SUPORT CURS

BOLI INFECTIOASE
SI
NURSING SPECIFIC

 
 1.NOTIUNI DE BAZA IN PATOLOGIA INFECTIOASA

.   Boala infectioasa (boala transmisibila) reprezinta acea stare anormala a organismului

consecinta a patrunderii si multiplicarii unor germeni patogeni ca bacterii, virusuri, ricketi, si
care este urmata de regula de manifestari clinice.
   Infectia reprezinta rezultatul patrunderii si multiplicarii germenilor in organismul gazda dar
care nu este urmata obligatoriu de o boala infectioasa.Deci, infectia nu este un termen sinonim cu
boala infectioasa.
       Caracterul contagios al acestor afectiuni. Contagiozitatea unei boli infectioase reprezinta
capacitatea ei de a se extinde la persoanele susceptibile la boala.Contagiozitatea bolii este in functie
pe de o parte de cantitatea de germeni precum si de calea de eliminare a acestora din organism.
      Contaminarea care defineste depunerea de germeni pe tegumente si mucoase. Reprezinta insa
si prezenta germenilor in apa, lapte, alimente, sange, medii de cultura sau in solutii de perfuzie
incorect sterilizate.
2. DOMENIILE DE APLICAREALE :
1.   Cercetări asupra etiologiei bolilor transmisibile
2.   Cercetarea istoriei naturale a bolilor
3.   Studiul stării de sănătate a populației
4.   Epidemiologie clinică prin aplicarea principiilor și metodelor epidemiologice în practica
medicală
5.   Evaluarea eficienței și eficacității serviciilor de sănătate
6.   Alte domenii: elaborarea de algoritmuri diagnostice și terapeutice, analiza managerială,
arborele decizional
Factorii care determina aparitia bolilor infectioase sunt reprezentate de
microroganisme patogene, adica de germeni patogeni, reprezentati de virusuri, chlamidii,
bacterii, ricketi, fungi patogeni, metozoare, etc.

3.CLASIFICAREA BOLILOR INFECTIOASE :

      Dupa criteriul etiologic se impart in bacterioze (afectiuni produse de bacterii), viroze (de
virusuri), micoze, parazitoze, ricketioze, etc.
   Criteriul epidemiologic in care bolile infectioase sunt clasificate in raport cu locul de patrundere
a germenilor in organism cunoscut drept poarta de intrare precum si de modul de transmitere. In
raport cu acestea se cunosc:
-          Boli aerogene: poarta de intrare aparatul respirator, transmiterea se face pe calea aerului
-          Boli digestive: poarta de intrare calea gastrointestinala, transmiterea prin apa, alimente, maini
murdare
-          Boli infectioase prin contact direct pe cale cutanata sau mucoasa
-          Zoonozele care definesc afectiuni ce provin de la animal la om si care se transmit pe diferite
cai aerogene, digestive, etc

     Criteriul in raport cu evolutia bolii si se cunosc boli infectioase acute, subacute si cronice
     Criteriul practic dupa modul desfasurare al bolii si se impart in boli generale sau sistemice si
boli locale.
Bolile generale se impart in doua categorii:
-          Boli infectioase generale ciclice
-          Boli infectioase generale aciclice
Bolile infectioase generaleciclice prezinta o evolutie regulata si se desfasoara dupa un
tipar care cuprinde mai multe perioade care se succed constant. Majoritatea bolilor infectioase
sunt ciclice.
Bolile infectioase aciclice sunt reprezentate de septicemii care constau in afectiuni cu
prezenta constanta a germenilor in sange.

Perioadele bolii infectioase ciclice

1.  Perioada de incubatie care defineste timpul scurs din momentul infectant pana la
aparitia primelor semne de boala locale si generale. Aceasta perioada este considerata ca
perioada clinica tacuta a bolii. in raport cu durata perioadei de incubatie bolile infectioase se
impart in trei categorii:
a)      Boli cu incubatie scurta intre 1-7 zile (gripa, scarlatina, toxiinfectiile alimentare, etc)
b)      Boli cu perioade de incubatie medie 8-21 zile (hepatita A, rubeola, varicela, variola, tusea
convulsiva)
c)      Boli cu incubatie lunga sau foarte lunga (hepatita B 6-180 zile, TBC 4-6 saptamani)
2.      Perioada de debut sau de invazie a bolii care se caracterizeaza prin aparitia semnelor clinice
nespecifice bolii
3.      Perioada de stare a bolii caracterizata prin aparitia manifestarilor esentiale ale bolilor
respective
4.      Perioada de declin si convalescenta care atunci cand evolutia este favorabila se
caracterizeaza prin scaderea si disparitia semnelor de boala.
Perioada de convalescneta poate fi etapa fie de reparare a leziunii cu vindecarea bolii care
poate fi completa sau incompleta, dar in aceasta perioada pot apare complicatii, recaderea bolii,
vindecare prin infirmitate sau invaliditate, precum si cronicizarea bolii ceea ce denota in bolile
infectioase o vindecare fara sterilizarea bacteriologica.

4.   FACTORII CARE CONDITIONEAZA APARITIA PROCESULUI INFECTIOS:

AGENT PATOGEN, IMUNITATEA, MEDIUL INCONJURATOR

AGENTUL PATOGEN reprezinta cauza principala a procesului infectios fiind reprezentat de

microorganisme patogene pentru om: virusuri, bacterii, ricketi, fungi patogeni (candida),
protozoare, etc.
Patogenitatea unui germen defineste capacitatea lui de a invinge apararea organismului si de a
produce un proces infectios specific.
Caracterele de patogenitate ale bacteriilor sunt:
-       Virulenta
-       Toxinogeneza
Virulenta este proprietatea unui agent microbian de a patrunde in organism, de a-l invada si
multiplica, producand leziuni si tulburand functiile organismului.
Toxinogeneza reprezinta capacitatea germenilor de a elabora substante toxice denumite toxine
bacteriene care de fapt sunt otravuri puternice.
Se cunosc doua categorii de toxine:
-       Exotoxinele (toxine adevarate) sunt toxinele pe care germenul le elimina in organismul
infectat. Astfel de toxine detine bacilul botulinic, tetanic, difteric, etc.
 -       Endotoxinele sunt strans legate de celula bacteriana si care nu pot fi eliberate in organismul
gazda decat prin distrugerea lor (toxinele salmonelelor, bacilul dizenteric, etc.)
REACTIVITATEA ORGANISMULUI GAZDA reprezinta modul in care reactioneaza organismul
nostru in contact cu germenii patogeni.
Organismul poate sa se apere importiva atacurilor microorganismului patogen, apararea
antiinfectiilor se poate realiza prin:
a)   Imunitatea naturala fata de infectii: acea stare de nereceptivitate innascuta, conditionata de un
complex de factori ereditari. Deci, este capacitatea unui organism normal de a ramane neafectat
de un agent patogen si care reprezinta o insusire innascuta ce se transmite ereditar la descendenti.
b)   Starea de rezistenta fata de infectii se poate realiza si prin imunitatea dobandita sau castigata,
imunitate care apare ca rezultatul unui conflict pe care organismul il duce la un moment dat
impotriva unui agent infectios, fie in mod activ sau pasiv.
Imunitatea dobandita activ este rezistenta pe care organismul o capata in lupta cu bolile infectioase.
Cea dobandita pasiv poate fi rezultatul transmiterii transplacentare a anticorpilor de la mama la noul
nascut. Poate fi si artificiala, realizata in mod voit prin administrarea de seruri.
MEDIUL INCONJURATOR prin factorii lui economici, sociali influenteaza aparitia sau nu a unui
proces infectios.

5.   FACTORII CARE DETERMINA PROCESUL EPIDEMIC: SURSA DE INFECTIE,

CALE DE TRANSMITERE SI MASA RECEPTIVA

1.      Izvorul sau sursa de infectie este reprezentat de un organism uman sau animal capabil sa
gazduiasca si sa asigure multiplicarea germenilor patogeni care pot determina un proces
epidemic. Sursa de infectie este reprezentata de om si anume omul bolnav care elimina germeni
in diverse faze ale bolii. sursa de infectie este reprezentata si de omul care elimina germenii in
perioada de convalescenta a bolii cunoscuti ca purtatori convalescenti.
            Sursa de infectie sunt si oamenii care nu sunt deplin vindecati la care boala are o evolutie
cronica si persoana continua sa elimine germenii luni, ani si uneori toata viata.
            Acestia sunt purtatorii cronici (ex. SIDA, hepatite). Omul purtator sanatos reprezentat de
persoanele aflate frecvent in preajma bolnavilor si care gratie unui grad de imunitate nu fac
boala, dar sunt capabil sa diseminere la cei din jur (familie).
            Izvorul de infectie poate fi reprezentat si de animale, pasari ce pot fi surse de infectie. Pentru
om, importante sunt afectiunile pe care animalele le produce omului, boli cunoscute ca zoonoze.
Dintre animale cele mai frecevente surse de infectie sunt rozatoarele (sobolani – soareci) care pot
transmite la om rabie, etc. Porcul domestic transmite la om trichineloza, cornutele  (vacile) TBC.
2.      Caile de transmitere sunt a doua veriga a procesului epidemic si face legatura intre sursa de
germeni si masa receptiva. Agentul patogen dupa ce este eliminat din sursa de germeni sau
izvorul infectios parcurge un drum mai lung sau mai scurt pana intalneste organismul receptiv pe
care il poate contamina sau infecta.
Calea de transmitere poate fi:
-          Directa care se face in contactul direct intre bolnav si omul sanatos (ex: in gripa, varicela,
BTS). Se poate realiza prin produsele rezultate cum este transfuzia, de la mama la copil
transplacentar.
-          Indirecta prin diverse modalitati: prin intermediul unor elemente din domeniul extern (apa,
aerul, solul, alimente, obiecte) toate contaminate cu germeni patogeni. Se mai face prin vectori
mecanici cum sunt: mustele, tantari. Calea de transmitere conditioneaza dupa natua ei modul prin
 care agentul patogen patrunde in organismul uman loc cunoscut sub denumirea de poarta de
intrare. Ea poate fi pe cale aeriana, digestiva alimentara, transcutanata (leziuni tegumentare), si
cale sexuala.
3.      Masa receptiva adica populatia.
            Receptivitatea defineste acea stare a organismului care nu da posibilitatea acestuia de a
invinge o agresiune microbiana, parazitara sau fungica, producandu-se astfel boala.
Nereceptivitatea reprezinta starea opusa receptivitatii care nu permite patrunderea agentilor
patogeni in organism. Natura receptivitatii depinde de o serie de factori care tin de varsta, sex,
stari fiziologice sau patologice. Rezistenta organismului la boala defineste imunitatea
organismului care poate fi naturala sau innascuta si dobandita in mod activ prin producerea de
anticorpi specifici determinati de o anume boala sau artificial prin administrarea de saruri.

6 FORMELE DE MANIFESTARE ALE PROCESELOR INFECTIOASE

Sporadicitatea = apariţia unui număr redus de îmbolnăviri în populaţie,
Epidemia = izbucnirea aceleaşi boli fa un număr mai mare de persoane dintr-o regiune şi care au,
cel puţin la început, o sursă comună de infecţie. Boli cu mare contagiozitate: gripa, varicela,
tusea convulsivă, hepatita, dizenteria etc.).
Endemia = acea situaţie particulară în care o boală se află în mod permanent în anumite teritorii
(scarlatina, tuşea convulsivă, hepatita)
Pandemia =  boală infecţioasă care se extinde pe un teritoriu foarte mare (ţară, continent, toată
lumea - de exemplu: gripa, holera

7. SEMNELE PRINCIPALE ALE BOLILOR INFECTIOASE

      Modificari de la nivelul tegumentelor si mucoaselor.

Examenul clinic al bolii urmareste evidentierea modificarilor produse atat local cat si
general. Modificarile de la nivelul tegumentelor in bolile infectioase sunt cunoscute sub
denumirea de exantem, iar modificarile de la nivelul mucoaselor sunt enantem infectios.
            Modificarile cutanate (exantemul infectios) cuprind modificari de culoare. Leziunea
elementara produsa prin modificarile culorii este macula sau pata care poate fi sub aspect de
paloare, cianoza, icter, galbuie. Este consecinta procesului inflamator de la nivelul tegumentului.
            Ca modificare cutanata se inscrie si leziunea elementara solida caracterizata printr-o
constitutie dura care nu contin lichid si cunoscute drept papula.
            O alta leziune cutanata care contine lichid, fiind cea mai frecventa din bolile infectioase
este vezicula. Reprezinta o colectie cu serozitata clara, cricumscrisa, frecventa in varicela,
variola, etc.
            Leziunea similara veziculei, dar cu continut purulent este pustula. Leziunile determinate
prin procesul inflamator care determina distrugerea tesuturilor sunt cunoscute precum ulceratia
care se caracterizeaza printr-o pierdere du substanta ce poate interesa toate straturile pielii.
Crusta care se formeaza pe suprafata epidermului si care apare ca o etapa de evolutie a
veziculeleor si pustulelor.
            Escara sau sfacelul rezulta din necrozarea unei parti limitate a pielii. Leziunea este de
culoare neagra si se elimina din piele  lasand o ulceratie. Aceasta modificare cutanata pooate fi
localizata dar poate fi si eruptie generalizata.
             A doua categorie de modificare de la nivelul mucoaselor cunoscute ca enantem infectios
prezinta ca o manifestare frecventa anginele.

AGENŢII ÎNFECŢIOŞI

Microorganismele patogene care produc boala infecţioasă sunt foarte numeroşi şi pot
fi încadraţi în următoarele grupe:
                                                                                                    
Bacterii Coci:
stafilococi, streptococi, pneumococi, meningococi, gonococi Baciii:
b. difteric, b. cărbunos (b. anthracis), Escherichia coli (colibacili), Shigella (b.
dizenterie, sajmonella (b. tific); Klebsiella, Proteus, b. piocianic, brucella,'
hemofili, Bordettela'pertussis, Clostridium (b. tetanic, b. Botulinic). Spinii:
leptospire, treponema (T. paliidum) Micobacterii:b. Koch
Virusuri Virusuri ADN
—    hepatitic, rujeolic, rabic, varioli" herpeto-virusuri, adenovirusuri (agenţi ai
infecţiilor respiratorii), poliomielitic, coxsackie, v. gripal, HIV etc.

Rickettsi R. prowazekii; R. Quintana („febre exantematice": tifosul exante- matic,

febra Q, febra butonoasă)

Fungi (ciuperci) Candida (albicans) Actinomyces Histoplasma Nocardia

Protozoare Giardia lamblia - Trichomonas vaginalis Plasmodium (malarie)
Entamoeba histolitica (dizenteria amibiană) Trypanosoma (boala somnului)
Toxoplasma (afectează ţesuturile profunde)
Metazoare Trichinela spiralis (trichineloza)
Micoplasme M. pneumoniae (pneumonie atipică)
Chlamidii Chlamidia Trachomatis
(trahomul = conjunctivita granuloasă; limfogranulomatoza benigra= b.Nicolas-
Favre)

 APĂRAREA ORGANISMULUI FAŢĂ DE INFECŢII

 Organismul se apără faţă de agenţii infecţioşi care îl înconjoară, prin diferite mijloace
specifice şi nespecifice.
Capacitatea normală a organismului de apărare faţă de infecţii se nume rezistenţa faţă de
infecţie. Această rezistenţă naturală poate fi întărită prin imuniza activă (vaccinări) şi imunizare
pasivă (seruri, imunoglobuline).
Miijoacele nespecifice şi specifice prin care se apără organismul sunt: Bariera "anatomică
(tegumentele şi mucoasele) Tegumentele şi mucoasele constituie o barieră naturală faţă de
agenţii infectiosi prin:
-       integritate anatomică.
-       acţiune de autosterilizare prin: căderea stratului celular superficial
-       prin pH-ul acid al pielii (între 3 şi 5)
-       prin pH-ul acid al secreţiilor (aciditatea sucului gastric)
-       prin pH-ul secreţiei vaginale
-       prin pH-ul acid al urinii v
Mucoasele se mai apără şi prin prezenţa de:
-       mucus
-       cili
         -     lizozim - enzima conţinută în lacrimi, cu acţiune bactericidă
Fagocitele circulante şi fixe
Fagocitele circulante şi fagocitele fixe, tisulare, încorporează şi distrug; microorganismele
patogene.
•          Sistemul complement
Sistemul complement este compus dintr-un grup de 18 proteine {după date mai noi în
număr de 25) existente în plasmă, în mod normal inactivate. In caz de activare a acestora prin
anumiţi factori umorali, se conferă sângelui o anumită putere bactericidă.
•          Limfokine (Cytokine)
Limfokinele (Cytokinele) sunt produse polipeptidice sau mici proteine sintetizate în special
de limfocite. Aceste cytokine fac parte din apărarea antiinfecţioasă (nespecifică). Din lista
acestora face parte şi interferonul care poate fi produs în mod natural în organism de celulele
infectate cu virusuri (în special limfocite) sau prin acţiunea endotoxinelor bacteriene precum şi
prin acţiunea altor substanţe numite inductori de interferon.
Interferonii pot fi produşi şi in vitro.
Sistemul imun
Un rol important în apărarea antiinfecţioasă îl are sistemul imun cu cele două componente
ale lui reprezentate prin două tipuri de limfocite limfocite B şi limfociteT
 Limfocitele B = prin diferenţierea_limfocitelor  B în celulele mature (plasmocite) secretă
anticorpi, sub formă de imunoglobuline Ig, asigurand imunitatea umorală.
Celulele mature (plasmocitele) sunt activate de variaţi factori (virusuri, antigene bacteriene
etc.) şi produc cinci tipuri de imunoglobuline : IgG; IgM; IgA; IgD; IgE. Limfocitele T =
asigură imunitatea celulară,..
Ca origine, ele provin (ca şi limfocitele B) din măduva osoasă, după care, însă, ajung în
timus unde se diferenţiază şi se specializează în anumite activităţi cu funcţii de: rol
imunoreglator, rol citotoxic.
Limfocitele cu rol imunoreglator se împart în mai multe tipuri: limfocite T4, T8,
limfocite T citotoxice etc., celule ucigaşe (limfocite T Killer).
Limfocitele T4                                                                    
Rolul acestora este de a stimula limfocitele B în formarea de anticorpi. Prin distrugerea
limfocitelor T4.- în cazul infectării lor cu virusul imunodeficienţei umane (HIV) - se produce
imunodepresie profundă (foarte pronunţată în SIDA).
 Limfocitele T8
Acestea asigură homeostazia sistemului imun.

DIAGNOSTICUL BOLILOR INFECŢIOASE

Stabilirea diagnosticului în patologie, se bazează pe trei grupe principale de date:

1.        epidemiologice .
2.        clinice (manifestări de dependenţă)
3.        de laborator

      DATE EPIDEMIOLOGICE

1.Ancheta epidemiologică trebuie să stabilească:

•     izvorul de infecţii.
Se pun întrebări:
-   dacă au existat cazuri de îmbolnăviri în ultima vreme şi ce anume
-    dacă a vizitat sau a primit vizita unor persoane bolnave.
-      dacă a făcut deplasări.
-     dacă la locuinţa sa există animale: câini, pisici, rozătoare, porci .
•        calea de transmitere
- dacă a consumat vreun aliment în comun cu alte persoane şi acelea au prezentat semne de boală
.
-      dacă a fost în contact direct cu vreun bolnav cu leziuni ale pielii
 -    dacă a manipulat obiecte care ar fi putut fi contaminate (lână, piei de animal bolnav)
-     dacă a observat prezenţa unor muşte
-     dacă a făcut tratament parenteral în ultimele 6 luni (pentru hepatita virală B)
•     starea imunologică
-     dacă a mai suferit de boli infecţioase (de care şi când)
- dacă a făcut vaccinări (pentru ce boli şi când)
Se vor avea in vedere şi factorii epidemiologici secundari: vârsta, profesiunea, condiţiile de
muncă, starea locuinţei etc., precum şi factorii climatici (situaţia geografică, sezonul).

