința care se ocupă cu studiul
1
https://ro.wikipedia.org/wiki/Sanatate

2
organismelor microscopice, devine o știință de sine stătătoare la sfârșitul secolului al
XIX-lea în urma descoperirilor lui Pasteur, precedate de multe secole de observații și
cercetări. Astăzi microbiologia este o știință foarte vastă, cu multe ramuri cum sunt:
microbiologia medicală (umană și veterinarã), microbiologia plantelor, microbiologia
industriala etc.
Virusurile sunt agenți patogeni alcătuiți din protein și acizi nucleici de dimensi
uni extrem de mici - între 10 și 300 milimicroni – vizibile doar cu ajutorul
microscopului electronic și activând în totdeauna ca paraziți celulari și intracelulari.
Virusurile sunt lipsite de organizare celulară și intracelulară și ocupă un loc
intermediar între moleculele proteice și bacterii, având forme spațiale diferite:
cilindrice, sferice, ovoidale, poliedrice etc. Sub aspect compozițional, virusurile au
doar un singur tip de acid nucleic (ARN sau ADN) și nu dispun de un complex
enzimatic capabil de reproducere. Odată pătrunse în celula gazdă, virusurile modifică
metabolismul celular, astfel încât, în locul metabolismului celular caracteristic, se
substituie metabolismul specific virusului. Bolile produse de către virusuri se
numesc viroze și se manifestă atunci când sistemul imunitar, genetic sau dobândit, nu
mai poate face față atacului virulent. Virozele cele mai frecvente la om sunt cele ale
gripei, ale hepatitelor B si C, ale poliomielitei, febrei aftoase, etc.
Rolul fundamental în cadrul reacției de apărare a individului este deținut de
sistemul său imunitar. Utilizarea serurilor și vaccinurilor, alături de antibiotic și
chimioterapice, reprezintă o armă esențială în profilaxia și tratamentul unor boli
infecțioase. Descoperirea și utilizarea vaccinurilor a constituit cel mai mare progress
în lupta cu bolile infecțioase, vaccinarea permițând crearea unei imunități similare cu
cea determinată de boala naturală.

Practica imunizării artificiale a pornit de la observațiile “epidemiologice

empirice” realizate de-a lungul mileniilor, mai ales în China și India și care atestau
faptul că foștii bolnavi de variolă nu se mai îmbolnăvesc cu ocazia unui nou contact

3
infectant. Același lucru se întâmpla și cu o parte din contacții bolnavilor de variolă.
Așa se ajunge la ideea “imunizării” prin procedeul numit “varioli-zare” (transferul
conținutului pustulelor variolice la indivizi sănătoși).

Primul vaccin, vaccinul viral antivariolic, a fost aplicat în 1798 de către Edward
Jenner, care a îmbinat metoda de variolizare cu observațiile populare, conform cărora
mulgătorii de vite cu leziuni pustuloase contactate de la animalele cu “vaccina”
eraurezistenți la variolă.

Bazele ștințifice ale profilaxiei în bolile infecțioase au fost puse de Louis Pasteur
care a preparat vaccinul antiholeră a găinilor, anticărbunos și în 1885 vaccinul
antirabic.

Vaccinul reprezintă un preparat antigenic obținut dintr-un agent patogen specific sau
puternic înrudit cu acesta, capabil să inducă la un subiect receptiv un răspuns imun
artificial, protector față de agresiunea microbiană.

În raport cu starea agenților patogeni (modul de preparare) și natura

componentelor antigenice, vaccinurile se pot clasifica în:

• vaccinuri corpuscular preparate din agenți patogeni vii atenuați (microbieni,

virali);

• vaccinuri corpuscular preparate din agenți patogeni omorâți sau inactivați

(microbieni, virali);
• vaccinuri preparate din:
a) component microbiene purificate (produse ale metabolismului microbian);
b) fracțiuni sau subunități structurale ale microorganismelor (polizaharide
capsulare, componente ale peretelui bacterian, subunități antigenice virale);
• vaccinuri sintetice;
• vaccinuri clonate sau biosintetice obținute cu ADN-recombinant.