DATE CLINICE

MANIFESTĂRIILE INFECŢIEI

     Interacţiunea dintre agentul patogen cu calităţile sale patogene de infecţiozitate, invazie,
virulenţă şi organismul gazdă prin caracteristicile sale de rezistenţă şi reactivitate, determină
modificări clinice şi biologice constituind procesul infecţios cu manifestări variate, de la forme
clinice grave, până la forme clinice uşoare (inaparente).
Procesul infecţios cuprinde:
-          Infecţia inaparentă: infecţie care se desfăşoară fără manifestări clinice fiind asimptomatică.
Se evidenţiază numai prin teste de laborator. Infecţia inaparentă are o evoluţie acută ciclică fiind
urmată de imunitate.
Exemplu: poliomielita (1 formă aparentă /200 inaparente) rubeola, difteria, infecţia
meningococică etc. Infecţiile inaparente sunt responsabile de imunizările oculte ale populaţiei.
-          Boala subclinică nu are expresie clinică. Se manifestă prin prezenţa modificărilor funcţionale
şi a leziunilor organice evidenţiabile prin teste de laborator evoluând cu complicaţii şi
cronicizare.
Exemplu: formele subclinice şi anicterice de hepatită virală. diagnosticul se pune cu ocazia
studiilor epidemiologice sau numai în faza de sechele. Depistarea lor are importanţă din punct de
vedere epidemiologic constituind sursă de infecţie, iar pentru bolnav reprezentând o cauză de
complicaţii sau cronicizare.
-          Infecţia latentă este o infecţie asimptomatică, care poate deveni manifestă clinic după
intervale variabile de timp, prin intervenţia unor factori favorizanţi.Tipuri de infecţie latentă:
tetanosul de plagă, amibiaza, tuberculoza, bruceloza, herpes zoster.
-          Boala virală cu evoluţie lentă. Se caracterizează prin evoluţie lentă şi afectarea progresivă a
SNC.Exemplu:boala Kuru, boala Jakob-Creutzfeld,panencefalita sclerozantă subacută.
-          Infecţia locală determinată de multiplicarea agentului patogen la locul de pătrundere sau în
vecinătatea acesteia. Exemplu: abces, flegmon, furuncul, pustulă malignă). Evoluează spre
vindecare, cronicizare, propagare regională sau generalizare.
-          Infecţia de focar este o formă particulară a infecţiei locale, caracterizată prin manifestări
locale minime, dar cu manifestări generale de tip toxicoseptic, care apar pe un teren sensibilizat.
Determină complicaţii la distanţă:RAA, nefrită, septicemie.
-          Infecţia regională este o infecţie care depăşeşte poarta de intrare, extinzându-se la ganglionii
limfatici regionali şi teritoriul limfatic satelit.Exemplu:adenită, limfangită.
-          Infecţia cronică este o formă de infecţie în care agentul patogen persistă în organism
determinând modificări clinice şi biologice.De exemplu :hepatita cronică, bruceloza
-          Starea de purtători de germeni. Persoane care cantonează germeni în organism după trecerea
prin boală manifestându-se ca şi purtător convalescent sau ca şi purtători sănătoşi la persoane
sănătoase, portajul fiind de scurtă durată (temporari) sau de lungă durată(cronici).
-          Boala infecţioasă generală este forma cea mai frecventă de manifestare a bolii infecţioase.Se
caracterizează prin evoluţie previzibilă, cu etape relativ constante, caracteristice fiecărei boli:
incubaţie, debut,perioadă de stare, de declin, convalescenţă. Evoluţia este autolimitată.
-          Formele sistemice se caracterizează printr-o evoluţie neregulată, imprevizibilă, de obicei
severă.Exemplu: septicemia.
   Manifestări de independentă:
- pacientul constient,
- mobilitate păstrată,
- comunicarea eficientă la nivel motor.
    Surse de dificultate:
- de ordin psihologic (stres, anxietate, )
- de ordin social ( izolare, sărăcie)
-  lipsa cunoasterii

    Manifestări de dependenţă (Semne şi simptome în bolile infecţioase)

    Bolile infecţioase - în afară de faptul că sunt uşor transmisibile de la un individ la  altul, se
caracterizează şi prin faptul că au o evoluţie clinică ciclică asemănătoare.
Această evoluţie clinică cuprinde mai multe perioade distincte:
-            perioada de incubaţie = intervalul de timp din momentul pătrunderii microbului in 
organism şi până la apariţia primelor    
   simptome.
-            perioada de debut = apar primele semne de boală
-             perioada de stare = desfăşurare a întregii simptomatologii a bolii
 -perioada de convalescenţă = regresiunea simptomelor; perioada de vindecare  a organismului.
                In perioada de stare toate manifestările de dependenţă ajung la apogeu,  fiind prezente:
-   unele simptome infecţioase generale   
-   unele simptome caracteristice unor boli sau grupe de boli
    Vom putea întâlni în această fază următoarele sindroame:
A.   Sindromul febril
a. Febra continuă - temperatura este ridicată 39°-40° C, cu mici variaţii între dimineaţă şi seară,
de 0,5°-1° C (febra tifoidă, tifos exantematic, pneumonie)
b. Febra remitentă - caracterizată prin oscilaţii febrile mai mari între 37° şi 39° C, fără ca
temperatura minimă să scadă sub 37° C (infecţii supurative - stafilococii, streptococii)
c. Febra intermitentă - cu oscilaţii foarte mari ale temperaturii 36,5°-40° C survenind zilnic sau
cu perioade afebrile de una-două zile între accesele febrile (malarie, septicemii). în acest tip de
febră, temperatura minimă atinge valorile normale.
d.Febra recurentă - avem perioade febrile cu temperatură continuă (39°-40° C) de patru-şase zile
intercalate de perioade afebrile de aceeaşi durată.
e.Febra ondulantă - perioade febrile în care temperatura urcă încet şi se menţine în platou - 38°-
39° C - timp de 7-10 zile, scade în liză şi după o perioadă afebrilă, unda febrilă se repetă
(bruceloza).
f.Febra de tip invers - temperatura minimă se înregistrează seara, iar temperatura maximă
dimineaţa (tuberculoza pulmonară)
  In cadrul sindromului febril (unde febra este simptomul principal) apar şi alte tulburări
(manifestări de dependenţă):
- Astenie, inapetenţă, greaţă, cefalee, ameţeli, herpes labial, convulsii (frecvent la copii),
delir,tulburări ale metabolismului,ale aparatului cardiovascular, renal, respirator,ale funcţiilor
secretorii şi excretorii
In timpul sindromulului febril se produce o creştere exagerată a proceselor de ardere cu nevoie
crescută de oxigen şi o creştere a eliminării de bioxid de carbon, ceea ce explică polipneea.
     Perturbarea metabolismului hidroelectrolitic - duce la: deshidratare,tulburări în echilibrul
acido-bazic (acidoza metabolică)
Paralel cu creşterea temperaturii - se produce o tahicardie.
Există unele boli unde nu există această concordanţă ci se constată o bradicardie
relativă (ex. febra tifoidă).
B. Sindromul infecţios şi meningian:
      -febra înaltă 39°-40° C; frisoane
      -vărsături
      -cefalee
      -hiperestezie cutanată
      -fotofobie
Caracteristic pentru sindromul meningian sunt semnele de contractură musculară:
-rigiditatea cefei (rezistenţă la încercarea de flectare a capului)
-uneori - opistotonus
-atitudine de „cocoş de puşcă" (decubit lateral, ghemuit, cu genunchii la piept și ceafa în
extensie)
-semnul Kernig (incapacitatea pacientului de a întinde picioarele complet; flexia trunchiului duce
la flexia reflexă a genunchilor)
-semnul Brudzinscki (flectarea capului duce la flexia reflexă a genunchilor)
C. Sindromul encefalitic:
-semne de infecţie generală cu: febră mare 39°-40° C, frisonete, ameţeli, vertij
-semne corticale: agitaţie, delir, halucinaţii, somnolenţă profundă, deseori stări convulsive, stare
semicomatoasă sau comatoasă     
D. Sindromul eruptiv:

Manifestări cutanate (exantem):

-   macule, papule, vezicule, pustule, bule, peteşii hemoragice, icter
Mai întâlnim leziuni secundare: scuame, cruste, ulceraţii, cicatrici, pigmentaţii.
Alte manifestări: masca Filatov (în scarlatină), facies plângăreţ (în rujeolă), masca hepatică
Modificări la nivelul mucoaselor (enantemul buco-faringian.)
Se va observa:
-modul de distribuţie a erupţiei (generalizată, dar respectând anumite regiuni)
-dinamica erupţiei (cum şi unde apare? dacă lasă urme?)
E. Sindromul gastro-intestinal:
Tulburări de tranzit intestinal:
-vărsături
-diaree (apoasă, mucoasă, muco-sanguinolentă etc.)
-tenesme
Alte manifestări de dependenţă:
       In unele boli ca gripa , rujeola – fenomene catarale ale cailor respiratorii superioare
        Intr-un grup important ( scarlatina ,difterie etc.) – angine de diferite aspect

Semne din partea aparatului circulator: Poate apărea:

-colapsul periferic:
-prin pierderi de apă (vărsături, diaree, transpiraţii)
-prin pierderi masive de sânge (septicemii post-partum sau post-abortum)
 -prin acţiunea toxică asupra sistemului nervos central a diferitelor substanţe medicamentoase
-prin acţiunea unor toxine microbiene (toxiinfecţii alimentare, dizenterii etc.)
-simptomele colapsului periferic: hipotensiune, hipotermie, tegumente palide - galben pământiu,
cianoza extremităţilor, puls foarte accelerat
Complicaţia severă şi frecventă a bolilor infecţioase este şocul infecfios. Acesta se poate produce
prin acţiunea directă a microbilor şi/sau a toxinelor microbiene. Ca urmare a unui act terapeutic
poate să apară şocul transfuzional sau anafilactic.

Principalele afectiuni infecto contagioase :

1. Boli Infectioase cu poarta de intrare respiratorie: varicella, TBC pulmonary,

scarlatina, rujeola, rubeola, difteria , tusea convulsive , pneumoniile, gripa, meningita,
parotidita epidemica, poliomielita.
2. Boli Infectioase cu poarta de intrare digestiva: toxiinfectia alimentara, dizenteria,
febra tifoida, enteroviroze, hepatita virala
3. Boli Infectioase cu poarta de intrare tegumentara: tetanus, turbarea, leptospiroza.
4. Boli Infectioase cu poarta de intrare multiple: septicemia, infectia HIV
5. Alte boli infectioase variate : rabia, tetanus, Hepatita B, C si infectiile nozocomiale

1.Boli Infectioase cu poarta de intrare respirator:varicella, TBC pulmonary, scarlatina,

rujeola, rubeola, difteria , tusea convulsive , pneumoniile, gripa, meningita , parotidita
epidemica, poliomielita.

VARICELA
Varicela este o boala infectioasa acuta, extrem de contagioasa, cauzata de virusul
varicelozosterian, care se manifestata prin eruptie veziculara, aparuta in valuri, insotita de
manifestari generale usoare (febra, dureri de cap, dureri musculare, secretii nazale).
Ea este specifica perioadei copilariei, insa poate afecta si persoanele mature care nu s-au confruntat
cu boala si nici nu au fost imunizate prin vaccin. Boala apare mai frecvent iarna si la inceputul
primaverii.
Sursa de infectie o constituie bolnavii de varicela sau de herpes zoster care sunt infectiosi prin
secretiile respiratorii superioare dar si prin secretiile elementelor veziculare proaspete
tegumentare si prin cele ale leziunilor mucoaselor.
Contagiozitatea este foarte mare (peste 95%), in special in stadiul initial, durata perioadei de
contagiune incepand cu 1-2 zile inainte de aparitia eruptiei si dureaza aproximativ 6 zile dupa
ultimul val eruptiv. Poarta de intrare a infectiei este mucoasa nazofaringiana si cea conjunctivala.
Perioada de incubatie este de 14-16 zile, cu limite de 10-21 de zile. Perioada de incubatie poate fi
prelungita la pacientii cu imunitate compromisa si la aceia care au primit tratament postexpunere
cu un produs care contine anticorpi anti-varicela.
Mod de transmitere: transmiterea se face pe cale respiratorie prin picaturi de secretie nazofaringiana
raspandite aerogen sau prin aerosoli contaminati cu secretii de la nivelul veziculelor rupte sau
mai rar prin obiecte proaspat murdarite cu secretii ale mucoaselor sau leziunilor tegumentare.
Crustele de varicela nu sunt contagioase. Desi imunitatea dupa varicela este de lunga durata se
admite ca la unele persoane virusul poate persista ani in stare latenta in celulele nervoase,
provocand la adulti tabloul de herpes zoster.
Prevenirea bolii se face pri vaccinare cu vaccin varicelos viu atenuat. Vaccinul se administreaza atat
copiilor incepand de la varsta de 9 luni cat si adultilor. La copii cu varsta incepand de la 9 luni şi
pana la 12 ani inclusiv, se recomanda administrarea a doua doze de vaccin, pentru a asigura
protectia optima impotriva varicelei. La adolescentii cu virsta peste 13 ani si la adulti se vor
administra 2 doze de vaccin. Administrarea celei de-a doua doze trebuie realizata la cel putin 6
saptamini dupa prima doza, dar in niciun caz la mai putin de 4 saptamani. Imunitatea
postvaccinala pare a fi de durata si este, probabil, permanenta la majoritatea

TBC PULMONAR

Tuberculoza (TBC) este o boala contagioasa, potential fatala, care poate afecta aproape
orice parte a corpului, dar este in principal o infectie a plamanilor. Este cauzata de un
microorganism bacterian, bacilul de tuberculi sau Mycobacterium tuberculosis.

Exiista doua tipuri de infectii ale tuberculozei: latente si active.

 Tuberculoza latenta - bacteriile raman in organism intr-o stare inactiva. Ele nu produc
simptome și nu sunt contagioase, dar pot deveni active;
 Tuberculoza activa - bacteriile produc simptome si pot fi transmise altora.

Cauzele tuberculozei

Tuberculoza este cauzata de bacteria Mycobacterium tuberculosis. Infectia se raspandeste prin

calea aeriana. Acest tip de transmisie inseamna ca, atunci cand un pacient cu tuberculoza expira,
tuseste sau stranuta, picaturi mici de lichid care contin bacili tuberculari sunt eliberati in aer.
Aceasti bacalici poate fi luati in pasajele nazale si plamanii unei persoane sensibile din apropiere.
Dupa inhalare, bacilii tuberculari pot ajunge la saculetele mici de respiratie din plamani
(alveolele), unde sunt preluate de celule numite macrofage. Bacilii se inmultesc in aceste celule
si apoi se raspandesc prin vasele limfatice catre ganglionii limfatici din apropiere. Uneori bacilii
se deplaseaza prin vasele de sange catre organe indepartate. 

Factori de risc pentru tuberculoza:

Urmatoarele categorii de persoane prezinta risc crescut pentru tuberculoza:

  Varstnici;
 Sugarii;
 Persoanele cu sistem imunitar slabit, de exemplu datorita HIV/SIDA, chimioterapiei,
diabetului sau a medicamentelor care slabesc sistemul imunitar.

Riscul de capturare a tuberculozei creste daca:

 Sunteti in jurul oamenilor care au tubeculoza;

 Locuiti in conditii de viata aglomerate sau nesanitare;
 Aveti o dieta precara.

Simptome

Stadiul primar al tuberculozei nu cauzeaza simptome. Atunci cand apar simptome de TBC
pulmonar, ele pot include:

 Dificultate de respiratie;
 Dureri in piept;
 Tuse (de obicei cu mucus);
 Tuse cu sange;
 Transpiratie excesiva, mai ales noaptea;
 Oboseala;
 Febra;
 Pierdere in greutate.

Tratament

Tratamentul tuberculozei implica o combinatie eficienta de medicamente, iar pacientii pot fi

tratati acasa, precum si intr-un spital.

Tratamentul chirurgical al tuberculozei poate fi utilizat daca medicamentele sunt ineficiente.

Exista trei tratamente chirurgicale pentru a trata boala:

 pneumotorax - in care aerul este introdus in piept pentru a colapsa plamanul;

 toracoplastia - in care sunt indepartate una sau mai multe nervuri;
 indepartarea unui plaman bolnav, integral sau partial. Este posibil ca pacientii sa
supravietuiasca cu un plaman sanatos. 

Preventie:

Cateva masuri de precautie, cum ar fi evitarea conditiilor supraaglomerate si nesanitare, va pot

ajuta sa evitati contatul cu bacteria infectioasa. Insa cea mai imporanta si eficienta metoda de
prevenire este vaccinarea: vaccinul numit BCG (Bacillus Calmette-Guérin, numit dupa
dezvoltatorii sai francezi).
 SCARLATINA

Scarlatina este o boala bacteriana. Boala prezinta o eruptie cutanata stralucitoare care acopera
cea mai mare parte a corpului si este aproape intotdeauna insotita de durere in gat si febra mare.

Scarlatina apare cel mai frecvent la copii cu varsta cuprinsa intre 5 si 15 ani. Lasata netratata,
scarlatina poate duce la complicatii grave care afecteaza inima, rinichii si alte parti ale corpului.

Cauzele scarlatinei

Scarlatina este cauzata de strectococii beta-hemolitici de grup A, acelasi tip de bacterie care
provoaca strectocopul in gat. In stagnare, bacteria elibereaza o toxina care produce eruptia
cutanata si limba rosie. Infectia se raspandeste de la o persoana la alta prin picaturi expulzate
atunci cand o persoana infectata tuseste sau stranuta. Perioada de incubatie - timpul dintre
expunere si boala - este de obicei intre doua si patru zile.

Factori de risc pentru scarlatina

Copiii cu varsta cuprinsa intre 5 si 15 ani au mai multe sanse de a contacta virusul. Bacteriile se
raspandesc mai usor in randul persoanelor care se afla in contact strans, cum ar fi membrii
familiei sau colegii de clasa

Semnele si simptomele scarlatinei includ:

 Eruptie cutanata. Eruptia pare a fi o arsura. In mod obisnuit, incepe pe fata sau pe gat si se
extinde pe spate si abdomen, brate si picioare. Daca se aplica presiune asupra pielii inrosite,
aceasta va deveni palida.
 Linii rosii. Pliurile de piele din jurul bustului, axelor, coatelor, genunchilor si gatului devin,
de obicei, un rosu mai profund decat eruptia din jur.
 Roseata la nivelul fetei si limbii.
 Febra de peste 38 grade C, adesea cu frisoane.
 Gat rosu si imflamat.
 Dificultate la inghitire.
 Ganglioni limfatici mariti.
 Greata sau varsaturi.
 Durere de cap.

Obiective:
 -          Sa nu devina sursa de contaminare
 -          Scaderea febrei si mentinerea temp in limite normale
 -          Combaterea infectiei
 -          Echilibrare hidroelectrolitica
  -          Sa nu prezinte complicatii (suprainfectare prin grataj)
 -          Sustinere psihica a pacientului
 Interventii:
 -          Scadem temp in camera:20 C
 -          Ventilare camera, umezire aer (60%)
 -          Comprese pt ferba
 -          Lichide caldute, gargara cu substante dezinfectante
 -          Dezinfectia nazofaringiana
 -          Comprese calde cand nu are febra aplicate pe gat
 -          Regim hidrolactozaharat, supe legume, compoturi, apa multa
 -          Igiena mucoaselor cand de 2 ori pe ora
 -          Repaus la pat cel putin 7 zile
 -          Izolare 3 saptamani, dezinfectare obiecte, imbracaminte, lenjerie
 -          Nu se fac bai cat timp are febra
 -          Bai calde zilnice
 Analize: exudat faringian; sumar de urina
 Tratament:
 -          Penicilina, daca e alergic Eritromicina, dupa terminare se continua cu Moldamin
(in functie se ASLO se stabileste cat timp)
 -          Gamaglobuline in formele toxice
 -          Soc: administram HHC
 -          Alcool mentolat, glicerina (mucoase)
 -          Antitermice pentru febra.

Preventie :

Nu exista vaccin pentru a preveni scarlatina. Cele mai bune strategii de prevenire a scarlatinei
sunt aceleasi cu precautiile standard impotriva infectiilor:

 Spala-ti bine mainile copilului cu apa calda si sapun.

 Nu impartiti vesela sau mancarea! 
 Acoperiti gura si nasul!

RUJEOLA
Rujeola este una dintre cele mai contagioase boli ale copilariei. Cunoscuta drept pojar in termeni
populari, poate fi grava pentru toate grupele de varsta.

Simptomele rujeolei
Din punct de vedere clinic, infectia se manifesta in trei etape secventiale, cu simptome care se
succed pe o perioada de doua pana la trei saptamani:

 Perioada de incubatie - asimptomatica din punct de vedere clinic si care dureaza,

potrivit Mayo Clinic, intre 10 si 14 zile de la expunerea la virusul care provoaca rujeola;
 Perioada prodromala - caracterizata de semne si simptome nespecifice si care pot fi
usor confundate cu cele ale unei raceli comune - febra, tuse seaca si neproductiva,
 rinoree, dureri in gat, conjunctivita. Aceasta perioada poate dura intre 3 si 5 zile. Spre
sfarsitul ei vor aparea punctele Koplik - mici puncte de culoare alb-gri, care apar la
nivelul mucoasei bucale, cu un mic punct alb in centru. Acestea dispar de obicei dupa
aproximativ 18 ore, moment in care boala intra in faza acuta;
 Perioada acuta - este momentul in care se instaleaza asa numitul rash cutanat - puncte
rosii-maronii, plate sau usor proeminente care se pot uni si forma pete. Uneori pruriginos
(mancarime intensa a pielii), rash-ul debuteaza la nivelul fetei si se raspandeste apoi pe
membrele superioare, trunchi si membrele inferioare. In starea acuta a bolii, febra
continua sa creasca, putand sa ajunga la valori de pana la 40-41 de grade Celsius. Eruptia
dispare la fel cum a aparut, progresiv, incepand cu tenul si culminand cu membrele
inferioare. Perioada acuta dureaza aproximativ 5 zile.

Perioada in care un pacient este contagios difera foarte mult in functie de statusul imun al
acestuia. In general, insa, daca o persoana este sanatoasa, va fi contagioasa timp de 4 zile inainte
si dupa aparitia rash-ului. Pacientii cu sistem imun slabit sunt contagiosi pe toata perioada
afectiunii.

Rujeola este cauzata de virusul rujeolic - parte a genului Morbilivirus, familia Paramyxoviridae.
Singura gazda a acestui virus s-a dovedit a fi omul.

Principalul factor de risc este lipsa vacinarii. Persoanele nevaccinate impotriva virusului rujeolic
au 90% sanse sa se imbolnaveasca in urma contactului cu o persoana infectata. Predispozitie
prezinta si persoanele cu sistem imunitar scazut, dar si femeile insarcinate.

In cazul sugarilor, virusul poate fi extrem de periculos. Acestia nu au varsta necesara vaccinarii
si, pe un fond de imaturitate imunologica sau sistem imun slabit, rujeola le poate fi fatala.

Nou-nascutii sunt protejati de anticorpii maternali, care le confera o imunitate pasiva temporara
in primele luni de viata. Aceasta imunitate scade insa, progresiv. Tocmai de aceea, medicii
recomanda ca mamele sa nu amane nicio etapa de vaccinare a nou-nascutului.

Manifestarea rujeolei :
Rash-ul rujeolic consta in eruptia manifestata la 2 - 4 zile de la debutul simptomelor, moment in
care se atinge si apogeul starii de rau a pacientului.
Rash-ul rujeolic se manifesta prin mici puncte de culoare rosie-maronie. Acestea pot fi plate sau
usor proeminente si se pot uni intre ele, formand pete extinse.

Cu 2-3 zile inainte de debutul eruptiei de rujeola apar insa punctele Koplik. De culoare alb-gri si
centrate de un mic punct alb, acestea apar la nivelul mucoasei orale de la nivelul obrajilor.

Transmitere:
Rujeola este o boala foarte contagioasa. Statisticile arata ca 90% dintre persoanele nevaccinate
care intra in contact cu virusul se imbolnavesc ulterior.

Virusul se raspandeste prin stranut, tuse, vorbit sau contact fizic direct cu o persoana infectata.
Virusul poate fi contactat - in cazuri mai rare, ce-i drept - si prin atingerea unor suprafete
contaminate cu mucus infectat, daca mainile nu sunt spalate ulterior si intra in contact cu ochii,
nasul sau gura.

Virusul este activ in aer sau pe suprafete timp de doua ore de la contaminarea acestora.

Odata intrat in organism, virusul incepe sa se multiplice in nas, trahee, bronhii, plamani si la
nivelul sistemului limfatic. In cele din urma, acesta va infecta tractul urinar, ochii, sistemul
vascular si sistemul nervos central.

Diagnosticarea rujeolei
Dignosticul de rujeola este pus in urma unui consult medical, pe baza clasicei triade formata din
tuse, coriza sau guturai (inflamarea mucoasei nazale insotita de secretie apoasa abundenta) si
conjunctivita. Punctele Koplik si rash-ul rujeolic, care apare dinspre cap spre membrele
inferioase, sunt, de asemenea, specifice pojarului.

In unele cazuri, insa, confirmarea diagnosticului este facuta si prin analize de sange. Astfel,
diagnosticul de laborator al rujeolei se bazeaza pe detectarea anticorpilor serici specifici acestei
boli. Imunoglobulinele M (IgM) si imunoglobulinele G (IgG) specifice rujeolei sunt produse
chiar in timpul raspunsului primar pe care sistemul imun il genereaza in urma infectarii. Acestea
pot fi detectate in ser, dupa ce s-a produs eruptia de rujeola.

Complicatiile rujeolei
Prognosticul in cazurile de rujeola este unul favorabil, de cele mai multe ori. Cu toate acestea,
pojarul este o afectiune care ne poate pune viata in pericol, mai ales ca prezinta un risc ridicat de
aparitie a complicatiilor.

Potrivit statisticilor, 10% dintre persoanele infectate cu virusul rujeolic au nevoie de spitalizare,
in timp ce 30% dintre bolnavi vor dezvolta cel putin o complicatie asociata cu aceasta boala. Cei
mai vulnerabili in fata rujeolei, dar si cei mai predispusi la complicatii sunt copiii cu varsta mai
mica de 5 ani si adultii.

Persoanele predispuse la o evolutie complicata in cazul infectiei cu virusul rujeolei sunt cele cu
un sistem imun compromis - de exemplu, bolnavii de SIDA, dar si bolnavii de leucemie sau cei
care prezinta carente vitaminice severe.

Dintre complicatiile cele mai comune asociate cu rujeola, amintim:

  Infectiile otice - una dintre cele mai comune complicatii;
 Bronsita;
 Laringita;
 Pneumonie;
 Diaree;
 Convulsii;
 Complicatii asociate cu sarcina - avort spontan, nastere prematura sau greutate redusa a
fatului.

Rujeola prezinta si complicatii mai putin comune, cum sunt:

 Hepatita;
 Strabismul - afectarea muschilor oculari;
 Encefalita - complicatie prezenta la 1 din 1.000 de cazuri de rujeola, encefalita este o
inflamatie la nivelul creierului;
 Edem cerebral;
 Scaderea numarului de trombocite - care poate duce la hemoragii;
 Complicatii de natura cardiaca;
 Inflamarea nervului optic;
 Panencefalita sclerozanta subacuta - complicatie rara, insa, din pacate, fatala. Afecteaza
sistemul nervos central si se poate instala la 7-10 ani dupa ce o persoana a suferit de
rujeola.

Grupele de risc pentru complicatii in cazul rujeolei

In urma studiilor clinice efectuate pe grupuri mari de persoane infectate cu virusul rujeolei,
oamenii de stiinta au concluzionat ca pojarul provoca cele mai multe complicatii cu precadere la
copiii cu varsta sub 5 ani, adultii cu varsta peste 20 de ani, femeile insarcinate, persoanele cu
sistem imun slabit sau compromis, persoanele care sufera de malnutritie si cele care prezinta
carente de vitamina A.

Tratarea rujeolei la copii si adulti

Rujeola este o boala care nu dispune de un tratament specific, ci doar de unul simptomatic.

Cu toate acestea, pot fi luate unele masuri de urgenta in cazul persoanelor vulnerabile care au
fost expuse virusului, conform Mayo Clinic:

 Vaccinarea post-expunere - persoanele care nu sunt imunizate impotriva rujeolei, inclusiv

copiii, si care au fost expuse virusului, pot fi imunizate de urgenta in primele 72 de ore de
la expunere, pentru protectie in fata bolii. Daca infectarea se produce totusi, boala are de
obicei simptome mai putin severe si se vindeca mai rapid;
 Injectarea cu imunoglobuline - folosita mai ales in cazul femeilor insarcinate, a copiilor
sau a persoanelor cu sistemul imun slabit. De obicei injectarea se face in primele sase zile
 de la expunerea la virus si poate preveni boala. Daca imbolnavirea se produce,
simptomele pot fi mai putin severe.

Prevenirea rujeolei

In cazul in care o persoana este expusa virusului rujeolei, medicii recomanda luarea unor masuri
menite sa-i protejeze pe cei vulnerabili in fata infectiei:

 Izolarea pacientului - pojarul este foarte contagios cu patru zile inainte si dupa instalarea
rash-ului rujeolic. In aceasta perioada, bolnavii ar trebui plasati in carantina;
 Persoanele care nu au avut rujeola sau cele care nu au fost vaccinate impotriva acestei
boli nu ar trebui sa intre in contact cu pacientul;

Prevenirea rujeolei se face cel mai eficient prin intermediul vaccinarii. Administrarea de
imunoglobuline poate ajuta, de asemenea, la fel ca promovarea ideii de imunitate colectiva si
mentinerea acesteia.

Vaccinarea contra rujeolei

Prevenirea imbolnavirii de rujeola se face mai ales prin intermediul imunizarii, cu vaccinul ROR
(rujeola, oreion, rubeola). Acest trivaccin se administreaza copiilor din Romania la recomandarea
Ministerului Sanatatii, in doua doze - la 1 si 7 ani.

Acest vaccin poate fi facut la nevoie si mai devreme, intre 6 si 12 luni, in cazul unei epidemii de
rujeola sau atunci cand copiii sunt nevoiti sa calatoreasca alaturi de parinti in zone de risc. Si in
acest caz, copiii vor fi vaccinati din nou, la 1 si 7 ani.

Vaccinul ROR are o eficienta foarte mare, de aproximativ 93% in cazul unei singure doze si de
aproximativ 97% in cazul administrarii a doua doze.

Administrarea de imunoglobuline
Imunoglobulinele - cunoscute si sub numele de gamaglobuline sau globuline imune serice - sunt
obtinute in laborator, din plasma sanguina umana. Aceasta plasma, obtinuta de la donatorii de
sange, contine anticorpi meniti sa ne protejeze impotriva agentilor patogeni. Astfel, injectarea cu
imunoglobine ajuta un organism cu sistem imun slabit sa lupte impotriva bolilor.

Medicii pot obtine in laborator tipuri specifice de imunoglobuline, pentru a ne proteja si a ajuta
sistemul imunitar sa lupte impotriva unor boli precum hepatita, varicela sau rujeola.

Injectarea de imunoglobuline poate scurta boala, ameliora simptomele acesteia sau chiar preveni
imbolnavirea, dupa ce o persoana vulnerabila a fost expusa virusului care provoaca rujeola.
RUBEOLA
Rubeola este o boala infectioasa, eruptiva, care poate sa apara la sugarii cu varsta sub 1 an
si in colectivitatile de copii nevaccinati. Popular rubeola este denumita pojarel. Este
determinata de virusul rubeolic, care pana la introducerea vaccinarii,determina epidemii,
iarna si primavara. Virusul rubeolic rezista la frig, dar este sensibil la caldura si solventii
organici. O forma grava de rubeola este reprezentata de rubeola congenitala.

Epidemiologie

- transmiterea se face: pe cale aeriana (prin picaturile de tuse, stranut, vorbit ), prin contactul cu
suprafetele contaminate (jucarii, vesela, mobilier), prin transmiterea sanguina daca exista rani
deschise si prin transmiterea materno-fetala (rubeola congenitala)

-perioada de incubatie este de 14-21 de zile

- infectia se transmite inainte de aparitia simptomelor. Virusul se poate detecta in faringe cu 5-7
zile inainte de aparitia simptomelor si 7-10 zile dupa aparitia eruptiei

- perioada de maxima contagiozitate este in momentul aparitiei eruptiei

Simptomatologia

- perioada de invazie dureaza 2-3 zile si este reprezentata de: febra 38-38,5 grade Celsius, cefalee
(dureri de cap), indispozitie, iritabilitate, oboseala, disfagie (dureri in gat ) si refuzul alimentatiei,
adenopatie(marirea de volum al ganglionilor) submandibulara (sub barbie ), laterocervicala (de o
parte si alta a gatului), occipitala (in spatele gatului), care este un semn sugestiv in diagnosticarea
bolii; adenopatia poate persista 2-4 pana la 6 saptamani, perioada de stare (eruptiva)
- eruptia apare la o zi dupa scaderea febrei; initial apare la nivelul fetei si in spatele
urechilor ,apoi se extinde la trunchi si membre; eruptia este sub forma unor pete de culoare roz,
rotunde sau ovalare, nu conflueaza, poate sa dispara in cateva ore sau poate persista 2-3 zile

- artralgii ( dureri articulare )

- evolutia este usoara, boala determina imunitate de durata

Complicatii:

- artrita rubeolica,- purpura trombocitopenica, encefalita, encefalomielita

Diagnosticul

- contactul cu persoana bolnava,-semnele clinice: eruptia, adenopatia

- determinarea anticorpilor de tip Ig M (infectia acuta ), sau a anticorpilor de tip Ig G (copilul a

avut in trecut boala)

Tratamentul

- izolarea la domiciliu timp de 7-10 zile, cu repaus la pat

- hidratare corespunzatoare cu: supe, ceaiuri, apa, sucuri naturale de fructe

- evitarea contactului cu femeile gravide

- daca copilul prezinta febra, se pot administra:ibuprofen, paracetamol

- administrarea de solutii calmante (mixtura mentolata,calamina ) la nivelul tegumentelor

Profilaxia

- vaccinarea cu vaccin ROR sau PRIORIX, la varsta de 1 an si apoi la 7-8 ani, iar in clasa a VIII
a se vor revaccina numai fetele.

O forma grava de rubeola este reprezentata de RUBEOLA CONGENITALA.

Rubeola congenitala apare atunci cand mama este infectata cu virusul rubeolic, in primul
trimestru de sarcina. Virusul se transmite de la mama la fat, prin placenta si determina
numeroase malformatii congenitale si avort spontan. Daca mama este infectata in prima luna de
sarcina, riscul de nastere cu malformatii este de 100%. Daca mama este infectata dupa luna a III-
a de sarcina, riscul de nastere cu malformatii este de 20%. Malformatiile congenitale determinate
de rubeola congenitala sunt:cataracta congenitala,malformatii cardiace,osoase,digestive si
musculare,surditatea,afectarea hematologica si retard psihomotor.

DIFTERIA

Difteria: cauze, simptome, tratament

Difteria este o infecție contagioasă a tractului respirator superior cauzată de bacilii difterici
toxigeni - Corynebacterium diphteriae. Pentru că boala poate pune viața în pericol, singura
metodă de prevenire este vaccinarea în primii ani de viață.
Difteria era în trecut principala cauză de deces în rândul copiilor. În prezent, boala este frecventă
în multe țări din Asia, Pacificul de Sud, Orientul Mijlociu, Europa de Est, Haiti și Republica
Dominicană. Începând cu 2011 au apărut focare în Indonezia, Thailanda, Laos, Africa de Sud,
Sudan și Pakistan.
Deși ultimele cazuri de difterie de la noi din țară au fost înregistrate acum 40 de ani, acum este
epidemie de difterie în Ucraina în regiunile Zakarpattia şi Chernivtsi, în apropiere de România.
Din acest motiv, Ministerul Sănătății a cerut să se achiziționeze ser antidifteric, pentru
eventualitatea în care vor fi înregistrate cazuri de difterie și în țara noastră.
Bacilui Corynebacterium diphtheriae sunt rezistenți în mediul extern și la temperaturi scăzute.
Rezistă până la două săptămâni pe obiectele din mediul înconjurător, între 6 și 21 de zile în apă
 și lapte, până la 5-6 luni în membranele difterice uscate la temperatura camerei și în solul uscat –
3-5 luni. Bacilul difteric este distrus în timpul fierberii. 

Ce este difteria respiratorie

Bacteriile care provoacă difterie se răspândesc pe cale aerogenă, prin contact cu persoane
infectate sau indirect prin obiecte de uz contaminate. De obicei, bacteriile se înmulțesc pe
suprafața membranelor mucoase ale gurii sau gâtului ori în apropierea acestora, unde provoacă
inflamații. Această formă de difterie se numește difterie respiratorie.
O formă mai ușoară de difterie afectează numai pielea și apare mai ales la adulți. Această formă
este mai frecventă în rândul persoanelor cu igienă precară (de exemplu, persoanele fără adăpost).
Se răspândește prin contactul cu rănile din pielea lezată.
Formele clinice în difterie (în funcție de localizare):

 difteria faringo-amigdaliană (angina difterică, orofaringiană) – 86-90%;

 difteria laringiană (crupul difteric);

 difteria nazală;

 alte localizări (difteria tegumentară, conjunctivală, otică, genitală).

Semnele și simptomele difteriei faringo-amigdaliană

Boala debutează la câteva zile (5 zile) după expunerea la bacilii Corynebacterium diphteriae. În
primă fază, difteria se manifestă prin dureri în gât, răgușeală, stare generală proastă și febră (38 -
38,9°C). Copiii se confruntă și cu ritm cardiac accelerat, greață, vărsături, frisoane și dureri de
cap. Ganglionii limfatici de la nivelul gâtului se umflă, îngustând căile respiratorii și făcând
respirația extrem de dificilă. În aceste condiții, se formează o pseudomembrană pe amigdale, de
culoare alb-gălbuie spre brună.

Cum se manifestă difteria laringiană

Difteria laringiană (primară sau secundară) se manifestă prin:

 tuse lătrătoare·        

 răgușeală, apoi pierderea vocii;

 respirație șuierătoare;

 insuficiență respiratorie;

 angină cu membrane false.

 Semne difteria nazală anterioară

Difteria nazală anterioară se manifestă precum o răceală obișnuită. Se caracterizează prin:

secreții nazale, puroi de culoarea sângelui. De regulă, pe septul nazal se formează o membrană
de culoare albă. 

Simptome difteria cutanată

Difteria cutanată se caracterizează prin:

  Plăgi;

  Excoriații la nivelul membrele inferioare, membrele superioare, capului sau trunchiului. 

Care sunt complicațiile difteriei

Bacilii difterici toxigeni- Corynebacterium diphteriae pot afecta anumiți nervi, în special cei ai
mușchilor feței, gâtului, brațelor și picioarelor, provocând simptome precum dificultăți la
înghițire sau paralizia brațelor sau picioarelor. Aceste simptome durează săptămâni întregi.
Corynebacterium diphteriae poate provoca, de asemenea, inflamația mușchiului cardiac
(miocardită), ritmuri cardiace anormale, insuficiență cardiacă și deces. Infecția severă poate
deteriora, de asemenea, rinichii sau poate provoca hipertensiune arterială.

Cum se pune diagnosticul

Pentru confirmarea diagnosticului se efectuează cultura leziunii, pentru că orice angină cu

depuneri pe amigdale va necesita examinări bacteriologice. Proba trebuie prelevată din zona
faringiană, mai ales din orice zone decolorate sau cu ulcerații. Este de preferat mediul de cultura
cu telurit. 

Cum se previne difteria

Profilaxia se face prin administrarea trivaccinului DTP (diftero-tetano-pertusis). Copiilor li se

administrează în total 3 doze de vaccin, intramuscular, la două, patru și 11 luni. Aceștia trebuie
revaccinați la 6 ani. După terminarea programului inițial de imunizare, este recomandată
imunizarea pentru difterie (combinată cu tetanos) la fiecare 10 ani.

După expunerea la difterie

Celor care s-au aflat în contact direct cu o persoană care are difterie li se administrează
antibiotice timp de 7 zile. Dacă în urma examinării bacteriologice se constată prezența bacteriilor
difterice, acestora trebuie să li se administreze antibiotice încă 7 zile (în total 14 zile).
TUSE CONVULSIVA

Tusea convulsiva este o boala foarte contagioasa, determinata de infectia cu bacteria Bordetella

pertussis, o bacterie care se localizeaza la nivelul cailor respiratorii. In trecut era considerata o
infectie a copilariei, dar in ultimul timp a inceput sa fie identificata si in randul adultilor.

Cauze si factori de risc pentru tusea convulsiva

Cauza majora de imbolnavire sunt bacteriile Bordetella ce au 7 specii diferite: B. pertussis, B.

parapertussis, B. bronchiseptica, B. avium, B. hinzii, B. holmesii si B. trematum. 

Cea mai uzuala si principala bacterie, si anume Bordetella pertussis, este pretentioasa si
supravietuieste doar cateva ore in secretiile respiratorii umane.Infectia se transmite in timpul
tusei, cand picaturi fine ce contin bacteria sunt proiectate in aer si inhalate de persoanele din jur. 

Simptomele tusei convulsive 

Simptomele principalesunt accesele de tuse, ce cuprind:  

 stare de neliniste, indispozitieinaintea accesului de tuse;

 accesul de tuse se manifesta prin inspiratie brusca, urmata de expiratii multiple;
 urmeaza apoi o inspiratie adanca, prelungita, insotita de un zgomot caracteristic, asemanator
zbieratului unui magar, de unde si denumirea de “tuse magareasca”;
 efortul fizic asociat cu fiecare spasm poate determina distensia venelor gatului, cianoza
(coloratia albastruie a tegumentelor) si protruzia globilor oculari (ochii parca ies din orbite);
 accesul de tuse poate fi insotit de expectorarea unor secretii vascoase din caile respiratorii;
 uneori apar si varsaturi;
 enzatia de „furnicaturi in gat”;
 febra moderata.

Diagnosticul si tratamentul tusei convulsive 

Diagnosticul se bazeaza pe simptomele amintite mai sus. Trebuie suspectata de tuse convulsiva
orice persoana care tuseste de cel putin doua saptamani fara alta cauza cunoscuta si la care tusea
este paroxistica, cu zgomot in inspir si varsatura dupa tuse. 

Simptomele prezente de cel putin doua saptamani sunt cele ce ghideaza diagnosticul, insa sunt
necesare teste specifice pentru confirmarea diagnosticului de infectie cu Bordatella pertussis, mai
exact cultura bacteriana. Identificarea Bordetella in secretii recoltate din nazofaringe, dar si
analize de sange (PCR), este o metoda mai noua care are un procent mult mai mare de rezultate
pozitive decat cultura. Se recomanda si radiografia pulmonara.

Tratamentul se efectueaza cu antibiotic pentru ameliorarea simptomelor bolii si limitarea

raspandirii infectiei persoanelor din jur. In cazul copiilor, tratamentul se efectueaza in spital, sub
supraveghere medicala, din cauza complicatiilor grave, iar la adulti, daca nu apar complicatii
(episoade de oprire temporara a respiratiei - apnee, bronhopneumonie cu Bordatella pertussis sau
suprainfectia bacteriana cu Streptococcus pneumonae ce poate genera pneumonie) se efectueaza
la domiciliu. 

 PNEUMONIA

Pneumonia este o afectiune caracterizata prin inflamarea tesutului plamanilor, fiind, in mod
normal, cauzata de o infectie bacteriana. La capatul tuburilor respiratorii din plamani exista mici
saculete de aer. Cand apare pneumonia, aceste saculete se inflameaza si se umplu cu lichid.

Simptomele pneumoniei

Simptomele pneumoniei pot aparea fie brusc, la 24-48 de ore dupa inflamarea tesutului, fie lent,
pe parcursul mai multor zile. Simptomele comune ale pneumoniei includ:

          Tuse, care poate fi seaca, sau productiva, fiind vizibil un mucus gros, galben, verde,
sau maro, care poate contine pete de sange in unele situatii.
          Dificultati ale respiratiei, cum ar fi respiratie superficiala si prea rapida, sau taierea
respiratiei chiar daca nu faceti efort.
          Batai rapide ale inimii
          Febra
          Stare de rau
          Transpiratie
          Tremurat
          Pierderea poftei de mancare
          Durere toracica, care se agraveaza cand tusiti.