4
 VIRUSURILE GRIPALE

În fiecare an gripa afectează între 5% și 15% din populație. Pentru majoritatea

oamenilor, gripa este doar o experiență usoară și neplăcută, dar pentru unii poate duce
la complicații sau deces, în special pentru persoanele din grupele de risc (femei
însărcinate, persoane cu vârste de peste 65 de ani, persoane cu diverse afecțiuni
cronice, personalul medico-sanitar etc).2

Gripa este o boală infecțioasă acută caracterizată clinic prin manifestări severe
ale sistemului respirator și ale organismului în general și epidemiologic printr-o
contagiozitate mare cu producerea de valuri epidemice care periodic la interval de 20-
40 ani se extind pe întreg globul sub formă de pandemii.

Gripa este produsă de virusul gripal (Myxovirus influenza) cu genomul

constituit din ARN făcând parte din genul Influenza e-virus, familia
Orthomyxoviridae.

Virionul gripal are formă sferică, uneori filamentoasă. La suprafață se găsesc

mici proeminențe filamentoase alcătuite din glicoproteine care constituie
HEMAGLUTININA și, respective NEURAMINIDAZA, ambele având un rol
important în activitatea biologică a virusului (infectivitate, efectetoxice). Acestea sunt
implantate într-un înveliș lipidic al particulei virale care la rândul său este plasat pe o
matrice proteică. În interiorul acesteia se află NUCLEOCAPSIDA constituită din
nucleo proteină conectată la 8 fragmente de ARN. Antigenul nucleo capsidic conferă
virusului gripal specificitate de tip (A,B,C).

2
www.insp.gov.ro

5
Fig.1. Virus gripal Influenza, mărit de 100.000 de ori (Sursa:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Gripa)

Există 3 tipuri de virus gripal: A,B,C care diferă între ele prin structura nucleo
proteinei interne și a antigene lor proteice de suprafață. În tipul de virus gripal A se
pot întâlni 3 subtipuri de hemaglutinina: H1, H2, H3 și două subtipuri de
neuraminidază: N1, N2 în diverse combinații. Fiecare tulpină de virus gripal este
codificată astfel:

 tipul antigenic de ribonucleoproteină-A, B,C;

 țara sau localitatea unde a fost izolată;

 numărul de ordine al tulpinii, anul în care a fost izolată prima dată și în

paranteză simbolurile structurii antigenice ale subtipului de hemaglutinină si ale
sub tipului de neuraminidază.

Exemplu: marea pandemie de gripă asiatică din 1957 care a afectat 1/3 din populația
globului a fost provocată de tulpina de virus gripal H2N2.

Virusul gripal pătrunde în organism prin intermediul aerosolilor și afectează

mucoasa căilor respiratorii.

Neuraminidaza scade vâscozitatea stratului mucos expunâd astfel receptorii de

la suprafața celulelor la pătrunderea virusului gripal care produce leziuni distructive
urmate de descuamarea celulelor ciliate.

6
 Virusul gripal A Virusul gripal B Virusul gripal C
-cel mai des întâlnit - întâlnit numai la om - patogen strict uman
- a fost izolat la om, mamifere - afectează în special - determină cazuri sporadic
și păsări copiii sau mici epidemii locale
- poate afecta toate grupele de - produce îmbolnăviri -simptomatologia este
vârstă ușoare minimă sau chiar absentă
- produce îmbolnăviri grave - determină epidemii
- determina pandemii și ușoare și regionale
epidemii extinse

Tab. 1. Principalele caracteristici ale virusurilor gripale (prelucrare după Moldoveanu

M (2012) Virusologie, bacteriologie şi parazitologie pentru asistenţii medicali,
Editura All, Bucureşti)

Diagnosticul de laborator nu poate fi realizat în afara perioadelor epidemic

deoarece numeroase alte infecții acute respiratorii se manifestă în mod asemănător.
Certitudinea unui diagnostic corect este dată de laborator prin izolarea și identificarea
virusului gripal din spălătura nazală, secreții nazale sau faringiene, spută. Titlurile de
virus sunt cu atat mai înalte cu cât sunt mai aproape de debutul bolii (1-3 zile).
Cultivarea și izolarea virusului se poate obține prin inoculare în embrionat de găina de
10 zile sau prin inoculare în culturi de țesuturi speciale.

Diagnosticul rapid al infecției gripale se poate face prin detectarea virusului cu

ajutorul testului de imunoflorecență în celulele epiteliale ale tractului respirator sau
prin detectarea acestuia în secreții.