Exista si o serie de simptome mai putin frecvente, precum:

          Sange in tuse

          Dureri de cap
          Oboseala
          Greata sau voma
          Respiratie suieratoare
          Dureri articulare si musculare
          Confuzie si dezorientare, in special la varstnici.

Cauzele pneumoniei

Pneumonia este, de obicei, provocata de infectiile pneumococice, cauzate de bacteria numita

”streptococcus pneumoniae”. Si alte bacterii pot provoca pneumonie, cum ar fi ”haemophilus
influenzae”, ”staphylococcus aureus”, virusi si ciuperci.

Pe langa pneumonia bacteriana, mai exista:

          Pneumonia virala, cauzata de virusul sincitial respirator, sau de gripa de tip A, sau
de tip B, fiind cea mai comuna forma de pneumonie la copii.
          Pneumonia de aspiratie, cauzata de respiratia in timpul varsaturilor, de un corp
strain, sau de o substanta daunatoare, cum ar fi chimicalele sau fumul.
          Pneumonia fungica, destul de rara, care afecteaza, in special, persoanele cu un
sistem imunitar foarte slabit.
          Pneumonia dobandita la spital, in timpul tratarii unor alte afectiuni sau in urma unei
operatii, riscul fiind foarte mare pentru cei aflati la terapie intensiva.

In Marea Britanie, 8 din 1000 de oameni sunt afectati de pneumonie in fiecare an, fiind mai
raspandita toamna si iarna. Poate afecta persoanele de orice varsta, dar este mai frecventa in
randul varstnicilor si a oamenilor foarte tineri. De cele mai multe ori, aceste doua categorii au
nevoie de spitalizare.

Alte grupuri cu risc crescut sunt:

          Bebelusii
          Fumatorii
          Persoanele care sufera de astm, fibroza chistica, afectiuni ale inimii, ficatului, sau
rinichilor.
           Persoanele cu un sistem imunitar slabit, ca rezultat al unei boli recente, precum
HIV si SIDA, dar si cei care fac chimioterapie, sau care au suferit recent un transplant.
Tratamentul penumoniei

Daca forma pneumoniei este una usoara, poate fi tratata acasa, prin odihna, antibiotice si
consumul lichidelor. Cazurile severe necesita spitalizare. Trebuie sa retineti ca trebuie sa luati
tratamentul pe toata perioada recomandata, chiar daca simptomele se amelioreaza, deoarece
bacteriile pot ramane in organism si pot deveni rezistente la antibiotice.

Ghidul recuperarii:

          Dupa o saptamana- febra dispare

          Dupa 4 saptamani- dispar durerea toracica si productia de mucus
          Dupa 6 saptamani- dispar tusea si problemele de respiratie
          Dupa 3 luni- dispar toate simptomele, dar exista sansa sa persiste senzatia de
oboseala
          Dupa 6 luni- recuperare completa

Medicamentele pentru tuse nu sunt recomandate, deoarece exista putine dovezi ca acestea ar fi
eficiente. In schimb, bauturile cu miere si lamaie pot ajuta la ameliorarea disconfortului provocat
de tuse.

Posibile complicatii ale penumoniei

Complicatiile pneumoniei apar cel mai frecvent la copiii mici, la varstnici si la oamenii care
sufera de diabet zaharat. Aceste complicatii includ:

          Pleurezie, care cauzeaza insuficienta respiratorie.

          Abces pulmonar
          Septicemie
GRIPA
Gripa este o boala respiratorie contagioasa cauzata de virusi care infecteaza nasul, gatul si
plamanii. Boala se confunda usor cu o raceala comuna datorita simptomelor asemanatoare:
scurgeri nazale, durere in gat si tuse. Insa gripa prezinta simptome mai severe, cum ar fi dureri de
cap si febra, transpiratii reci si frisoane, dureri musculare si chiar varsaturi.

Gripa este extrem de contagioasa si se raspandeste in mod normal prin tusea si stranutul unei
persoane infectate. De asemenea, puteti prinde gripa prin atingerea unei persoane infectate.
Adultii sunt contagiosi de la 1-2 zile inainte de a obtine simptomele si pana la 7 zile dupa ce se
imbolnavesc. Aceasta inseamna ca puteti raspandi virusul gripal inainte de a sti chiar ca sunteti
infectat.

Ce este raceala?

Raceala este o infectie virala a nasului si a gatului (tractul respirator superior) cauzata de un
virus. Mai mult de 200 de tipuri conduc la raceala, insa cel mai frecvent este rinovirusul,
considerat a fi responsabil pentru cel putin 50% dintre raceli. Boala este contagioasa si se poate
raspandi prin picaturi de aer din tuse si stranut sau prin atingerea suprafetelor infectate, cum ar fi
o tastatura pentru computer, o usa sau o lingura, iar apoi va atingeti nasul sau gura. Este
contagioasa de la 1-2 zile inainte ca simptomele sa inceapa si pana cand simptomele se opresc.
Deoarece exista numerosi virusi care cauzeaza raceala comuna, corpul uman nu poate niciodata
sa reziste la toate. Acesta este motivul pentru care racelile sunt atat de frecvente si se intorc
adesea. Potrivit statisticilor, adultii au 2-3 raceli pe an, iar copiii pot avea pana la 12 raceli pe an.
Majoritatea oamenilor se recupereaza dintr-o raceala comuna intr-o saptamana sau 10 zile.

Cum deosebim o infectie usoara de o gripa?

Atat banala raceala, cat si gripa, sunt cauzate de virusi. Simptomele celor doua boli sunt similare
de aceea este important sa cunoasteti diferenta dintre gripa si raceala. O raceala este o boala
respiratorie mai usoara decat gripa. In timp ce simptomele reci, cum sunt numite semnele racelii,
va pot face sa va simtiti rau pentru cateva zile, simptomele de gripa va pot face sa va simtiti rau
chiar si cateva saptamani. Gripa poate provoca, de asemenea, probleme grave de sanatate, cum ar
fi pneumonia. Simptomele racelii incep de obicei cu o durere in gat care dispare dupa o zi sau
doua. Scurgerile nazale, impreuna cu o tuse apar in a patra si a cincea zi. Febra este mai putin
frecventa la adulti, dar este posibila o usoara febra. Copiii au mai multe sanse de a avea febra. In
primele zile de raceala, secretiile nazale sunt apoase iar apoi acestea devin mai groase si mai
intunecate. Mucusul intunecat este natural si nu inseamna, de obicei, ca ati dezvoltat o infectie
bacteriana, cum ar fi o infectie a sinusurilor. Simptomele racelii dureaza, de obicei, aproximativ
o saptamana. Daca acestea nu par sa se imbunatateasca dupa o saptamana, este posibil sa aveti o
infectie bacteriana, ceea ce inseamna ca este posibil sa aveti nevoie de antibiotice. Simptomele
de gripa sunt de obicei mai grave decat simptomele racelii si se dezvolta rapid. Acestea includ
dureri in gat, febra, cefalee, dureri musculare si articulare, congestie si tuse. O alta caracteristica
a gripei este ca simptomele nu dispar dupa cateva zile, ci persista chiar si cateva saptamni.

Asadar, daca simptomele sunt usoare - nas infundat, tuse nu foarte suparatoare, fara dureri
toracice, fara febra, putem sa ne gandim in acest caz la o viroza banala. Cand apare febra,
durerile musculare si celelalte, trebuie sa ne adresam unui specialist pentru a confirma daca avem
sau nu gripa. Important de stiut ca virusul gripal este printre putinele virusuri care poate sa dea
febra de peste 38 grade cel putin 3-5 zile.

Cum deosebim o raceala de o alergie?

Tusiti, stranutati si poate chiar va curge nasul? Va incearca o raceala sau aveti o alergie? Uneori
puteti confunda simptomele racelii cu rinita alergica (febra fanului) sau o infectie a sinusurilor.
Daca simptomele racelii incep rapid si se imbunatatesc dupa o saptamana, atunci putem spune ca
e doar o raceala, nu alergie. Insa daca simptomele nu par sa se imbunatateasca dupa o saptamana,
cel mai bine este sa va adresati medicului dumneavoastra pentru a vedea daca ati dezvoltat o
alergie sau sinuzita. In continuare, va prezentam o serie de semne care va pot ajuta sa faceti
diferenta intre raceala si alergie.

Este posibil sa aveti o alergie in urmatoarele situatii:

 simptome precum scurgerile nazale nu se amelioreaza in mai putin de zece zile si sunt mai
severe intr-un anumit loc sau anotimp, in special primavara;
 simptomele se instaleaza treptat;
 scurgerile nazale si secretiile mucoasei sunt clare si abundente;
 stranutul si tusea sunt insotite de senzatia de mancarime in zona nasului si a ochilor, racelile
necauzand mancarime.

Cum actioneaza gripa in corp si de ce te simti asa rau?

Virusul gripal provoaca o infectie in tractul respirator, nas, gat si plamani. Virusul este inhalat
sau transmis, de obicei de pe degete, catre gura, nas sau ochi, apoi calatoreste in jos pe tractul
respirator si se leaga de celulele epiteliale care alcatuiesc caile respiratorii pulmonare prin
intermediul unor molecule specifice pe suprafata celulara. Odata ce se afla in interiorul celulelor,
virusul distruge mecanismele de fabricare a proteinelor din celula pentru a-si genera propriile
proteine virale si pentru a crea mai multe particule virale. Odata ce particulele virale mature sunt
produse, ele sunt eliberate din celula si pot continua apoi sa invadeze celulele adiacente. In timp
ce acest proces provoaca unele leziuni pulmonare, cele mai multe simptome ale gripei sunt de
fapt cauzate de raspunsul imun la virus. Prin urmare, atunci cand va simtiti groaznic din cauza
gripei, puteti fi siguri ca aceasta stare se datoreaza luptei organismului cu infectia si cu
combaterea raspandirii virusului in plamani si uciderea celulelor infectate. Raspunsul imun
primar implica celule ale sistemului imunitar innascut al organismului, cum ar fi macrofagele si
neutrofilele. Aceste celule au receptori care sunt capabili sa simta prezenta virusului si dau
alarma prin producerea de mici molecule numite citokine si chemokine. Acestea avertizeaza
organismul ca are loc o infectie. Citokinele orchestreaza alte componente ale sistemului imunitar
pentru a lupta in mod corespunzator cu virusul invadator, in timp ce chemokinele directioneaza
aceste componente catre locul infectiei. Unul dintre tipurile de celule chemate in actiune sunt
limfocitele T, un tip de celule albe din sange care lupta impotriva infectiilor si sunt chiar numite
celule "soldati". Cand celulele T recunosc in mod specific proteinele virusului gripal, ele incep
apoi sa se prolifereze in ganglionii limfatici, in jurul plamanilor si gatului si determina umflarea
si durerea in ganglionii limfatici. Dupa cateva zile, aceste celule T se deplaseaza in plamani si
incep sa omoare celulele infectate cu virusul. Acest proces creeaza o mare parte a leziunilor
pulmonare similare cu bronsita, care poate agrava o boala pulmonara existenta si face dificila
respiratia. In plus, acumularea de secretii in plamani, ca rezultat al acestui raspuns imun la
infectie, induce tusea ca reflex pentru a incerca curatarea cailor respiratorii. In mod normal,
aceasta leziune declansata de sosirea celulelor T in plamani este reversibila la o persoana
sanatoasa, dar cand avanseaza, poate duce la moarte. Functionarea adecvata a celulelor T
specifice gripei este esentiala pentru eliminarea eficienta a virusului din plamani.

De ce te doare capul?

In timp ce virusul gripal este complet continut in plamani in conditii normale, mai multe
simptome ale gripei sunt sistemice, incluzand febra, cefalee, oboseala si dureri musculare. Pentru
a combate in mod corespunzator infectia cu gripa, citokinele si chemokinele produse de celulele
imune innascute din plamani devin sistemice - adica intra in sange si contribuie la aceste
simptome sistemice. Cand se intampla acest lucru, apare o cascada de complicatii. Unul dintre
lucrurile care se intampla este ca Interleukina-1, un tip inflamator de citokina, este activata.
Interleukina-1 este importanta pentru dezvoltarea raspunsului celular impotriva virusului, dar
afecteaza si partea creierului din hipotalamus care regleaza temperatura corpului, rezultand febra
si dureri de cap. O alta citokina importanta care lupta impotriva infectiei gripale este cea numita
"factor de necroza tumorala alfa". Aceasta citokina poate avea efecte antivirale directe in
plamani si asta e bine. Dar poate provoca, de asemenea, febra si pierderea apetitului, oboseala si
slabiciune in timpul gripei si a altor tipuri de infectii.

De ce ai dureri musculare?
Durerile musculare si slabiciunea sunt simptome proeminente ale infectiei gripale. Studiul pe un
model animal a constatat ca infectia cu gripa conduce la o crestere a expresiei genelor de
degradare a muschilor si la scaderea expresiei genelor de constructie a muschilor in muschii
scheletici ai picioarelor. Functional, infectia cu gripa impiedica, de asemenea, mersul pe jos si
forta piciorului. La persoanele tinere aceste efecte sunt tranzitorii si revin la normal odata ce
infectia a fost eliminata. In schimb, aceste efecte pot persista mai mult la persoanele in varsta.
Acest lucru este important, deoarece o scadere a stabilitatii piciorului si a rezistentei ar putea
avea drept consecinta faptul ca persoanele mai in varsta sunt mai predispuse la caderi in timpul
recuperarii de la infectia cu gripa. De asemenea, ar putea sa duca la invaliditate pe termen lung si
la necesitatea utilizarii unui baston, limitand mobilitatea si independenta. Acest impact al
infectiei gripale asupra muschilor este o alta consecinta neintentionata a raspunsului imun la
virus.

Factori de risc

Specialistii spun ca persoanele infectate cu virusul gripal pot sa-l raspandeasca lejer prin
picaturile de saliva pe care le emana, stranutand sau vorbind, pe o raza de aproape 2 metri in
jurul lor. Aceste picaturi intra in organism prin gura, nas, ochi sau sunt inhalate in plamani. Insa
puteti lua gripa si daca atingeti o suprafata sau un obiect folosit de un bolnav si apoi va duceti
mana la nas sau la gura. Adultii infectati pot sa transmita virusul si cu o zi inainte de aparitia
primelor simptome, insa si la o saptamana dupa ce se declanseaza boala. Copiii, in schimb, pot
transmite virusul chiar si dupa o saptamana de la debutul bolii. Simptomele gripei apar, de
regula, la 1-4 zile dupa ce virusul intra in organism. Nu in ultimul rand, unii oameni pot fi
infectati fara sa aiba simptome. 

Cat timp esti contagios cand ai o raceala?

Raceala este una dintre cele mai frecvente boli respiratorii. Simptomele sunt cauzate de
raspunsul organismului la virus, mai degraba decat de virusul in sine. Se transmite prin stranut,
tuse si prin atingerea suprafetelor contaminate, astfel ca atunci cand apar simptomele persoana
infectata este foarte contagioasa. Pe masura ce simptomele dispar, riscul de raspandire a bolii se
reduce, desi inca exista. O raceala dureaza de la 3 la 10 zile, astfel incat oamenii trebuie sa se
astepte sa fie contagiosi in acesta perioada.

Exista doua motive pentru care raceala este foarte raspandita. Simptomele sunt cauzate de un
numar mare de diferite tulpini virale, cum ar fi rinovirusuri, adenovirusuri si coronavirusuri. Este
aproape imposibil ca organismul sa devina rezistent la toate aceste tulpini virale dintr-o data. In
acelasi timp, tulpinile virale se adapteaza la mediu si au invatat sa faca acest lucru pentru a
supravietui sistemului imunitar uman.

Cat timp esti contagios daca ai gripa?

Virusul gripal este un virus respirator foarte contagios care afecteaza toate grupele de varsta.
Virusul are un efecte diferite asupra fiecarei persoane, iar simptomele pot varia de la usoare pana
la grave, care pun viata in pericol. Intr-un studiu publicat in The Journal of Infectious Disease se
arata ca virusul se raspandeste cel mai mult la 2-3 zile dupa aparitia simptomelor. Principala
diferenta dintre gripa si raceala este legata de simptome. Simptomele gripei sunt mai severe
decat cele cauzate de o raceala si afecteaza intregul corp. Raceala obisnuita afecteaza de obicei
doar caile aeriene superioare. Virusul se raspandeste cat timp simptomele gripei sunt prezente.
Cele mai multe simptome de gripa dureaza intre 2-10 zile. Oamenii se pot astepta sa fie
contagiosi in acesta perioada.

Un alt motiv pentru gripa este atat de contagioasa este legat de faptul ca evolueaza in mod
continuu. In mod normal, atunci cand organismul a scapat de o infectie, isi aminteste cum sa
lupte impotriva acestui virus special si pe viitor. Deoarece virusul gripal este in continua
evolutie, organismul intalneste rareori acelasi virus gripal de doua ori, asa ca ca poti avea gripa
in fiecare an.

Cum poti opri raspandirea racelii si a gripei

Bea apa, dormi si mananaca sanataos si atunci cand simptomele apar poti face anumite lucruri
pentru a nu ii imbolnavi si pe ceilalti din jur:

 acopera nasul si gura. Cand tusesti sau stranuti, este important sa iti acoperi gura si nasul cu
un servetel.
 scapa de servetele imediat dupa utilizare. Folosirea unui servetel nou de fiecare data scade
contactul cu virusul.
 spala-te frecvent. Reducerea raspandirii virusurilor se face si prin spalarea mainilor frecvent,
mai ales dupa ce intri in contact cu fluide corporale. In cazul in care este imposibil sa te speli
pe maini in mod frecvent, evita contactul direct cu alte persoane sau obiecte publice, cum ar fi
manerele usilor

Simptome

 Semnele si simptomele comune ale gripei includ: 

 Febra peste 38 grade C; 
 Durere musculara; 
 Frisoane si transpiratii; 
 Durere de cap; 
 Tuse uscata, persistenta; 
 Oboseala si slabiciune; 
 Congestie nazala; 
 Durere de gat. 

Tratamentul cu antibiotice pentru gripa si raceala

Racelile si gripa sunt cauzate de virusuri si nu de bacterii. Prin urmare, antibioticele nu vor
elimina simptomele asociate acestor boli. Mai mult, utilizarea de antibiotice atunci cand aveti un
virus poate face mai mult rau decat bine si poate creste riscul de a obtine o infectie mai tarziu,
care pot rezista la tratamentul cu antibiotice. Antibioticele sunt folosite pentru a trata infectiile
cauzate de bacterii. Bacteriile sunt organisme foarte mici, iar miliarde dintre ele traiesc in si pe
corpul tau. De cele mai multe ori, aceste bacterii sunt inofensive sau chiar utile pentru corpul
vostru, cum ar fi cele care va ajuta sa digerati alimente, dar unele bacterii pot provoca boli.
Virusii sunt diferiti de bacterii; au o structura diferita si un mod diferit de supravietuire. Virusii
nu au pereti celulari care pot fi atacati de antibiotice. In schimb, acestea sunt inconjurate de un
strat proteic de protectie. Spre deosebire de bacteriile care ataca celulele corpului din afara,
virusii se muta, traiesc si fac copii in celulele corpului. Virusii nu se pot reproduce pe cont
propriu, ca bacteriile, in schimb se ataseaza la celulele sanatoase si reprogrameaza celulele
respective pentru a face virusi noi. Din cauza tuturor acestor diferente, antibioticele nu
functioneaza pe virusi. Sondajele efectuate de medicii de familie in ultimii ani arata ca si
perceptia populatiei asupra administrarii de antibiotice in cazul bolilor cauzate de virusuri s-a
schimbat. Concret, in 2010, un studiu a aratat ca 71% dintre persoanele intervievate considerau
ca antibioticele sunt eficiente impotriva virusurilor, iar 59% considera, in mod eronat, ca
"antibioticele sunt eficiente impotriva gripei si racelii". In prezent, un studiu recent al Societatii
Nationale de Medicina Familiei arata ca oamenii au inceput sa se informeze din surse de
incredere si 72% dintre persoanele chestionate au spus ca nu mai apeleaza la antibiotice atunci
cand sunt raciti. 

Guturaiul ar putea avea in sfarsit un tratament? 

Pentru majoritatea oamenilor tratamentul tratamentul racelii este simplu: „asteptam sa treaca”.
Asta in conditiile in care se stie ca medicamentele existente nu pot lupta impotriva guturaiului, ci
actioneaza mai degraba asupra simptomelor. Odihna si lichidele sunt utile pentru prevenirea
eventualelor complicatii, antibioticele s-au dovedit ineficiente si reduc capacitatea organismului
de a lupta cu virusurile, medicamentele cu efect antiinflamator nu reusesc decat sa reduca febra
si durerile musculare. Asadar, singurul care poate anihila virusul este propriul nostru sistem
imunitar, care ataca si distruge celulele infectate. In urma cu cativa ani, oamenii de stiinta au
reusit sa demonstreze pentru prima data ca sistemul imunitar poate distruge virusul racelii
comune chiar si dupa ce aceasta a patruns in interiorul celulei umane, lucru considerat imposibil
pana in prezent. Descoperirea ar putea deschide drumul catre o noua clasa de medicamente
antivirale, care sa consolideze mecanismul natural de protectie a celulelor. Cercetatorii sunt de
parere ca aceste medicamente ar putea intra in faza de testare clinica in urmatorii doi cinci ani,
potrivit The Independent. Aceasta noua abordare ar putea fi folosita si in combaterea altor
categorii de virusuri, precum norovirusul, responsabil de gastroenterita virala (gripa stomacului)
sau rotavirusul, care ucide mii de oameni in statele in curs de dezvoltare. Virusurile sunt in
continuare cel mai mare inamic al omului ucid de doua ori mai multi oameni decat cancerul, in
 special datorita capacitatii lor de a patrunde in interiorul celulei, unde se pot ascunde de actiunea
sistemului imunitar natural al organismului. O echipa de cercetatori de la Laboratorul de biologie
moleculara din Cambridge a demonstrat ca anticorpii antivirali pot patrunde in interiorul celulei
odata cu virusul si sunt capabili sa il distruga. Inainte se credea ca anticorpii produsi de sistemul
imunitar actioneaza exclusiv in afara celulelor, in sange si in celelalte fluide extracelulare. Acum
oamenii de stiinta au descoperit ca exista si un alt nivel de aparare intracelular, unde poate fi
posibila stimularea sistemul natural de protectie impotriva virusurilor. 