Epidemiologia gripei. Ttransmiterea gripei de la un om la altul se realizează direct

prin picături din secreția nazofaringiană și mai rar indirect prin intermediul obiectelor
proaspăt conta-minate cu secreții infectante.Virusul se replică la nivelul epiteliului
respirator, determinând distrugerea cililor (element important înapărarea locală).

7
 Infecţia virală a tractului respirator inferior (pneumonia gripală) se produce
uneori, manifestându-se cu semen majore de toxemie şi cu letalitate ridicată.

Contagiozitatea este mare, transmiterea agentului pathogen facandu-se rapid mai

ales in colectivități. În numai câteva săptămâni gripa se poate propaga în numeroase
tări și continente.Receptivitatea față de gripă este generală, putând afecta toate
grupele de vârstă.

Imunitatea este specific pentru tipul de virus gripal care a produs-o.În

convalenscență apar în sânge anticorpi specifici față de antigenul nucleocapsidic și
față de antigenele de înveliș ale virusului (anti-hemaglutinină și anti-
neuraminidază).Rezistența față de boală este dată în principal de anticorpii față de
hemaglutinină și care au capacitatea de a neutraliza virusul gripal.

Profilaxia specific se face prin vaccinarea antigripală cu vaccinuri integrale

inactivate sau preparate numai din subunități ale particulei virale (hemaglutinină,
neuraminidază) sau cu vaccinuri cu virus viu atenuat.

Cum diferențiăm o răcealade gripă?

Raceala reprezintă infecția respiratore superioară cea mai frecventă, în special la

copilul mic.Gripa este o boală infecțioasă cu caracter puternic contagios, ce poate saă
apară sporadic sau în epidemii.

Raceala (guturai) Gripa

-debut mai lent -debut brusc
-stare generală acceptabilă -stare generală alterată
-domină simtomele rinofaringiene -domină simtomele generale
-febră moderată sau fără febră -febră ridicată cu frisoane
-cefalee moderată -cefalee
-complicații rare -complicații frecvente
-cazuri sporadice -epidemii frecvente
-contagiozitate moderată -contagiozitate mare
-dureri musculare

8
Descrierea simptomelor

Febra reprezintă o reacție de apărare a organismului, un semn ca el lupta cu infecția.

Pe măsura ce leucocitele luptă cu invadatorii microscopici, ele eliberează substanțe
care măresc temperatura corpului, făcând mediul mai puțin primitor pentru virusuri și
bacterii. La adulți și copii mai mari o febra <38,5 grade C nu este periculoasă, dar la
bebeluși și copiii mici orice febră este periculoasăși trebuie tratată. Febra ridicata
trebuie combătută de urgență cu medicație antipiretica chiar înainte de finalizarea
diagnosticuluisindromului febril.

Angina este o inflamație de obicei acută a inelului limfatic faringian și în special al

amigdalelor palatine provocată de agenți infecțioși variați (virusuri, bacterii, mai rar
ciuperci) manifestată clinic prin odinofagie (durere în gât la deglutiție), disfagie
(dificultate la înghițire), modificări ale vocii, hipersalivație, semne de inflamație
localăși semne generale de infecție. Sunt prezente secreții retronazale care provoacă
iritația și inflamația gâtului.

Strănutul este actul prin care corpul expulzează bacteriile li alte particule prin
eliminarea bruscă a aerului din piept.

Tusea este un simptom caracteristic aparatului respirator. Tusea reprezintă un act

reflex de apărare, dar dacă esteintensășiprelungită, poateaveaconsecinte negative
asupraorganismului. Existămaimultetipuri de tuse:

• tuse uscată (seacă) neproductivă– este forma de tuse fară secreții sau secreție
redusă, vâscoasă și aderentă. Este caracteristică infecțiilor respiratorii în fază acută de
debut.

• tusea umedă productivă este forma de tuse cu secreție vâscoasă și aderentă, care
se acumulează în arborele respirator și stimulează zonele reflexogene tusigene. Este
caracteristică infecțiilor respiratorii în fază productivă și stări cronice. Tusea

9
productivă este utilă și trebuie stimulată cu medicație expectorantă, care fluidifică
secrețiile vâscoase, facilitănd expectorația. Când aceasta devine supărătoare, trebuie
diminuată, dar nu suprimată.

Rinoree este termenul medical ce descrie orice scurgere de materii fluide din nas. Se
deosebesc două tipuri de rinoree:

• rinoreea anterioară cu scurgere spre nări, făcând necesară suflarea nasului

• rinoreea posterioară cu scurgere în spatele foselor nazale, lichidul fiind inghițit

sau expectorat.