MENINGITA

Meningita este o boala infectioasa ce se declanseaza in momentul in care membranele care

inconjoara creirul si maduva spinarii se inflameaza. Acestea poarta denumirea de meninge.
De cele mai multe ori, aceasta inflamatie provoaca dureri de cap, febra si rigiditate la
nivelul gatului. Cele mai multe cazuri de meningita sunt cauzate de o infectie virala, dar
poate fi cauzata si de alte tipuri de infectii.
De asemenea, exista cazuri usoare de meningita, care nu necesita tratament prelungit pentru
vindecare, in timp ce altele pot pune in periloc viata pacientilor, iar tratamentul cu
antibiotic este absolut necesar.

Cauzele si tipurile de meningita

Principala cauza a meningitei este reprezentata de infectiile virale, dupa care se
pozitioneaza cele bacteriene. Destul de rar, o cauza a meningitei pot fi si infectiile
fungice. Este important sa descoperiti cauza acestei afectiuni deoarece, in cazul in care
problema apare din cauza unei infectii bacteriere, este nevoie de tratament imediat cu
antibiotic.
Meningita bacteriana apare atunci cand bacteriile ajung in sange si circula catre
creier si maduva spinarii. De asemenea, poate aparea chiar si atunci cand bacteriile ajung
direct la meninge si le invadeaza. Cauza acestui fenomen poate fi o infectie la nivelul
urechii sau al sinusurilor, o fractura de craniu sau unele interventii chirurgicale.  
Meninita bacteriana poate fi provocata de anumite tulpini bacteriene, dar cele mai
frecvente sunt:
 Streptococcus pneumoniae – pneumococ. Este principala cauza de aparitie a meningitei
bacteriene in randul sugarilor, copiilor si adultilor. Apare ca urmare a unei pneumonii,
infectii ale urechilor sau sinusurilor. Aceasta infectie poate fi prevenita cu ajutorul unui
vaccin facut la timp. 
 Neisseria meningitidis – meningococ. Este o bacterie destul de des intalnita si cauzeaza
in principal infectii la nivelu cailor respiratorii superioare. In plus, poate provoca
meningita meningococica atunci cand ajunge in sange, fiind o infectie contagioasa.
Apare in special la adolescenti si adultii tineri, provocand epidemii locale in scoli, baze
militare sau camine. Prevenirea acesteia poate fi realizata cu ajutorul unui vaccin.  
 Haemophilus influenzae – hemofil: a fost la un moment dat principala cauza a meningitei
bacteriene la copii, dar datorita vaccinarii, numarul cazurilor a fost redus foarte mult.  
 Listeria monocytogenes – listeria: este o bacterie care se gaseste in branzeturile
nepaseturizate sau crenvursti, afectand in special femeile gravide, nou-nascutii si
 persoanele in varsta. Mai exact, afecteaza persoanele cu un sistem imunitar slabit si care
sunt mai sensibile si predispuse la infectii. Trebuie retinut faptul ca listeria poate trece
chiar si de bariera placentara, iar daca infectia apare la finalul sarcinii, aceasta poate fi
letala pentru bebelus. 
Meningita virala
Este o forma de meningita care se poate vindeca de la sine si nu este grava. Cauza
principala de aparitie a acesteia este reprezentata de virusurile care pot aparea la sfarsitul
verii si inceput de toamna. De asemenea, meningita virala poate fi cauzata si de herpes,
HIV, oreion sau virusul West Nile. 

Meningita cronica
Apare atunci cand organisme cu crestere indelungata, cum ar fi fungi sau Mycobacterium
tuberculosis, ajung la nivelul membranelor si al fluidului din jurul creierului. Aceasta are
un termen de dezvoltare de pana la 2 saptamani sau chiar mai mult si se manifesta prin
febra, dureri de cap, varsaturi si tulburari mentale. Este foarte usor de confundat cu
meningita acuta. 

Meningita fungica
Este o forma mai rara de meningita, care provoaca meningita cronica si poate fi usor
confundata cu meningita acuta. Nu este contagioasa, deci nu poate fi luata de la o persoana
la alta. Meningita criptococica este o forma mai intalnita de meningita fungica si afecteaza
in special persoanele cu imunitate scazuta, cum ar fi cele care sufera de SIDA. Este foarte
periculoasa si nu poate fi tratata cu un medicament antifungic.  
Printre alte cauze ale aparitiei meningitei se mai numara: reactiile chimice, anumite alergii
la medicamente, diverse forme de cancer si bolile inflamatorii.

Cum recunoastem meningita

Majoritatea simptomelor de meningita sun asemanatoare cu cele ale unei gripe  si se
pot instala in cateva ori sau se pot intinde pe cateva zile. Printre semnele si simptomele
care pot aparea la copiii mai mari de 2 ani sau la adulti se numara:
 Febra foarte mare
 Senzatia de gat intepenit
 Cefalee severa
 Dificultati de concentrare si o stare generala de confuzie
 Convulsii
 Somnoleta si dificultati la rezire
 Sensibilitate ridicata la lumina
 Lipsa poftei de mancare
 Consumul redus de apa
 Uneori pot aparea si anumite eruptii pe piele, ca in cazul meningitei meningococice
In cazul in care meningita se instaleaza la nou-nascuti, simptomele acestora pot fi:
 Febra mare
 Plans constant
 Somnolenta ridicata si iritabilitate constanta
 Lipsa miscarii
 Prezenta unei umflaturii in zona moale a capului
 Corpul si gatul sunt rigide
 De asemenea, sugarii por fi foarte agitati atunci cand sunt mangaiati de catre mama si pot
plange cand sunt tinuti in brate.
Metode de tratament in cazul meningitei

Tratamentul este diferit, in functie de tipul de meningita cu care va confruntati.  

Meningita bacteriana – necesita un tratament imediat cu antibiotic intravenos si poate fi
nevoie si de un tratament cu corticosteroizi. Este un tratament care sustine vindecarea si
reduce riscul de aparitie a complicatiilor ce pot aparea la nivelul creierului. De asemenea,
pot aparea si convulsii, in cazul in care boala avanseaza. Si in cazul antibioticelor lucrurile
stau putin diferit. Acestea depind de tipul de bacterie cu care va confruntati si care a dus la
aparitia meningitei. Medicul este cel care poate recomanda sau nu un atibiotic cu spectru
larg pana in momentul in care stabileste cauza exacta a meningitei. De asemenea, medicul
va poate curata sinusurile sau mastoidele infectate, adica oasele care se afla in spatele
urechii si care fac legatura cu urechea medie. 

Meningita virala nu poate fi vindecata cu ajutorul antibioticelor, dar majoritatea cazurilor

de imbunatatesc de la sine fara vreun tratament, in cateva saptamani. Cazurile usoare de
meningita virala se trataeaza prin:
 Odihna la pat
 Consumul ridicat de lichide
 Medicamente care sa scada febra si durerile de corp
 De asemenea, medicul mai poate recomanda un tratament cu corticosteroizi, care sa
reduca posibilitatea de umflare a creierului sau de aparitie a unor convulsii. In cazul in
care meningita a fost provocata de un virus herpes, puteti urma un tratament antiviral.
Alte tipuri de meningita
In cazul in care cauza meningitei nu este una clara, medicul va poate recomanda un
tratament antiviral si un antibiotic, pana in momentul in care stabileze cauza. Tratarea
meningitei se face in primul rand pe baza afectiunii de la care a pornit. Tratamentul
antifungic se foloseste pentru meningita fungica, iar un atibiotic sau mai multe pot trata
meningita tuberculoasa. 
Este important sa tineti cont de faptul ca tratamentul poate avea si anumite efecte adverse,
in cazul in care tratamentul nu este cel potrivit. 
Meningita cauzata de o reactie alergica sau datorata unei boli autoimune nu este infectioasa
si pote fi tratata cu corticosterioizi sau se poate vindeca de la sine. In cazul meningitei care
este cauzata de cancer, tratamentul poate necesita o terapie specifica pentru tipul de cancer
de la care a pornit. 

Printre testele efectuate la medic se numara:

Analizele de sange – prin care mostrele de sange sunt mentinute sub control, pentru a
vedea daca se dezvolta microorganisme, cum ar fi bacteriile. De asemenea, o mostra poate
fi cercetata si la microscop in acest sens. 
CT – la nivelul capului, prin care pot fi depistate anumite umflaturi sau inflamatii. Acesta
poate fi efectuat si la nivelul sinusurilor, unde pot fi descoperite anumite infectii care sa
aiba legatura cu meningita. 
Punctie lombara – prin care sunt recoltate probe din coloana vertebrala, pentru a verifica
prezenta unor anumite virusuri sau bacterii.  
 Cum se transmite meningita

Trasmiterea meningitei se poate face pe cale orala, prin picaturi de secretii respiratorii sau
prin tuse si stranut. Raspandirea bolii poate fi realizata si prin intermediul fumatului sau a
contactului apropiat prelungit, cum ar fi in cazul sarutului cu o persoana care deja sufera de
meningita. Se transmite foarte usor in cazul persoanelor care isi petrec majoritatea timpului
in grupuri, cum ar fi la scoala, serviviu sau alte situatii. 
Riscuri asociate meningitei
In cazul in care formele mai grave de meningita nu sunt tratate, poate interveni si decesul.
Rata mortalitatii la persoanele care nu primesc tratament poate ajunge chiar si pana la 70%,
iar 1 din 5 persoane care raspunde tratamentului si se vindeca, ramane cu sechele in urma
bolii.
Complicatii survenite in urma meningitei

Ca orice boala grava, meningita poate aduce si anumite complicatii dupa vindecare, printre
care se numara:
 Pierderea auzului – fie ca este partiala sau totala. In cazul persoanelor care s-au vindecat
de meningita, medicul efectueaza controala la niveliul urechii la cateva saptamani, pentru
a constata eventualele probleme.
 Crize de epilepsie
 Probleme de memorie si dificultati de concentrare
 Probleme de mobilitate si echilibru
 Probleme de comportament si dificultati in procesul de invatare
 Pierderea partiala sau totala a vederii
 Amputarea unuia dintre membre – necesara in cazul in care infectia se raspandeste in
corp si este nevoie de indepartarea tesutului infectat
 Aparitia problemelor de oase, cum ar fi artrita
 Probleme la nivelul rinichilor
Este important sa retineti ca bacteriile care pot provoca meningita se transmit foarte
usor si puteti incerca sa evitati aparitia acesteia prin cateva activitati normale, dar pe
care multi le ignora:
Spalati-va pe maini de cate ori este nevoie – acest lucru ajuta la prevenirea raspandirii
virusurilor si bacteriilor. Copiii trebuie invatati de mici sa faca acest lucru, in special
inainte de masa sau dupa ce au mers la baie. De asemenea, spalatul pe maini este esential
dupa o perioada petrecuta in aglomeratie sau dupa ce v-ati jucat cu animalele de companie.  
Aveti grija de igiena persoanala – in aceasta categorie intra si impartasirea cu alte
persoane a unei sticle de apa sau suc, cosmetice sau alte produse. Evitati aceste lucruri
pentru a preveni eventualele infectii bacteriene cu care va puteti confrunta si care pot
evolua in ceva mai grav. 
Aveti grija de sanatate – incercati sa mentineti un sistem imunitar cat mai sanatos, sa va
odihniti si sa factei miscare cat mai des. De asemenea, consumati multe fructe si legume
proaspete, dar si cereale integrale. 
Acoperiti-va gura si nasul cand tusiti sau stranutati.
Daca sunteti gravida, aveti grija la consumul de alimente  – incercati sa evitati consumul
de carne procesata, de branzeturi sau lapte nepasteurizat.
Metode de preventie
Principala metoda de prevenire a meningitei este vaccinarea, pe care foarte multe persoane
o evita. Este importanta in special in cazul copiilor si exista vaccin pentru fiecare tip de
meningita. Daca este descoperita la timp si pacientul este vaccinat, sansele acestuia la
vindecare sunt mult mai mari. Aveti grija la persoanele din jur, iar daca un membru al
familiei sau un coleg de munca are meningita, asigurati-va ca mergeti la medic si va
efectuati toate analizele pentru a va convinge ca nu sunteti contagiati.

PAROTIDITA

Parotidita epidemica, denumita si oreion, este o boala infectioasa acuta si transmisibila

produsa de virusul urlian. Boala determina o inflamare a glandelor salivare (in special a
glandei parotide), precum si a pancreasului, sistemului nervos central.

Epidemiologie

 boala este determinata de virusul urlian, din familia paramixovirus

 boala apare frecvent in a doua copilarie, adolescenta si la adultii tineri,
 limitele de varsta fiind intre 10-19 ani
 transmiterea virusului se face pe cale aeriana, prin picaturile de tuse, stranut si saliva
 poarta de intrare a virusului urlian este mucoasa faringiana si cea respiratorie, apoi trece
in sange si se localizeaza in tesuturile amintite mai sus
 incubatia bolii este de 14-21 zile (cu limite 9-25 zile)

Simptomatologie

 debutul bolii este cu febra 38-39 grade Celsius, febra care dureaza cateva zile
 frisoane
 cefalee (dureri de cap)
 astenie, oboseala
 mialgii (dureri musculare)
 tumefactia unilaterala sau bilaterala a glandei parotide, prin deformarea caracteristica a
zonei mandibulare, usor dureroasa la palpare. Daca tumefactia este bilaterala determina aspectul
de para al fetei, aspect sugestiv bolii. Tumefactia parotidiana este initial unilaterala, apoi in 2-4
zile devine bilaterala si cedeaza in 10 zile
 secretia salivara scade si da senzatia de gura uscata
 sunt prinse si celelalte glande salivare: glanda submaxilara, care prezinta o tumefactie sub
barbie si glanda sublinguala, care prezinta o tumefactie a planseului sublingual
 evolutia bolii este usoara la varste mici, crescand in gravitate o data cu varsta, cand poate
afecta glanda mamara, pancreasul, sistemul nervos central si testiculele (orhita); aceasta evolutie
aparand in special dupa varsta de 14 ani.
Diagnosticul

 prezenta contactului cu persoana bolnava

 semnele clinice ale bolii

Se efectueaza urmatoarele investigatii paraclinice :

 hemograma arata limfocitoza in caz de parotidita si leuco-citoza in cazul asocierii orhitei

 cresc amilazele serice
 examinarea lichidului cefalorahidian (in cazul afectarii sistemului nervos central) care
indica leucocitoza cu neutrofilie
 izolarea virusului urlian din culturi de sange, saliva, urina, lichid cefalorahidian
 prezenta anticorpilor de tip imunoglobuline M

Complicatii

 pneumonia interstitiala
 conjunctivita
 nevrita optica
 dacrioadenita
 miocardita
 hepatita
 purpura trombocitopenica
 poliartrita migratorie
 encefalita
 mielita transversa
 ataxia cerebeloasa
 sterilitate

Tratament

 repaus la pat 10-14 zile, cu evitarea eforturilor fizice

 izolarea la domiciliu
 dieta lejera cu lichide in cantitate crescuta (supe, ceaiuri, apa, sucuri naturale de fructe ),
mancaruri semisolide
 in caz de febra: administrarea de ibuprofen, paracetamol
 toaleta mucoase bucale cu gargara, administrare de solutie de glicerina cu stamicin
 in cazul varsaturilor se administreaza metoclopramid, emetiral, insa numai la indicatia
medicului
 in cazul orhitei, se pot administra corticosteroizi, dar numai la indicatia medicului
Profilaxie

 evitarea contactului cu persoanele bolnave

 izolarea persoanelor bolnave
 vaccinarea cu vaccin ROR sau PRIORIX , la varsta de 1 an si la 7 ani ( in clasa a I

POLIOMIELITA

Poliomielita este o boala virala, extrem de contagioasa, care  poate provoca paralizie, dificultati
respiratorii si in cazuri grave chiar moartea bolnavului. Copiii cu varste mai mici de 5 ani sunt
cei predispusi la a contracta aceasta boala, fata de orice alta categorie de varsta.

CAUZE

Poliomielita este cauzata de un virus care poarta numele de poliovirus. Acesta are drept material
genetic ARN, si odata patruns in organism se localizeaza la nivelul sistemului digestiv, mai
precis la nivelul tractului gastro-intestinal, dar si la nivelul faringelui (orofaringelui).Principalul
mecanism de transmitere e fecal-oral.Acest virus se transmite de la om la om prin intermediul
materiilor fecale. Persoanele care locuiesc in conditii insalubre, care nu au apa potabila, se pot
infecta prin consumarea apei infectate de reziduuri umane, care pot contine acest virus.Virusul se
mai poate raspandi si consumand apa sau mancare care a luat contact direct cu o persoana
infectata de poliovirus.

SIMPTOME

Exista 3 tipuri de poliomielita,in dependenta de tip apar si manifestarile.

Tipul subclinic –  dureaza in jur de 72 de ore sau mai putin si poate  cuprinde urmatoarele
manifestari:Dureri de cap,dureri de gat,febra,greata,stare de disconfort general

Tipul non-paralitic – Acesta dureaza un interval mai mare de timp: De la cateva zile pana la
cateva saptamanisi poate cuprinde urmatoarele manifestari:febra,durere de gat in absenta unei
afectiuni a sistemului respirator superior care sa justifice durerea,dureri de
cap,greata,oboseala,reflexe anormale,probleme cu deglutitia si/sau respiratia,dureri de spate si de
gat, rigiditate la nivelul lor,dureri de brate si de picioare, insotite de rigiditate,spasme musculare

Tipul paralitic: la inceput  acesti pacienti prezinta simptomele poliomielitei non-paralitice. Apoi
apar urmatoarele simptome:Pierderea reflexelor,spasme musculare insotite de dureri musculare
severe,paralizie brurca (temprorara sau permanenta). Poate sa apara si paralizia totala, dar este
rara. Doar 1% dintre toate cazurile de polio este intalnita acest tip de paralizie. Dintre pacientii
care vor suferi de paralizie, aproximativ 10% decedeaza, deoarece paralizia ataca si muschii
respiratori.Deformarea membrelor
TRATAMENT

Diagnosticul de poliomielita

Diagnosticul se pune in baza urmatoarelor criterii:

1. Criterii epidemiologice-contactii cunoscuti,vizite in zone endemice

2. Criterii clinice:afectare neurologica
3. Criterii paraclinice:virusul poate fi izolat din faringe si scaun,examen LCR,teste
serologice(RFC,RN),test de deferintiere a tulpinilor salbatice de cele vaccinale.

Tratamentul poliomielitei

Spre regret nu exista niciun tratament pentru a trata  poliomielita. Tot ceea ce se poate efectua ,
este ameliorarea simptomelor bolii si incercarea de a trece cu cat mai putine sechele.Se
recomanda izolarea bolnavului. Se recomanda repaus total, la pat. Se pot administra calmante
pentru durere, antibiotice pentru infectiile urinare asociate, ventilatoare portabile pentru a
compensa necesitatile respiratorii. Persoanele care sufera de paralizie temporara, pot urma apoi
programe de terapie fizica pentru refacerea musculaturii si redobandirea mobilitatii. In formele
avansate, pentru a ajuta deplasarea pacientului se impune necesitatea unui scaun cu rotile,tratarea
co-morbiditatilor.

PTEVENTIE

Conform schemei de vaccinari, pentru Romania, aprobata de Ministerul Sanatatii, copiii primesc
mai multe doze de vaccin antipolio. Prima doza se face la varsta de 2 luni a sugarului. Este vorba
de acel vaccin hexavalent; diftero- tetano- pertussis acelular- poliomielitic– HaemophilusB-
hepatitic B (dTPa-VPI-Hib-HepB). A doua doza se face la varsta de 4 luni. A treia doza se face
la varsta de 11 luni. Ambele sunt identice cu primul, deci este vorba tot despre vaccinul
hexavalent. A patra doza se face la varsta de 6 ani. Este vorba despre vaccinul tetravalent;
diftero- tetano- pertusis acelular- poliomielitic (dTPa – VPI / VPI). Ultima doza, cea de a cincea
se face la varsta de 8 ani si este vorba despre vaccinul poliomielitic inactivat (VPI).

2 Boli Infectioase cu poarta de intrare digestive:

TOXIINFECTIA ALIMENTARA
Toxiinfectia alimentara este o afectiune cauzata de consumul de bauturi sau alimente
contaminate cu agenti patogeni (infectiosi), adica bacterii, virusuri sau paraziti.

Simptomele toxiinfectiei alimentare

Simptomele pot fi mai blande sau mai intense in functie de fiecare persoana si de tipul de
bacterie cu care a fost infectata persoana. Totusi, exista cateva simptome comune, indiferent de
situatie:

 Stomac deranjat,
 Crampe stomacale,
 Greata,
 Voma,
 Diaree,
 Febra.

Atentie: dupa contaminare pot trece multe ore, chiar zile pana sa apara primele simptome!

Posibile complicatii ale toxiinfectiilor alimentare

Majoritatea oamenilor sufera de o forma blanda de toxiinfectie alimentara ce poate dura de la

cateva ore la cateva zile. In acelasi timp, exista cazuri in care spitalizarea e necesara, aparand
complicatii pe o perioada indelungata ce pot duce chiar la deces. Aceste infectii pot provoca
artrita cronica, leziuni ale creierului si nervilor si sindrom hemolitic uremic, care cauzeaza
insuficienta renala.

Daca simptomele devin agresive trebuie sa consulti un doctor:

 Febra peste 38 grade,

 Sange in scaun,
 Voma frecventa, care nu permite lichidelor sa fie asimilate,
 Semne de deshidratare precum urinare rara, gura sau gat uscat, senzatie de ameteala,
 Diareea dureaza mai mult de trei zile,
Prevenirea toxiinfectiilor alimentare

Preventia incepe de acasa si include lucruri aparent banale, dar pe care multi le neglijeaza.

1. Curatenia: spala mainile si zona in care prepari alimentele des! Germenii care provoaca
infectia supravietuiesc si se inmultesc in special in zona bucatariei.

 Spala mainile timp de 20 de secunde cu sapun si apa inainte, in timpul si dupa masa.
 Spala tacamurile, tocatorul si blaturile cu apa fierbinte si sapun.
 Spala fructele si legumele.

2. Separa alimentele!

 Carnea cruda, pasarile de curte, fructele de mare si ouale pot raspandi germenii la
alimentele care sunt deja pregatite sa fie consumate, daca nu le separati. 
 Folositi tocatoare diferite pentru carne cruda, fructe de mare si pasari de curte.
 Cand faceti cumparaturi depozitati produsele mentionate mai sus separat de celelalte
alimente.
 Urmati aceeasi regula de separare si in cazul depozitarii in frigider.

3. Gateste la temperatura potrivita!

Mancarea este gatita corect cand temperatura este suficient de ridicata incat sa distruga bacteriile
care ar putea cauza infectii. Singurul mod in care va puteti da seama daca temperatura este
potrivita este folosirea unui termometru, culoarea si textura mancarii nu sunt relevante.

Temperatura ideala pentru diverse tipuri de carne:

 62°C pentru bucati intregi de carne de porc, vita si miel, care trebuie lasata la final 3
minute sa se odihneasca inainte de consum,
 71°C pentru bucati mici de carne de porc sau de vita,
 73°C pentru pasarile de curte,
 73°C pentru resturile ramase de la masa anterioara,
 62°C pentru jambon,
 62°C pentru peste.
4. Depozitarea corecta in frigider

 Mentineti mai putin de 4°C in frigider si aruncati alimentele la primele semne de alterare.
 Depozitati in frigider alimentele perisabile in mai putin de doua ore, iar daca temperatura
de afara trece de 32°C in mai putin de o ora.
 Dezghetati alimentele in frigider, in apa rece sau in cuptorul cu microunde. Niciodata pe
blat, la temperatura camerei deoarece asa se inmultesc cel mai repede bacteriile.

Cei mai intalniti agenti patogeni, in cat timp de la infectare debuteaza simptomele si care
sunt sursele de contaminare.

CAMPYLOBACTER

 Debut: 2 - 5 zile
 Simptome: Diaree (adesea cu sange), crampe / durere de stomac, febra.
 Contaminare: Carne de pasare de curte cruda, lapte crud (nepasteurizat) si apa
contaminata.

NOROVIRUS

 Debut: 12 - 48 de ore
 Simptome: Diaree, greata, dureri de stomac, varsaturi.
 Contaminare: Alimente contaminate: salate, fructe proaspete, crustacee (stridii), apa sau
atingerea suprafetelor contaminate.

SALMONELLA

 Debut: 12 - 72 de ore
 Simptome: Diaree, febra, crampe la stomac, varsaturi.
 Contaminare: Oua, carne cruda sau preparata necorespunzator, lapte sau suc
nepasteurizat, branza, fructe si legume crude.

LISTERIA

 Debut: 1 - 4 saptamani
 Simptome: Femeile insarcinate au simptome asemanatoare gripei: febra, oboseala si
dureri musculare. Alte persoane prezinta dureri de cap, gat rigid, confuzie, pierderea echilibrului
si convulsii, in plus fata de febra si dureri musculare.
 Contaminare: Lapte nepasteurizat, branzeturi moi, germeni, pepene, hot dog, pateuri,
fripturi, fructe de mare afumate.
ESCHERICHIA COLI (E. COLI)

 Debut: 3-4 zile

 Simptome: Crampe severe la stomac, diaree (adesea cu sange) si varsaturi.
 Contaminare: Branza de masa bruta sau nepreparata, lapte si suc nepasteurizate, legume
crude (salata verde), apa contaminata.

CLOSTRIDIUM BOTULINUM (BOTULISM)

 Debut: 18 - 36 de ore
 Simptome: Vedere dubla sau incetosata, vorbire neclara. Dificultati la inghitire, de
respiratie si gura uscata. Slabiciune musculara si paralizie.
 Contaminare: Alimente conservate sau fermentate, de obicei, de casa.

Tratamentul toxiinfecției alimentare.

Este foarte important să știm să acționăm rapid, corect și complet încă de la primele
semne.

 Este știut și verificat prin studii că sub 10% din toxiinfecțiile alimentare necesită
tratament etiologic antibiotic. O greșeală frecventă este consumul de antibiotic fără
recomandarea medicului. Antibioticele sunt folosite doar în cazurile cele mai grave ale
acestei afecțiuni.

DIZENTERIA
Dizenteria este o boală infecțioasă asociată cu diaree severă. Semnele și simptomele sunt în mod
normal ușoare și, de obicei, dispar în câteva zile. Majoritatea oamenilor nu vor solicita îngrijiri
medicale. Dacă o persoană solicită ajutor medical pentru dizenterie, cu toate acestea, autoritățile
trebuie informate. Este o boală notabilă. În fiecare an la nivel mondial, există între 120 de
milioane și 165 de milioane de cazuri de infecție cu Shigella, dintre care 1 milion sunt fatale.
Peste 60 la sută dintre aceste cazuri de deces sunt copii sub 5 ani în țările în curs de dezvoltare.

Simptome
Simptomele dizenteriei variază de la ușoare până la severe, în mare parte în funcție de calitatea
igienizării în zonele în care s-a răspândit infecția. În țările dezvoltate, semnele și simptomele
dizenteriei tind să fie mai ușoare decât înțările în curs de dezvoltare sau în zonele tropicale.
Simptomele ușoare includ: o ușoară durere de stomac, crampe, diaree. Acestea apar de obicei de
la 1 la 3 zile de la infecție, iar pacientul se recuperează într-o săptămână. Unele persoane
dezvoltă, de asemenea, intoleranță la lactoză, care poate dura mult timp, uneori ani.

Simptomele dizenteriei bacilare

Simptomele tind să apară în 1-2 zile de la infecție. În mod normal, există o durere de stomac și
diaree ușoară, dar nu există sânge sau mucus în fecale. Diareea poate fi frecventă. Mai rar pot fi:

 sânge sau mucus în fecale

 dureri abdominale intense
 febră
 greaţă
 vărsături
Adesea, simptomele sunt atât de ușoare încât nu este necesară vizita unui medic și problema se
rezolvă în câteva zile.

Simptomele dizenteriei amebice

O persoană cu dizenterie amebică poate avea:

 durere abdominală
 febră și frisoane
 greață și vărsături
 diaree apoasă, care poate conține sânge, mucus sau puroi
 trecerea dureroasă a scaunelor
 oboseală
 constipație intermitentă
Dacă amoeba pătrunde prin peretele intestinal, acestea se pot răspândi în fluxul sanguin și infecta
alte organe. Se pot dezvolta ulcerele, provocând sânge în scaune. Simptomele pot persista câteva
săptămâni. Amoeba poate continua să trăiască în interiorul gazdei umane după ce simptomele au
apărut. Apoi, simptomele pot reapărea atunci când sistemul imunitar al persoanei este mai slab.

Tratamentul reduce riscul de a supraviețui amoeba.

Cauze
Organizația Mondială a Sănătății (OMS) identifică două tipuri principale de dizenterie.

Dizenterie bacilară sau shigeloză

Acest tip produce cele mai severe simptome. Este cauzată de bacilul Shigella. Principala sursă de
igienă precară. Shigeloza se poate răspândi și din cauza alimentelor îmblânzite. În Europa de
Vest și SUA, este cel mai frecvent tip de dizenterie la persoanele care nu au vizitat tropicele cu
puțin timp înainte de infecție.
Dizenterie amoebică sau amoebioză
Acest tip este cauzat de Entamoeba histolytica (E. histolytica), o amoeba. Grupul de amoebe se
reunesc pentru a forma un chist, iar aceste chisturi apar din corp în materiile fecale umane. În
zonele cu salubritate slabă, amoeba poate contamina alimentele și apa și infecta alți oameni,
deoarece pot supraviețui pentru perioade îndelungate în afara corpului. De asemenea, pot zăbovi
pe mâinile oamenilor după ce au folosit baia. O bună practică de igienă reduce riscul de
răspândire a infecției.

Este mai frecvent la tropice, dar apare uneori în anumite părți din Canada rurală.

Alte cauze
Alte cauze includ o infecție cu vierme-parazit, iritarea chimică sau infecția virală.

Diagnostic
Medicul va întreba pacientul despre semnele și simptomele sale și va efectua un examen fizic. O
probă de scaun poate fi solicitată, mai ales dacă pacientul s-a întors recent de la tropice. Dacă
simptomele sunt severe, poate fi recomandată imagistica de diagnostic. Aceasta ar putea fi o
scanare cu ultrasunete sau o endoscopie.

Complicaţiile
Complicațiile dizenteriei sunt puține, dar pot fi severe.

 Deshidratare: Diareea și vărsăturile frecvente pot duce rapid la deshidratare. La sugari și

copii mici, acest lucru poate deveni rapid care poate pune viața în pericol.
 Abces hepatic: Dacă ameba se răspândește în ficat, acolo se poate forma un abces.
 Artrita postinfecțioasă: durerea articulară poate apărea în urma infecției.
 Sindromul uremic hemolitic: Shigella disenteriae poate determina blocarea globulelor roșii
în intrarea în rinichi, ceea ce duce la anemie, număr scăzut de trombocite și insuficiență
renală.
De asemenea, pacienții au suferit convulsii după infecție.

Tratament
Rezultatele de laborator vor dezvălui dacă infecția este datorată infecției cu Shigella sau
Entamoeba histolyca. Dacă tratamentul este necesar, va depinde de aceste rezultate. Cu toate
acestea, orice pacient cu diaree sau vărsături ar trebui să bea multe lichide pentru a preveni
deshidratarea. Dacă nu pot bea sau dacă diareea și vărsăturile sunt profuze, poate fi necesară
înlocuirea intravenoasă a fluidului. Pacientului i se vor administra perfuzii și va fi monitorizat.

Tratamentul dizenteriei bacilare ușoare

Dizenteria bacilară ușoară, cea întâlnită în mod obișnuit în țările dezvoltate, cu o igienizare bună,
se va rezolva în mod normal fără tratament. Cu toate acestea, pacientul trebuie să bea multe
lichide.

În cazuri mai severe, sunt disponibile medicamente cu antibiotice.

Tratamentul dizenteriei amebice

Medicamentele amebebicide sunt utilizate pentru a trata Entamoeba histolyca. Acestea se vor
asigura că ameba nu va supraviețui în interiorul corpului după ce simptomele s-au rezolvat.
Flagilul, sau metronidazolul, este adesea folosit pentru a trata dizenteria. Tratează atât bacteriile,
cât și paraziții.

Dacă rezultatele laboratorului nu sunt clare, pacientului i se poate administra o combinație de

medicamente antibiotice și amoebicide, în funcție de gravitatea simptomelor lor.

Profilaxie
Dizenteria provine în cea mai mare parte din igiena precară. Pentru a reduce riscul de infecție,
oamenii ar trebui să se spele pe mâini în mod regulat cu apă și săpun, în special înainte și după
utilizarea băii și pregătirea alimentelor. Acest lucru poate reduce frecvența infecțiilor cu Shigella
și a altor tipuri de diaree cu până la 35%. Alte măsuri de făcut atunci când riscul este mai mare,
de exemplu, atunci când călătoriți, includ:

 Se bea numai apă sigură, cum ar fi apa îmbuteliată

 Urmăriți deschiderea sticlei și curățați partea superioară a jantei înainte de a bea
 Asigurați-vă că mâncarea este bine gătită
 Cel mai bine este să utilizați apă purificată pentru a curăța dinții și a evita cuburile de
gheață, deoarece sursa de apă poate fi necunoscută.

FEBRA TIFOIDA
Febra tifoidă se răspândește prin apa contaminată și prin contactul direct cu persoana infectată. 

Ştefan Lazăr, medic primar boli infecţioase - Spitalul Clinic "Victor Babeş" a afirmat că în
cazul unor boli digestive cum este febra tifoidă este greu de transmis pe calea aerului. "Dacă
persoana respectivă stă pe un scaun, cum ar fi în avion, este foarte greu să contaminezi, prin
mâini murdare, să zicem mai multe persoane", a spus acesta.

Cum se simte pacientul suspect de febră tifoidă? Anunţul făcut de medici

Simptomele pot fi febră ridicată, dureri abdominale, dureri de cap, diaree sau constipație. E
necesar tratamentul cu antibiotice și, unele cazuri, chiar și sub tratament, se pot produce decese
ca urmare a complicațiilor apărute. Există un vaccin împotriva acestei afecțiuni, dar nu acesta are
o eficacitate de 100%.

Febra tifoidă. Simptome

Simptomele apar treptat la 1-3 săptămâni de la contaminare și pot fi:

 febră care crește în timp și poate ajunge chiar la 40,5 grade Celsius
 dureri de cap
 slăbiciune musculară
 oboseală
 tuse uscată
 transpirații
 lipsa apetitului
 dureri abdominale
 diaree/constipație
 eritem (apariția de bubițe pe piele)
 abdomen umflat
 în lipsa tratamentului se poate ajunge la delir sau la o stare de imobilitate numită starea
tifoidă

Febra tifoidă. Cauze

infecția cu bacteria Salmonella typhi prin alimente contaminate, apă contaminată sau prin contact
direct cu persoana bolnavă. Chiar și după tratamentul cu antibiotice și dispariția simptomelor, un
mic procent de persoane continuă să fie purtători ai bolii timp de mai mulți ani, putând infecta
alte persoane

Febra tifoidă. Factori de risc

 vârsta: riscul este mai crescut la copii

 călătoria într-o țară din Africa, America de Sud etc. (cu condiții sanitare precare)

Prezintă-te la medic în cazul în care manifești vreunul dintre simptomele enumerate mai sus.

Pregătirea pentru consultație

Ce ai de făcut în vederea consultației inițiale:

 întreabă atunci când faci programarea dacă există unele restricții, de exemplu alimentare
 notează pe o foaie de hârtie toate simptomele pe care le-ai observat
 întocmește o listă cu medicamentele pe care le iei, inclusiv vitamine sau suplimente
alimentare
 nu uita să menționezi orice accident recent survenit
Pentru febra tifoidă sunt câteva întrebări de bază pe care trebuie să i le pui medicului:

 Ce analize se pot face?

 Ce variante de tratament există?
 Ce efecte secundare poate avea tratamentul?
 Ce riscuri prezintă?
 Este o afecțiune cronică sau temporară?
 Pot suferi de complicații pe termen lung?
 Mai am și alte probleme de sănătate. Cum să le gestionez pe toate?
 La ce să te aștepți de la medic?

Medicul îți va pune mai multe întrebări și ar trebui să fii pregătit să răspunzi într-un timp
cât mai scurt. Iată ce ar putea să te întrebe:

 Ce simptome aveți și când le-ați observat?

 Simptomele sunt continue sau ocazionale?
 Ce pare să agraveze simptomele?
 Ce pare să calmeze simptomele?
 Ați călătorit de curând în străinătate?
 Ați făcut un vaccin împotriva febrei tifoide?

Stabilirea diagnosticului pentru febra tifoidă

 istoricul medical
 examen fizic
 anamneză medicală
 analize de fluide corporale (urină, fecale, sânge) sau de țesut
 Tratament clasic pentru febra tifoidă
 antibiotice
 administrare intravenoasă de fluide
 intervenție chirurgicală în cazul perforării intestinelor

Enterovirozele
Enterovirozele sunt date de anumite virusuri. Afecteaza in special tractul intestinal si apar mai
des la cei mici. In plus fata de cele trei tulpini diferite de virus polio, exista mai mult de 100 de
enterovirusuri non-polio care sunt cunoscute ca pot provoca boli la om: virusurile Coxsackie A,
virusurile Coxsackie B si alte enterovirusuri care sunt desemnate prin numere de la D68 la 71.
Pot sa apara in orice perioada a anului mai sunt mai frecvente vara si la inceputul toamnei.

Ce sunt enterovirusurile?
Un enterovirus este un virus care ajunge in corp prin gura si este absorbit prin intestin („entero”
inseamna intestin) – enteroviroza digestiva. Cele mai multe infectii cu enterovirus nu au
simptome, sau provoca doar o febra usoara. Acestea ar putea sa apara si sa treaca repede fara sa
produca simptome semnificative.
Enterovirusurile non-polio sunt un grup de virusuri care cauzeaza infectii in intregul corp. In cele
mai multe cazuri, enterovirusurile nu duc la o boala sau doar provoaca o infectie usoara. Rareori,
unele dintre virusuri pot circula in anumite zone ale corpului si pot duce la infectii severe, care
pun viata in pericol.

Tipul de boala care apare va depinde de localizarea infectiei. De exemplu:

 rinovirusurile din caile respiratorii – cauza cea mai frecventa a racelii;

 virusul coxsackie – poate provoca boala gura-mana-picior;
 enterovirusurile care trec de la caile respiratorii pana la membrana care inconjoara creierul si
maduva spinarii – pot provoca meningita virala si aseptica;
 enterovirusurile din conjunctivita virala;
 enterovirusurile din encefalita cerebrala etc.

Exista cateva tipuri de infectii enterovirale care cauzeaza boli grave. Poliomielita este cauzata de
un enterovirus. Enterovirusul 71 (EV71) poate provoca boli grave cum ar fi meningita sau
encefalita la sugari si copii mici. Enterovirusul D68 (EV-D68), care este rar, poate provoca
probleme de la tuse si respiratie suieratoare pana la paralizie.

Simptomele enterovirozei
Simptomele enterovirozei pot include:

 Simptome asemanatoare gripei (febra, dureri de cap, cefalee, dureri musculare etc.)

sau eruptii cutanate (uneori si pe mucoase) sau pe suprafete mari ale corpului.
 Simptome ale tractului respirator superior, cum ar fi nasul infundat, congestie sinusala si
durere sinusala, durere in gat, durere la ureche, dificultati la inghitire, pierderea mirosului
sau a gustului.
 Simptomele gastrointestinale superioare si inferioare, cum ar fi greata, indigestia, refluxul,
balonarea abdominala, durerile abdominale superioare si inferioare, crampele, constipatia
alternand cu diareea (enteroviroza cu varsaturi este foarte frecventa).

In cele mai multe cazuri, enterovirusurile nu provoaca simptome. Daca o fac, simptomele sunt
usoare.

Care sunt posibilele complicatii ale unui enterovirus?

In unele cazuri, enterovirusurile pot provoca probleme grave:

 inflamatia creierului (encefalita);

 inflamatia tesuturilor din jurul creierului si maduvei spinarii (meningita);
 inflamatia inimii (miocardita);
 inflamatia ficatului (hepatita);
 o infectie oculara (conjunctivita);
 boli severe pulmonare etc.
Mod de transmitere a enterovirozelor
Enterovirusurile se transmit cel mai adesea de la un pacient la altul. Acestea pot fi transmise
prin:

 aer – dupa ce o persoana infectata tuseste sau stranuta;

 contact cu fecale infectate;
 consum de apa potabila infectata;
 contact cu suprafete infectate etc.

Un bebelus poate fi, de asemenea, expus la nastere daca mama are o infectie. Copilul este cel mai
probabil sa ia un enterovirus din saliva, mucus, flegma sau fecale infectate de altcineva. De
asemenea, copilul poate lua o infectie daca intra in contact cu jucariile sau cu alte obiecte care au
fost atinse de copii infectati. S-ar putea sa introduca in gura o jucarie sau sa atinga o jucarie sau
un copil contaminat. In cazul bolii gura-mana-picior, un copil ar putea deveni infectat dupa
atingerea blisterelor unui copil infectat. Blisterele sunt infectioase pana cand acestea sunt
complet uscate.

Factori de risc
Nu toti cei care vin in contact cu virusul vor dezvolta o boala. Copiii au un risc crescut de
imbolnavire, deoarece sistemul lor imunitar nu este dezvoltat complet. Copiii si adolescentii
prezinta un risc crescut de boala pentru ca:

 este o rata ridicata de contact cu virusul in mediile publice, cum ar fi scoli sau gradinite;
 poate fi vorba de o igiena deficitara, cum ar fi lipsa spalarii mainilor;
 sunt sanse mici de contact anterior cu virusul, ceea ce inseamna ca sistemul imunitar nu va
reactiona la fel de repede.

Persoanele care au sistemul imunitar suprimat sunt, de asemenea, mai predispuse sa dezvolte o
boala.