Cefalee /durere de cap –localizată de regulă pe bolta craniană.

Durere corporala întâlnită mai ales în cazul gripei, este un semn ca în organism se
eliberează substanțe chimice care ajută celulele albe să lupte împotriva infecției.

Cauzele racelilor: răceala este cel mai adesea determinată de rinovirusuri, care
afectează nasul, gâtul sau căile respiratorii superioare. Contaminarea se face prin
intrarea în contact cu alte persoane afectate, scăderea imunității în condiții de
obosealăși stress, prin atingerea suprafețelor contaminate și prin nerespectarea
regulilor de igienă.

Cauza gripei este virală (virusuri gripale”). Incubația este scurtă (2-3 zile) și debutul
este brusc.

Moduri de a preveni raceala și gripa

- nu ne atingem fața cu mâinile nespălate. Folosim un gel antibacterian atunci

când nu ne putem spăla des pe mâini, de asemenea imediat după ce am intrat în
contact cu o persoană răcită sau gripată.
- stare de relaxare în special în sezonul rece. Cu cât suntem mai stresați, cu atâta
vem mai multe șansesă ne îmbolnăvim.
- 200mg de Echinacea de până la 3 ori pe zi în timpul sezonului de răceli și gripă.

10
 - Vaccine antigripal annual înainte de începerea sezonului gripei și racelii
deoarece este nevoie de două săptămâni pentru imunizare.

VIRUSUL POLIOMIELITEI

Poliomielita este o boală infecțioasă acută și transmisibilă provocată de virusul

polio-mielitic.Numai un procent foarte redus (sub 1%) din indivizii infectați cu acest
virus fac boala clinic manifestată prin paralizii provocate de distrugerea unor neuroni
motori. Face parte din familia Picornaviridae, genul Enterovirus.

Este un virus ARN, de dimensiuni foarte mici cu o capsidă formată din 60 de

capsomere.Deoarece nu are lipide în capsidasa, acest virus este rezistent la eter, etanol
și diferiți detergenți. Este sensibil la UV, formol și cloramină. Virusul are 3 tipuri: 1,
2, 3. Acestea sunt antigenic disctincte si nu dau imnunitate incrutisata.

Factorii favorizanți ai transmiterii virusului sunt anotimpul cald, aglomerația,

igiena precară și nivelul scăzut de educație sanitara.

Virusul pătrunde în organism pe cale orală prin mucoasa orofaringiană și a

tractului respirator superior. Aici are loc prima multiplicare și apoi, prin intermediul
secrețiilor orale, pătrunde în tubul digestiv. Din stomac trece nealterat, nefiind afectat
de aciditatea gastrică, în intestinal subțire unde urmează o nouă fază de multiplicare.
Majoritatea cazurilor se opresc in acestă fază clinic inaparentă. Cand însă bariera
intestinală este depășită se produce stadiul de viremie (prezența virusului în sânge). În
acest stadiu virusul polio poate fi neutralizat de acizi specifici circulanți și evoluția
bolii este jugulată sau virusul poate invada SNC și apare boala clinică. În SNC virusul
se multiplică în celulele nervoase în special în neuronii motori pe care îi distruge.

Diagnosticul de certitudine se bazează pe izolarea și tipajul virsului la care se

adaugă teste serologice.

Infecţia se transmite, în principal, pe cale fecal-orală, poarta de intrare fiind

orofaringele şi tractul intestinal. Este posibilă şi infectarea pe cale respiratorie.

11
Replicarea virală iniţială are loc înţesutul limfoid faringian şi intestinal. În dezvoltarea
poliomielitei se descriu următoarele stadii de boală:

• stadiul intestinal, când virusul se multiplică în intestin. Majoritatea cazurilor

rămân în acest stadiu de boală. Este stadiul infecţiei inaparente (nu apar nici un fel de
semen clinice) şi duce la imunizarea ocultă a bolnavului.

• urmează eliberarea virionilor în circulaţie, adică stadiul de viremie când factorii

de apărare locală intestinală sunt depăşiţi. Acest stadiu apare la sfârşitul perioadei de
incubaţie, în cursul bolii minore şi este de scurtă durată (ore, zile). În acest stadiu
virusul are 2 posibilităţi: fie este neutralizat de anticorpii circulanţi din sânge, fie
invadează SNC.

· stadiul de invazie a sistemului nervos central survine foarte rar deşi virusul are
o “afinitate” pronunţată pentru ţesutul nervos. Virionii traversează bariera hemato-
encefalică sau migrează de-a lungul axonilor spre măduva spinării sau creier; se
multiplică în celulele nervoase ale SNC mai ales în neuronii motori (infecţie
neuronală litică); doar în momentul în care 50-75% din neuronii motori sunt distruşi
apar paraliziile .Porţiunea cea mai frecventa fectată sunt celulele din coarnele
anterioare ale măduvei, ceea ce explică paraliziile de tip neuron motor periferic la
nivelul membrelor. Virusul nu se replică la nivel muscular. În cazuri severe, centrii
nervoşi bulbar sau cerebrali pot fi afectaţi, cu producerea de paralizii respiratorii şi
deces.

12
Fig.2.Urmarile poliomielitei – picioar atrofiat
(Sursa:https://ro.wikipedia.org/wiki/Poliomielita)

Aspecte clinice. Perioada de incubaţie este de 1-2 săptămâni. Evoluţia este variabilă :

· boală inaparentă;

· boală minoră (de tip pseudo-gripal);

· boală majoră (leziuni meningitice urmate de paralizii).

Cu excepţia bolii majore, celelalte tipuri evolutive se pot vindeca fără sechele.

Boala minoră este dată de viremie, iar atunci când ea este urmată de boala
majoră, între cele două etape poate exista o fereastră asimptomatică de câteva zile.
Boala majoră este uneori precedată de boala minoră, alteori debutul fiind de tip major
(cefalee, febră, vărsături, redoare de ceafă). Faza meningitică se rezolvă adesea în 7
zile. În unele cazuri, ea este urmată de instalarea paraliziilor. Extinderea acestora
variază de la o porţiune muscular până la afectarea generalizată a musculaturii
scheletice (inclusive muşchii respiratori). Paralizia este flască, de tip neuron motor
periferic. În poli-omielita bulbară se pot produce leziuni date de afectarea nervilor
cranieni.

13
Imunitate

Răspunsu moral. Imunitatea naturală (dobândită prin trecerea prin infecţie şi / sau
boală) este de durată şi are specificitate de tip. Între virusul poliomielitic tip 1 şi 2
există imunitate încrucişată. Anticorpii neutralizanţi sunt anti-VP1, - VP2 şi - VP3.

Răspuns celular. Imunitatea celulară (limfocite T) este specific şi, împreună cu

producer alocală de IgA, previne reinfectarea intestinului.

Diagnostic de laborator

Virusologic. Produse patologice sunt: secreţia faringiană, materiile fecale, lichidul

cefalo-rahidian, serul. Recoltarea acestora se face în cursul fazei acute. Deoarece
excreţia de virus poate fi intermitentă, recoltarea materiilor fecale se repetă în cazul
unui rezultat iniţial negativ.

Serologic. Se bazează pe testarea în dinamică (seruri perechi) a prezenţei anticorpilor

specifici de tip, prin :

- reacţia de seroneutralizare;

- reacţia de fixare a complementului;

- alte teste.

O creştere de 4 ori a titrului de anticorpi constatată între cele două determinări este
sugestivă pentru un diagnostic pozitiv, corelaţia cu aspectele clinice şi epidemiologice
fiind însă indispensabilă.

Vaccinarea se realizeazăcu :

• vaccine inactivat. Este obţinut prin cultivarea celor 3 tipuri de poliovirus în

cultură celulară de rinichi de maimuţă. Dezavantajul acestui tip de vaccine este
administrarea parenterală greu tolerabilă.

14
• vaccine viu atenuat (VPO) este o suspensie de poliovirus preparată din tulpini
vii atenuate (nepatogene pentru om) de tip 1,2,3 pe culture celulare primare de
epiteliu renal de maimuţă sau cellule umane fetale. Este constituit din amestecul în
părţi egale a celor trei tipuri de virus. Este livrat în flacoane cu conţinut limpede, de
culoare roşie.

Vaccinarea antipoliomielitică se aplică în lunile februarie-iunie. În caz de

epidemie de poliomielită se aplică vaccinarea de urgenţă la toată populaţia din focar.
Calea de administrare a vaccinului este strict orală.