Cel mai probabil, infectiile neonatale pot fi dobandite dupa nastere, mai degraba decat
transplacentar – enteroviroza la gravide. Expunerea unui copil la virus de la o mama infectata
sau de la un alt copil in cresa in primele 2 saptamani de viata este modul cel mai probabil de
transmitere.

Diagnosticarea enterovirozelor
Medicul va adresa intrebari despre simptomele copilului si istoricul medical si va efectua un
examen fizic. Acesta poate include un examen al gurii, ochilor si pielii. Medicul va examina si
respiratia. In cazul simptomelor severe, copilul poate necesita anumite teste. Acestea se fac
pentru a vedea daca cel mic are un enterovirus sau are o boala diferita.

Testele pot include:

 Medii de cultura virala – Se va preleva o mica proba de saliva, sange, urina sau scaun.
Proba este apoi testat a pentru un virus.
 Reactia de polimerizare in lant (PCR) – Se va preleva o proba de sange, urina sau saliva si
va fi testata pentru un virus.
 Testarea lichidului spinal – Se va preleva o proba mica de lichid spinal. Acest lucru se face
prin introducerea unui ac mic in zona spatelui, iar fluidul este testat pentru nivelurile
anumitor substante chimice si celule.
 Teste de sange – O proba de sange este testata pentru substante chimice care pot arata cauza
bolii copilului sau pot prezenta probleme de organe.
 Radiografii – pentru a examina plamanii si inima.
 Ecocardiograma – pentru a examina structura si miscarile inimii.

Cum se trateaza?
Antibioticele NU sunt eficiente in boli virale cum ar fi enterovirusurile. De asemenea, nu exista
medicamente antivirale care sa ajute la vindecarea unei infectii enterovirale. In schimb,
tratamentul se face pentru a ajuta copilul sa se simta mai bine in timp ce corpul lupta impotriva
bolii. Aceste metode includ:

 Medicamente pentru durere (analgezice) – acestea includ acetaminofen si ibuprofen si sunt

folosite pentru a reduce durerea si febra. Nu dati aspirinei copilului daca are febra.
 Anestezice orale – sunt sub forma de geluri pentru a reducerea durerea leziunilor eventuale
din gura.
 Odihna la pat – ajuta corpul copilului sa lupte impotriva bolii.
 Modificarea dietei – cand copilul are rani dureroase la nivelul gurii, se ofera doar alimente
usoare si moi. Nu ii dati copilului alimente sarate sau crocante.

Prevenirea enterovirozei la copii

Copiii sunt vaccinati impotriva poliovirusului, dar nu exista vaccin pentru alte enterovirusuri.
Enterovirusurile se pot raspandi usor de la o persoana la alta. Acestea sunt raspandite prin scaun
si mucus, prin tuse sau stranut. Virusurile pot trai pe suprafete pe care bolnavii le-au atins, unde
au tusit sau au stranutat. Pentru a ajuta la prevenirea bolilor:

 Invatati-i pe copii sa-si spele mainile dupa folosirea toaletei, inainte de a manca si inainte de
a-si atinge ochii, gura sau nasul.
 Spalati-va de multe ori mainile, mai ales daca aveti grija de cineva bolnav. Folositi un
dezinfectant de mana daca nu aveti sapun si apa la indemana.
 Incercati ca cel mic sa aiba mai putin contacte cu persoanele bolnave.
 Spalati mainile frecvent cu sapun si apa timp de 20 de secunde, mai ales dupa schimbarea
scutecelor.
 Dezinfectati frecvent suprafetele si obiectele, cum ar fi jucariile si cheile pentru usi, mai ales
daca cineva este bolnav.
 Cand copilul e bolnav trebuie tinut departe de colectivitate cat recomanda medicul.
 Curatati jucariile, imbracamintea sau alte articole despre care credeti ca ar putea fi
contaminate.
 Incurajati copilul sa-si acopere nasul si gura cu un servetel sau o batista cand tuseste sau
stranuta.

HEPATITA
Hepatita este o afectiune inflamatorie a ficatului. Aceasta poate fi virala, autoimuna sau cauzata
de concentratia mare de toxine din organism. In timp ce hepatita autoimuna apare din cauza
dereglarilor sistemului imunitar si a anticorpilor generati care afecteaza celulele ficatului,
formele virale se pot transmite, iar cele toxice pot fi produse de consumul de droguri, alcool sau
alte substante daunatoare.

Forme virale sunt hepatitele A, B, C, D si E. Recent au fost descoperite inca doua forme, F si G,
insa raspandirea acestora este minima. Dintre acestea, hepatitele A si E sunt de regula acute, pe
cand celelalte forme sunt cronice si se manifesta pe termen lung.

Hepatitele virale se pot transmite prin folosirea instrumentarului medical infestat, dar si prin
utilizarea echipamentelor nesterilizate din saloanele de tatuaj sau manichiura. Hepatitele B, C si
D nu se transmit prin atingere sau prin saliva, ci doar prin sange. De aceea, acestea sunt comune
si in randul consumatorilor de droguri injectabile care nu folosesc seringi sterile.

Virusul hepatitei A se transmite si prin alimente sau bauturi contaminate, dar si pe cale sexuala.
Hepatita B este, de asemenea, transmisibila prin schimbul de fluide corporale si are o incidenta
mare de transfer prin raporturi sexuale cu persoane care au deja virusul in sange.

HEPATITA VIRALA

Hepatita, o inflamație a ficatului, poate prezenta numeroase provocări în ceea ce privește

sănătatea. Așadar, obținerea unui diagnostic și începerea unui tratament sunt de o importanță
majoră. Afecțiunea este, de cele mai multe ori, provocată de virusuri precum hepatita A, B și C.
Cu toate acestea, poate fi provocată și de alți factori, cum ar fi abuzul cronic de alcool.

Știm despre hepatită că se poate vindeca uneori de la sine, fără a provoca daune asupra
organismului și a sănătății. Totuși, poate deveni o boală cronică ce rezultă în daune asupra
ficatului prin fibroză și inflamare, conducând în final spre ciroză hepatică, cancer și chiar deces,
fapt pentru care este important să știm ce simptome are hepatita.

Simptome hepatită – primele semnale de alarmă

Organismul uman comunică faptul că întâmpină o problemă prin semne și simptome.
Totuși, care este modul ficatului de a transmite un semnal de alarmă? În momentul în care
ficatul este compromis de virusurile ce provoacă hepatita, este posibil să apară și simptomele.
Partea proastă este că anumite persoane care suferă de hepatită nu experimentează nici un fel de
simptom, în special în primele faze ale afecțiunii.

Așadar, este foarte dificil să recunoaștem boala, ținând cont de faptul că simptomele hepatitei
coincid adesea cu cele ale altor afecțiuni. În plus, simptomele variază în funcție de diferitele
tipuri de hepatită.
Iată care este principalul semn alarmant care ar trebui să te îndrume către un cabinet medical:

Icterul – un simptom cunoscut al hepatitei, este acumularea unei substanțe numite bilirubină în
țesuturile corpului. Bilirubina oferă bilei, un fluid produs de ficat, un aspect gălbui. Ficatul
procesează, de obicei, bilirubina ca un produs rezidual, însă atunci când ficatul este afectat nu are
capacitatea de a își îndeplini sarcinile în mod corespunzător. Bilirubina începe, apoi, să se
acumuleze în sânge și să se scurgă în țesuturile din apropiere. Când se acumulează suficientă
substanță este posibil să apară o nuanță galbenă pe piele, în special în jurul albului ochilor. Deși
acesta este principalul semn, mai există și alte simptome care ar putea indica prezența
hepatitei:
 Pierderea apetitului;
 Stări de amețeală;
 Febră;
 Dureri musculare sau articulare;
 Greață și vărsături;
 Durere abdominală

Cu toate acestea, nu uita faptul că hepatita poate fi, adesea, o boală silențioasă. Așadar, cea mai
sigură cale de a te asigura că ești sănătos este să faci analize în mod regulat și să aduci schimbări
pozitive în stilul tău de viață.

–Hepatita virala acuta vs. cronica

Hepatitele virale reprezinta un grup de afectiuni caracterizate prin alterarea functiei hepatice ca
urmare a multiplicarii virusurilor in celulele acestuia.

 Afectarea hepatica este initial acuta (primele 6 luni de la infectare), majoritatea

virusurilor hepatitice persistand ulterior in organism si modificand progresiv si variabil
arhitectura si functionalitatea ficatului pana la stadii ireversibile.
  Afectiunile hepatice care evolueaza peste 6 luni de la momentul infectarii se numesc
hepatite cronice, iar virusurile ce pot determina aceste boli sunt: virusul hepatitic B
(VHB) in asociere sau nu cu virusul hepatitic delta (D) si virusul hepatitic C (VHC).

Hepatita virala A

Virusul hepatitic A (VHA) determina doar hepatita acuta (se vindeca in 2-3 luni). Diagnosticul
de hepatita acuta cu virus hepatitic A se pune baza manifestarilor clinice si pe prezenta in sange a
anticorpilor Ig M anti-VHA. Acest tip de hepatita nu cronicizeaza si determina protectie imuna
pentru tot restul vietii (prezenta anticorpilor protectori Ig G anti-VHA).
Mainile murdare, alimentele si apa contaminate reprezinta principalele surse de infectie.
Acest virus nu se transmite prin sange, injectii sau interventii chirurgicale.

Hepatita cronica cu virusurile B si D

Cele mai frecvente cai de transmitere a virusul hepatitic B sunt:

 Sangele si produsele de sange infectate

 Contactul sexual neprotejat cu o persoana infectata
 Transmiterea de la mama la fat (momentul nasterii este cea mai sigura cale de infectie)

Diagnosticul de hepatita cronica cu virus B se pune pe baza prezentei markerilor hepatitici, Ag

HBs (antigenul de suprafata) fiind principalul pion in diagnosticul bolii.

Virusul D nu poate duce la o hepatita cronica fara sa coexiste si infectia cu virus B in organism.
Prezenta lui se face prin determinarea antigenului VHD in sange (Ag VHD).

Pentru a beneficia de tratament specific antiviral, singurul in masura sa vindece sau sa controleze
boala, trebuie –evaluati mai multi parametri:

 Nivelul transaminazelor
 Spectrul complet al markerilor hepatitici: Ag Hbs, Ac HBs, Ag Hbe, Ac Hbe, Ac HBc
 Viremia sau concentratia virusului in sange (nivelul ADN-ului VHB)
 Analiza fibrozei hepatice (Fibromax/Fibroscan) pentru decelarea severitatii afectarii
ficatului

Asocierea virusurilor B si D determina in general forme grave de hepatita, frecvent cu

dezvoltarea insuficientei hepatice.

Hepatita cronica cu virus C

 Factorii de risc pentru infectia cu acest virus sunt:

 Contactul intravenos cu ac de seringa infectata

 Transfuzii cu sange infectat
 Droguri administrate intravenos cu ac de seringa infectat
 Mama infectata ce transmite nou-nascutului virusul
 Efectuarea de hemodializa (pacientii cu insuficienta renala cronica in stadiu terminal)
 Contactul sexual cu o persoana infectata - parteneri multipli

Majoritatea infectiilor acute cu virusul hepatitei C progreseaza spre hepatita cronica, ulterior la
ciroza hepatica si chiar la cancer hepatic, mai ales daca nu sunt depistate la timp si tratate sau
daca infectiei virale i se adauga si alti factori ce agreseaza ficatul (alcool, infectia cu virusul
hepatitic B), ori daca persoana are imunitate slaba din cauza altor boli severe.

Diagnosticul de hepatita C se pune pa baza prezentei Ac VHC si a decelarii viremiei (ARN

VHC) pozitive.

Screeningul hepatitelor virale trebuie sa fie integrat in analizele uzuale anuale recomandate in
sistemul medical primar.

Hepatita virală E

Generalități

Virusul hepatic E („E“ de la „enteric“ sau „epidemie“) a fost identificat în 1983 după observarea
unor epidemii de hepatită cu transmitere fecal-orală diferite de hepatită A. Este un virus ARN
care produce o formă de hepatită similară cu cea cauzată de virusul hepatic A. Simptomele şi
evoluţia bolii sunt similare cu cele din hepatită A.

Perioada de incubație

 15-50 de zile

Mod de transmitere

Asemănător hepatitei A, hepatita E se transmite prin contactul cu materii fecale contaminate (se
regăsește de obicei în materii fecale umane sau animale). Virusul hepatic E ajunge cu ușurință la
nivelul apei și a alimentelor. Transmiterea interumană este mai puțin frecventă decât în cazul
virusului hepatic A.
 Cele mai frecvente metode de transmitere a virusului hepatic E sunt următoarele:

 ingerarea alimentelor sau a apei contaminate cu materii fecale infectate

 igienă necorespunzătoare a mâinilor după utilizarea toaletei

 utilizarea tacâmurilor/paharelor folosite în prealabil de către o persoană infectată.

Simptomatologie

 icter

 dureri abdominale

 greaţă

Aspectul patologic cel mai caracteristic este colestaza. Infecţia nu se cronicizează şi nu

predispune pacienţii la ciroza sau carcinom hepatic. Transmiterea este fecal-orala.

Boala este endemica în multe ţări tropicale, unde lipsesc condiţiile igieno-sanitare. Frecvenţa
mortalităţii este de 1-2%, probleme mai grave apar la femeile gravide, cu o rată a mortalităţii de
10-20%.

HEPATITA CRONICA

In hepatita cronica, inflamatia ficatului dureaza cel putin sase luni. Aceasta afectiune poate fi
usoara, provocand daune relativ mici sau mai grave, cauzand distrugerea multor celule hepatice.
Unele cazuri de hepatita cronica duc la ciroza si insuficienta hepatica.

Hepatita cronica este cel mai adesea cauzata de virusul hepatitei B si virusul hepatotei C.
Aceste virusuri sunt in principal transmise de la persoana la persoana prin contact sexual sau prin
contactul cu sange sau alte fluide corporale atunci cand acele sunt impartasite sau in timpul
transfuziilor de sange. Motivul pentru care unele cazuri de hepatita virala devin hepatita cronica,
iar altele nu ramane necunoscut. Adesea, persoana infectata nu este constienta de simptomele
initiale sau simptomele sunt atat de usoare incat pacientul a considerat ca nu are nevoie de
asistenta medicala. Acest lucru este valabil mai ales pentru hepatita cronica C. In timp, ambele
tipuri de hepatita (B si C) pot duce la complicatii grave ale cirozei datorita distrugerii continue a
celulelor hepatice si cicatrizarii rezultate.

SIMPTOME

La inceput, hepatita cronica nu provoaca simptome la toti pacientii. Persoanele cu simptome cel
mai frecvent se plang de oboseală.

Alte simptome comune includ:

 Usor disconfort la nivelul abdomenului superior;

 Pierderea poftei de mancare;
 Stari de voma;
 Dureri in corp.

Daca hepatita cronica devine mai severa, pacientii pot prezenta si urmatoarele simptome:

 Icter (ingalbenirea pielii si a ochilor);

 Umflarea abdomenului;
 Pierdere in greutate;
 Slabiciune musculara;
 Confuzie care poate progresa spre coma.

TRATAMENT

Scopurile tratamentului pentru hepatita cronica sunt prevenirea avansarii bolii si prevenirea
cirozei si insuficientei hepatice. Hepatita cronică B si C sunt tratate cu medicamente antivirale,
iar cele mai noi medicamente au rate incredibile de succes. Daca aveti hepatita C, trebuie sa
primiti vaccinul pentru hepatita A și B, cu exceptia cazului in care testele de sange arata ca
sunteti deja imun la aceste virusuri.

PREVENTIE

Cel mai bun mod de a proteja impotriva hepatitei cronice este sa va protejati impotriva virusilor
hepatitei B si C. Vaccinarile pentru hepatita B sunt recomandate lucratorilor din domeniul
sanatatii si persoanelor care calatoresc in anumite tari. Sugarii sunt acum in mod curent vaccinati
impotriva hepatitei B. Prezervativele trebuie folosite intotdeauna in timpul contactului sexual
pentru a preveni infectia. Atunci cand vreti sa va faceti un tatuaj sau un piercing, asigurati-va ca
procedura se va realiza intr-o unitate in care toate echipamentele sunt sterilizate in mod adecvat.
3. Boli Infectioase cu poarta de intrare tegumentara: tetanus,
turbarea, leptospiroza
TETANOSUL
Tetanosul este o intoxicatie acuta provocata de o neurotoxina produsa de Clostridium tetani.

Bacilii tetanici dau nastere sporilor rezistenti care se pot gasi in sol si in fecalele de animale si
care supravietuiesc ani in sir. In intreaga lume, tetanosul se estimeaza ca produce peste un milion
de decese anual, majoritatea la nou-nascuti si copiii mici, dar boala este atat de rar raportata incat
aceste date sunt estimari generale. Incidenta bolii se coreleaza direct cu nivelul imunizarii
populatiei, atestand eficienta masuratorilor preventive. Pacientii cu arsuri, plagi chirurgicale sau
istoric de abuz de medicamente injectabile sunt foarte predispusi la a dezvolta tetanos. Totusi
tetanosul poate aparea dupa plagi banale sau inaparte. Infectia mai poate aparea postpartum in
uter (tetanos matern) si in ombilicul nou-nascutului (tetanos neonatal).

Manifestarile tetenosului sunt determinate de o exotoxina (tetanospasmina). Toxina poate sa

patrunda in SNC pe calea nervilor motori periferici sau poate fi transportata de sange la tesutul
nervos. Tetanospasmina se leaga ireversibil de gangliozidele membranare ale sinapselor
nervoase, blocand eliberarea de transmitator al inhibarii de terminatiile nervoase si, ca urmare,
determinanand o spasticitate tonica generalizata, de obicei cu supraadaugarea de convulsii tonice
intermitente. O data fixata, toxina nu poate fi neutralizata.

Simptomele tetanosului

Simptomele sunt spasme tonice intermitente ale musculaturii voluntare. Spasmele maseterilor
dau denumirea de falca inclestata.

Perioada de incubatie variaza intre 2 si 50 de zile (in medie, 5-10 zile). Cel mai frecvent simptom
este ridigitatea mandibulei.

Alte simptome sunt inghititul dificil; agitatia; iritabilitatea; redoarea cefei; rigiditatea bratelor sau
a picioarelor; celafeea; febra; durerea de gat; frisoanele si spasmele tonice. Mai tarziu, pacientul
are dificultati de deschidere a gurii (trismus). Spasmul musculaturii faciale produce o expresie
caracteristica de zambet fix si ridicarea a sprancenelor (risus sardonicus). Pot aparea rigiditatea
sau spasmul musculaturii abdominale, cervicale si a spatelui - chiar opistotonus. Spasmul
sfincterian poate determina retentie urinara sau constipatie. Disfagia poate interfera cu hranirea.
Spasmele tonice generalizate caracteristice, dureroase, cu transpiratie profuza, sunt precipitatea
de perturbari minore, ca un curent de aer, un zgomot, sau o miscare. Starea psihica este, de
obicei, echilibrata, dar coma poate aparea dupa spasme repetate. In timpul spasmelor
generalizate, pacientul este incapabil sa vorbeasca sau sa tipe din cauza rigiditatii peretelui
toracic sau spasmului glotic. Spasmele interfera si cu respiratia, determinanad cianoza sau
asifixie faciala. Cauza imediata a mortii poate sa nu fie vizibila.

Temperatura pacientului este doar moderat crescuta, exceptand cazul in care este prezenta o
complicatie infectioasa, ca pneumonia. Frecventa respiratorie si a pulsului sunt crescute.
Reflexele sunt adesea exagerate. Leucocitoza moderata este obisnuita. Pacientii cu tetanos de
lunga durata pot avea manifestari ale unui sistem nervos simpatic foarte labil si hiperreactiv, cu
perioade de hipertensiune, tahicardie si iritabilitate miocardica.

In tetanosul generalizat sunt afectati muschii scheletici din intregul corp. Tetanosul localizat se
poate manifsta cu spasticitatea unui corp muscular din preajma plagii, dar fara trismus.
Spasticitatea poate persista saptamani.

Tetanosul cefalic, infectia tetanica a creierului si a nervilor cranieni, este o forma de tetanos
localizat. Este mai frecvent la copii, la care poate aparea insotit de otita medie cronica. Toti
nervii cranieni pot fi afectati, mai ales perechea VII. Tetanosul cefalic se poate generaliza.

Tetanosul la un nou-nascut este, de regula, generalizat si frecvent fatal. Incepe adesea pe bontul
ombilical curatat inadecvat la copiii nascuti din mame insuficient imunizate. Debutul sau pe
durata primelor 2 saptamani de viata se caracterizeaza prin rigiditate, spasme, si hranire slaba. La
nou-nascutii care au supravietuit a aparut surditatea bilaterala.

Afectarea respiratorie este cea mai frecventa cauza de deces. Spasmul laringian si rigiditatea si
spasmele peretelui abdominal, diafragmei si peretelui toracic determina asfixie. Hipoxemia
poate, de asemenea, induce stop cardiac, iar spasmele faringiene duc la aspirarea secretiilor orale
cu pneumonie consecutiva, care contribuie la moartea hipoxemica.

Diagnosticul de tetanos

Diagnosticul este clinic.

Cheia o constituie un istoric de plaga recent la un pacient cu rigiditatea musculara sau spasme.
Tetanosul poate fi confundat cu meningoencefalita de origine bacteriana sau virala, dar
combinatia de senzoriu intact, LRC normal si spasme musculare sugereaza tetanosul. Trismusul
trebuie diferentiat de abcesul periamigdalian sau retrofariongian sau de alta cauza locala.