Prima vaccinarea se face în primele 3-15 luni de viaţă cu 2 doze de vaccin

trivalent oral, la un interval de o lună între ele (doza vaccinantă = 0,2 sau 2 picături de
suspensie). Revaccinarea se practică cu o singură doză de vaccin trivalent oral și se
face la 1 an de la prima vaccinare. A doua revaccinare se face la vârsta de 9 ani a
copilului.

Vaccinul nu dă reacţii post vaccinale, fiind complet lipsit de nocivitate. Dacă

totuşi ele apar, pot fi neurologice. Este situaţia în care virusurile atenuate îşi recapătă
neurovirulenţa prin pasaje succesive pe maimulte organisme. De aceea se recomandă
vaccinarea populaţiei în campanie de masă. Dacă apare un accident paralitic între 6
până la 30 de zile după vaccinare trebuie să se realizeze izolarea virusului.

Imunitatea post vaccinală se poate aprecia prin cercetarea anticorpilor

neutralizanţi care trebuie să prezinte un filtru protector faţă de toate 3 tipurile de
poliovirus. Astfel, se recomandă vaccinarea chiar până la vârsta de 30 de ani.

Avantaje

• administrare orală uşor de suportat;

• induce protecţie prin anticorpi sistemici neutralizanţi de lungă durată şi

imunitate locală intestinală prin popularea tractului intestinal şi inducţia rapidă de

15
anticorpi locali de tip IgA secretor ceea ce blochează pătrunderea şi difuzarea pe cale
digestivă a tulpinilor poliovirale omologe "sălbatice".

• tulpinile vaccin ale attenuate obţinute reproduce particularităţile infecţiei

natural dar sunt incapabile să determine infecţia clinic manifestă şi cu modificările
histopatologice caracteristice în măduva spinării chiar după administrare
intracerebrala sau intraspinală. Deci, sunt lipsite de potenţial neuropatogen, confer
imunitate împotriva unei infecţii cu poliovirusuri omologe "sălbatice" neuropatogene,
scad morbiditatea prin poliomielită nervoasă.

Dezavantaje

• fiind un vaccin viu, controlul pentru contaminanţi bacterieni, virali (inclusive

oncogeni), fungici ceea ce reclamă teste specific effectuate si stematic şi în condiţii de
maximă acurateţe.
• administrarea orală poate interfera cu prezenţa în intestinal subiectului vaccinat
a unor enterovirusuri nepoliomielitice (Coxsackie B, ECHO) ceea ce împiedică
tulpinile vaccinalesă se multiplice şi să colonizeze intestinul cu virus poliomielitic din
vaccin, deci scade imunizarea locală şi generală.
• prin vaccinare, tulpinile "sălbatice" au părăsit "scena intestinului" în schimb s-
au produs dezechilibre ecologice în microbiocenoza intestinală care au favorizat
selecţia de tulpinine urovirulente de enterovirusuri Coxsackie şi ECHO.
• prin pasaj interuman, tulpinile tip 3 de poliovirus care sunt labile genetic, pot
selecta populaţii neurovirulente dând infecţii paralitice. De aceea se face determinarea
markerilor genetici in vitro care covariază cu neurovirulenţa la tulpinile de poliovirus
izolate din scaun la subiecţi după diferite intervale de la aplicarea vaccinării cu virus
viuatenuat.

Vaccinarea antipoliomielitică a dus la dispariţia poliomielitei pe arii

extinse.Astăzi se tinde la introducerea în vaccinul antipoliomielitic atenuat a tulpinilor
de virus în concentraţii bine deter- minate pentru a se asigura o protecţie optimă în
funcţie de imunogenitatea tulpinii virale=vaccin "compensat".

16
 BIBLIOGRAFIE:

Lazăr V, Mărunţescu LG, Chifiriuc MC (2017) Microbiologiegeneralăşiaplicată,

Editura

Universităţii din Bucureşti, Bucureşti Manualul Merck Ediția a XVIII-a (2006),

Editura All, București Moldoveanu M (2012) Virusologie, bacteriologie şi
parazitologie pentru asistenţii medicali, Editura All, Bucureşti

Thomas V (2013) Profilaxia şi controlul infecţiilor – Ghid pentru asistenţii medicali,

Editura All, Bucureşti

https://www.insp.gov.ro/

https://ro.wikipedia.org/wiki/Sanatate

https://ro.wikipedia.org/wiki/Gripa

https://ro.wikipedia.org/wiki/Poliomielita

17