C. tetani poate fi uneori cultivat din plaga, dar absenta sa nu infirma diagnosticul.

Tratamentul este cu imunoglobulina si prin ingrijire sustinuta.

Tetanosul are o rata de mortalitate in intreaga lume de 50%, de 15-60% la adultii netratati si de
80-90% la nou-nascuti, chiar daca sunt tratati. Mortalitatea este cea mai mare la extreme de
varsta si la utilizatorii de droguri. Prognosticul este cel mai rezervat daca perioada de incubatie
este scurta si daca simptomele progreseaza rapid sau daca tratamentul este intarziat. Evolutia
tinde sa fie mai usoara daca nu exista focare demonstrabile de infectie.

Terapia necesita asigurarea unei ventilatii adecvate. Alte interventii sunt folosirea din timp si
adecvata de imunoglobulina pentru a neutraliza toxina nefixata; preventia producerii in
continuare de toxina; sedarea; controlul spasmului muscular, hipertonicitatii, echilibrului
fluidelor si infectiei intercurente; ingrijirea permanenta.

Principii generale: pacientul trebuie tinut intr-o camera linistita. Trei principii ghideaza toate
interventiile terapeutice: prevenirea eliberarii in continuare de toxina  prin debridarea ranii si
administrarea de metroinidazol de 500 mg i.v la 6-8 h; neutralizarea toxinei din afara SNC cu
imunoglobunila umana si toxoid tetanis, avand grija sa se injecteze in locuri diferite pentru a
evita neutralizarea antitoxinei; si minimizarea efectului toxinei prezente deja in SNC.

Ingrijirea ranii: deoarece tesutul muscular si mort permite cresterea de C. tetani, debridarea
prompta, minutioasa, mai ales a plagilor intepate, adanci, este esentiala. Antibioticele nu pot
inlocui debridarea si imunizarea adecvate.

Antitoxina: beneficiul antitoxinei derivate de la om depinde de cat de multa tetanospasmina este

deja legata de membranele septice - doar toxina libera este neutralizata. La adulti,
imunoglobulina umana tetanica 3000 de unitati i.m se adiministreaza o data (acest volum mare
poate fi divizat si administrat in locuri diferite). Doza poate fi intre 1500 si 10000 de unitati, in
functie de severitatea plagii. Daca este necesar, imunoglobulina sau antitoxina pot fi injectate
direct in plaga, dar aceasta injectie nu este atat de importanta ca si curatatea minutioasa a plagii.

Tratamentul spasmelor musculare: pentru a controla rigiditatea si spasmele, benzodiaepinele

reprezinta tratamentul standart.

Morfina poate fi administrata la 4-6 h pentru a controla disfunctia sistemului autonom, mai ales
cea cardiovasculara.

Piridoxina (100 mg o data/zi) scade mortalitatea la nou-nascuti. Agenti de ultima generatie care
si-au dovedit efecienta includ valproatul de Na. Corticosteroizii nu s-au dovedit eficienti; nu se
recomanda utilizarea lor.

Antibiotice: rolul terapiei antibiotice este minor comparativ cu debridarea ranii si masurile
suportive generale.

Masurile suportive: in cazuri moderate sau severe, pacientul trebuie intubat. Ventilatia mecanica
este esentiala atunci cand trebuie blocada neuromusculara este necesara pentru a controla
spasmele musculare care afecteaza respiratia. Hiperalimentarea i.v. elimina riscul aspiratiei
incidentale secundare hranirii prin tubaj gastric. Deoarece constipatia este frecventa, scaunele
trebuie mentinute moi. Cateterizarea vezicii urinare este necesara daca apare retentia urinara.
Fizioterapia toracica, frecventa schimbare a pozitiei si provocarea tusei sunt esentiale pentru a
preveni pneumonia. Analgezicele si opioidele sunt adesea necesare.

PREVENTIE

O serie de 4 imunizari contra tetanosului, urmate de rapelurila 10 ani, cu toxoid adsorbent (I

imunizarea primara) sau fluid (in rapeluri) este superioara administrarii de antitoxina in
momentul tratamentului. Toxoidul tetanc este preparat ca atare, amestecat cu tulpinile difterice
atat la adult (Td) cat si la copil (DT), sau combinat atat cu difteric, cat si cu pertussis (DTP).
Adultii au nevoie pentru mentinerea imunitatii de rapeluri regulate la 10 ani. Imunizarea la o
femeie gravida neimunizata sau inadecvat imunizata detrmina imunitate atat activa cat si pasiva
la fat si trebuie administrat la varsta gestationala de 5-6 luni cu un rapel la 8 luni. Imunitatea
pasiva apare odata cu toxoidul matern administrat inaintea varstei gestationale de 6 luni.

Dupa traumatism se administreaza vaccinul antitetanic in functie de tipul de plaga si de istoricul

vaccinarii; imunoglobulina tetanica poate fi si ea indicata. Pacientii care nu au fost anterior
vaccinati primesc a  2-a si a 3-a doza de toxoid la intervale lunare.

RABIE SAU TUBAREA

Rabia (turbarea) este o boala infectioasa virala a mamiferelor cauzata de un virus, virusul rabic,
care se gaseste in saliva animalelor si care afecteaza sistemul nervos central (creierul si maduva
spinarii) atat la animale, cat si la oameni. Animalele infectate cu acest virus pot raspandi boala
prin intermediul salivei sau contactului cu tesutul cerebral. 

Ce cauzeaza rabia

Oamenii pot dobandi boala in urma muscaturilor, produse atat de la animale salbatice, cat si
domestice. Ocazional, virusul se poate transmite si prin intermediul animalelor de companie,
cum sunt pisicile sau cainii, insa aceasta se intampla foarte rar datorita programelor de vaccinare
eficiente. Animalele de companie care nu parasesc niciodata apartamentul au un risc foarte mic
de a fi expuse virusului care determina rabia. In situatii si mai rare, unele persoane se pot infecta
fara a fi muscate de un animal infestat, fie prin manipularea unui animal care e infestat, fie prin
inhalarea virusului, mai ales in locuri in care acesta se gaseste in cantitate foarte mare (pesterile
in care traiesc lilieci, de exemplu).

Simptomele rabiei
Perioada tipica de incubatie a virusului rabic este de 4-6 saptamani. In aceasta perioada, de
obicei nu este prezent niciun simptom al bolii. Primele simptome care apar includ durerea si
amorteala la locul muscaturii. Alte simptome care se pot manifesta sunt:

 Tuse sau senzatia de gat uscat;

 Durere, arsura, mancarime;
 Febra;
 Furnicaturi sau amorteala la locul muscaturii sau al expunerii initiale;
 Durere abdominala;
 Anxietate sau neliniste care se accentueaza si poate evolua spre agitatie extrema.
 Perioade alternante de comportament normal si comportament bizar sau neobisnuit (anxietate,
halucinatii, delir);
 Frica de apa (hidrofobie) sau frica de aer (aerofobie);
 Spasme musculare la nivelul muschilor fetei, gatului sau diafragmului, urmate de convulsii;
 Paralizia, care este adesea singurul simptom;
 Variatii mari ale temperaturii corporale;
 Insuficienta cardiaca si respiratorie.

Diagnosticul rabiei

Pentru diagnosticare rabiei sunt necesare urmatoarele teste:

 Testul direct cu anticorpi fluorescenti. Este un test uzual, rapid, care detecteaza proteinele
ce alcatuiesc virusul rabic. Testul se face prin prelevarea unei mostre de tesut din zona
potential infectata;
 Testul de polimerizare in lant. Acest test detecteaza materialul genetic (ADN) al proteinelor
din virusul rabic, este foarte exact si poate fi facut din saliva, lichid cefalorahidian sau oricare
alt tesut.

Diagnosticul la animale este de asemenea dificil. Animalele care au un comportament ciudat pot
fi infectate cu virusul rabic. Presupunerea ca un animal este infectat se bazeaza pe:

 tipul animalului, unele animale au risc mai mare sa fie infectate, cum ar fi: liliecii, sconcsii,
ratonii, vulpile si coiotii; 
 comportamentul animalului, cum ar fi salivatia excesiva sau comportament agresiv;
 data ultimei vaccinari a animalului.

Tratamentul rabiei

Dupa o expunere posibila la virusul rabic, se impune curatirea ranii si vaccinarea pentru ca
acestea sunt cele mai eficiente metode de a stopa raspandirea infectiei.

Vaccinarea
In cazul expunerii la virusul rabic este necesara administrarea unor vaccinuri. Acestea constituie
terapia post expunere. Vaccinarea ajuta sistemul imun sa combata boala in stadiile timpurii.
Cand se administreaza vaccinurile inaintea aparitiei simptomelor severe, ele previn de obicei
dezvoltarea infectiei si cresc sansele de recuperare. Vaccinul este administrat in functie de riscul
de expunere la virusul rabic. 

LEPTOSPIROZA
Leptospiroza este o boala larg raspandita in toate zonele globului, infecto-contagioasa,
ceafecteaza atat mamiferele domestice si salbatice, cat si omul. Boala se manifesta prin
simptomediferite in functie de serotipul infectant. Este cauzata de germeni din genul Leptospira,
manifestata clinic prin stari de septicemie, icter, hemoglobinurie, tulburari nervoase, renale, iar la
femeilegestante poate provoca avorturi. Leptospirozele constituie un grup de boli infectioase
datorate unor agenti patogeni denumitileptospire din familia Spirochaetaceae.

Sursa de infectie o constituie sobolanii, soarecii si rozatoarele, vitele, porcii, oile si omul bolnav.
Leptospirele se elimina in mediu prin urina, infectand solul, bazinele de apa si produsele
alimentare. Oamenii se imbolnavesc in timpul scaldatului in ape infectate, in timpul lucrarilor
agricole pe terenuri umede etc. Microbul patrunde in organism prin piele, prin mucoasele nazale
sau oculare. Ajunsi in organism, microbii patrund in sange unde se imultesc si apoi trec in
diverse organe - rinichi, ficat, inima, plamani, etc. Transmiterea leptospirelor se realizeaza mai
usor in perioadele calde si umede ale anului, cand germenii gasesc conditii mai bune de
supravietuire in mediul ambiant si cand contactul omului si al cainilor cu apele infectate se
realizeaza intr-o masura mai mare. De obicei, boala apare ca urmare a contactului cu apa in care
a ajuns urina animalelor bolnave de leptospiroza sau purtatoare de bacterii din genul Leptospira.
Foarte des se inbolnavesc muncitorii de la ferme, abatoare si cei care prelucreaza pielea
animalelor.

Manifestarile leptospirozei

Perioada de incubatie este de 2-20 zile. Boala incepe brusc cu frisoane foarte violente, febra
puternica chiar de la inceput (41,5-42°C), cefalee puternica cu scaderea capacitatii de
concentrare, dureri in articulatii, insomnie si slabiciune generala si lipsa poftei de mancare.
Apar tulburari hemoragice sub forma de hemoragii nazale, gastrointestinale. Forma icterica se
manifesta prin aparitia icterului, pielea si mucoasele devinind galbene. Icteul apare in a 2-3 zi
de boala, apoi dispare peste 2-3 saptamani. Forma renala se manifesta prin aparitia
anuriei (lipsa urinei). Este foarte importanta adresarea cat mai urgenta la medic. Daca in
asemenea cazuri bolnavul nu se adreseaza medicului, survine decesul. 
Boala poate evolua in forme usoare sau grave cu o durata de 3- 4 saptamani. Convalescenta este
de lunga durata si se manifesta printr-o astenie pronuntata. Uneori poate da complicatii oculare -
iridociclita sau cardiace - miocardita (inflamatia muschilor inimii). Tratamentul se efectueaza
numai in conditii spitalicesti obligatorii. Cu cat spitalizarea e mai precoce, cu atat rezultatele
tratamentului sunt mai incurajatoare.

Diagnosticarea leptospirozei

Diagnosticul Leptospirozei este foarte important si greu de stabilit, de aceea necesita o

investigare minutioasa.

1. Examenul sangelui arata in leptospiroza un sindrom inflamator:

 VSH-ul este mult crescut;

 fibrinogenul seric este crescut;
 creatinkinaza are valori mari;
 numarul de leucocite si neutrofile este deseori, modificat.

2. Examenul LCR:

 se practica datorita semnelor meningeale;

 este deseori modificat in leptospiroza;
 leptospirele sunt izolate din sange sau LCR in primele 10 zile de boala sau din urina dupa
prima saptamana;

3. Metoda microscopica :

 pe fond intunecat se poate permite vizualizarea leptospirelor, dar e putin specifica;

 imunofluorescenta este mult mai specifica si utila, dar nu e disponibila in toate laboratoarele
clinice;

4. Metoda serologica:

  testul MAT, testul macroscopic de aglutinare;

 ELISA, test care utilizeaza o gama larga de antigeni cu reactivitate

Tratamentul leptospirozei

Antibioticoterapia este tratamentul de baza la persoanele infectate cu Leptospiroza. Se

recomanda ca odata stabilit diagnosticul sa se inceapa cat mai repede. Se admite o intarziere de
maxim 4 zile, in care in aceasta perioada nu e pusa viata pacientului in pericol.
 In cazuri severe se recomanda administratrea intravenoasa a antibioticului. In forme usoare,
tratamentul se va efectua cu administrare orala.

4.Boli infecto-contagioase cu porti de intrare multiple:septicemia , infectia HIV

SEPTICEMIA
Septicemia este o afectiune care apare in urma unei infectii din organism si care poate pune
viata in pericol. In momentul in care organismul se confrunta cu o infectie, acesta elibereaza
anumite substante chimice in sange pentru a o combate. Daca dupa eliberarea acestor substante
chimice in sange exista anumite dezechilibre in organism, pot aparea unele modificarei care sa
afecteze si alte organe. Acesta este momentul in care septicemia apare in organism.

Cum se manifesta septicemia

Tensiunea arteriala este afectata in cazul in care septicemia avanseaza foarte mult. Poate
face ca tensiunea arteriala sa scada atat de mult, incat sa provoace moartea pacientului.
Inceperea tratamentului din timp poate creste sansele de supravietuire.
Septicemia poate aparea in orice moment si la orice varsta, dar este cel mai des intalnita in
cazul:
 Persoanelor varstince
 Femeilor gravide
 Copiilor care inca nu au implinit 1 an
 Persoanelor care sufera de anumite afectiuni cronice, diabeticilor, celor care sufera de
afectiuni renale sau pulmonare. In aceasta categorie intra si persoanele care sufera de
diverse forme de cancer
 Persoanelor cu un sistem imunitar foarte slab
 Persoanelor care sunt deja intr-un stadiu avansat de boala si se afla la terapie intensiva
 Celor care au rani sau arsuri pe corp
 Celor care respira cu ajutorul aparatelor
 Persoanelor care au urmat un tratament cu antibiotice sau corticosteroizi
De cele mai multe ori, orice tip de infectie apare in organism poate duce la aparitia
septicemiei. Fie ca vorbim de infectii bacteriene, virale sau fungice, toate pot genera
complicatii, dar cele mai sigure infectii care pot duce la aparitia septicemiei sunt:
 Pneumonia
 Infectii la nivelul sistemului digestiv, in care sunt implicate organe ca stomacul si
colonul
 Infectii la nivelul sistemului urinar, al rinichilor sau al vezicii urinare
 Bacteremia sau infectia fluxului sanguin

Simptomele septicemiei

Principala conditie ca septicemia sa apara este ca persoana in cauza sa aiba o infectie in

organism sau sa fie probabil acest lucru, iar urmatoarele simptome sa isi faca aparitia:
 Modificari de ordin mental
 Tensiune arteriala foarte scazuta
 Respiratie accelerata cu 22 de respiratii pe minut sau mai multe
Septicemia poate avansa pana ajunge la un soc septic atunci cand au loc compliatii la
nivelul sistemului circulator, la nivelul celulelor corpului si la modul in care
organismul isi foloseste energia. Socul septic este cel care poate provoca moartea, nu
septicemia. Insa, pentru ca socul septic sa fie diagnosticat, este nevoie de anumite
simptome:
 Necesitatea de a mentine sub control tensiunea arteriala, mai exact un nivel ridicat al
acesteia, cu ajutorul medicamentelor.
 Depistarea acidului lactic in sange in cantitati ridicate, dupa ce a fost administrat un
tratament. Prezenta acidului lactic in sange inseamna ca celulele nu pot folosi asa cum
trebuie oxigenul.
Cum tratam septicemia

Exista numeroase medicamente cu ajutorul carora pot fi tratate septicemia si socul

septic, printre care se numara:
 Antibioticele – este un tratament care trebuie sa inceapa imediat ce afectiunea a fost
descoperita. Se incepe cu un tip de antibiotice cu spectru larg, care actioneaza impotriva
unui anumit tip de bacterii, care sunt administrate intravenos. Ulterior, dupa ce
rezultatele analizelor indica o imbunatatire, medicul va poate prescrie un alt tip de
antibiotic, prin care trebuie eliminate bacteriile ce cauzeaza infectia.  
 Fluide intravenoase – de cele mai multe ori, persoanele care se confrunta cu septicemia
primesc fluide intravenoase, intr-un interval de 3 ore. 
 Vasopresoare – sunt un tip de medicamente ce trebuie administrate in cazul in care
tensiunea arteriala ramane in continuare mica, chiar si dupa administrarea tratamentului
intravenos. Acesta contribuie la cresterea tensiunii arteriale si la contractarea vaselor de
sange.
Pentru tratament, in functie de recomandarile medicului, se mai pot amdinistra doze mici
de corticosteroizi, insulina – care ajuta la mentinerea unui nivel stabil de zahar in sange,
analgezice, sedative sau medicamente care sa controleze sistemul imunitar si raspunsurile
acestuia la infectii.

In unele cazuri este nevoie si de o interventie chirurgicala pentru eliminarea uneia sau mai
multor infectii din organism. Se intervine in cazurile de abcese, gangrena sau tesuturi
infectate. 

Cand este necesar sa mergi la medic

In cazul in care sunteti suspect ca suferiti de septicemie sau ca aveti o infectie de orice
fel, medicul de familie va poate recomanda sa mergeti la departamentul de boli
infectioase. Acolo, pentru a incerca sa decopere cauza si sa puna un diagnostic, medicul va
v-a supune mai multor teste. 

Initial va fi nevoie de analize de sange, care vor fi extrase din doua zone diferite, in urma
carora medicul va putea constata urmatoarele: daca exista sau nu o infectie, daca exista
probleme la coagularea sangelui, daca exista nereguli la nivelul ficatului sau rinichilor, care
este prezenta de oxigen din sange si daca exista anumite dezechilibre electrolitice.  
 Investigatii medicale utile in stabilirea diagnosticului de septicemie

In functie de simptomele pe care le prezentati, medicul va trece si la urmatoarele tipuri de

analize, pentru ca situatia generala sa ii fie mult mai clara:
 Teste de urina – sunt necesare in cazul in care medicul este de parere ca puteti suferi o
infectie urinara sau doar vrea sa se asigure ca nu exista anumite becterii in aceasta.
 Teste de secretii – in cazul in care aveti o rana care pare a fi infectata, medicul poate lua
o mostra pentru verificare, astfel incat sa stie ce fel de antibiotic trebuie administrat.
 Secretii respiratorii – in cazul in care exista tuse cu mucus, secretia poate fi testata
pentru a putea determina bacteria care se afla in spatele infectiei.
Daca in urma investigatiilor efectuate de medic, acesta tot nu reuseste sa descopere cauza
infectiei, pot fi efectuate si cateva teste de imagistica:

 Radiografie – prin care pot fi observate foarte bine, daca exista, probeleme de la nivelul
plamanilor.
 Tomografie computerizata – cu ajutorul scanarilor CT se pot observa mai usor infectiile de
la nivelul pancreasului sau apendicelui, din mai multe unghiuri. 
 Ecografie – cu ajutorul undelor sonore se produc imagini pe un monitor, ceea ce poate fi util
pentru medic in ceea ce priveste controlul la nivelul ovarelor sau al vezicii biliare. 
 RMN – aceasta varianta este folosita in cazul infectiilor ce pot aparea la nivelul tesuturilor
moi.
Asa cum am mentionat anterior, septicemia poate avansa foarte usor intr-un soc
septic. Odata cu inrautatirea septicemiei sunt afectate numeroase organe, ca inima,
creierul si rinichii, iar fluxul sanguin catre acestea are de suferit.  Poate duce la aparitia
cheagurilor de sange la nivelul anumitor organe, la maini, picioare sau degete.  

Acest lucru poate duce la paralizarea acestor organe si la moartea tesuturilor din care sunt
compuse. In cele mai multe cazuri, septicemia apare sub forme usoare, dar in cazul in care
intervine socul septic, rata mortalitatii este de aproximativ 40%. 

Este importat de retinut ca persoanele care s-au confruntat cu septicemia sunt predispuse
unui nou episod de infectii viitoare.

Septicemia in timpul sarcinii si dupa

In cazul femeilor insarcinate, septicemia poate aparea din cauza unei infectii, cum ar fi
infectia urinara sau pneumonia. De asemenea, septicemia mai poate aparea si din cauza
bacteriei E.coli. Aparitia septicemiei la femeile gravide poate avea numeroase cauze:

 Pierderea sarcinii in urma unui avort spontan sau indus: in urma unui avort, femeile
sunt mult mai predispuse la infectii decat in orice alta situatie. De asemenea, avorturile
sau nasterile care au loc in afara unei unitati medicale, intr-un mediu care nu este steril,
reprezinta un risc major de aparitie a infectiilor. Durerile abdominale, menstruatia
decolorata si mirositoare, sensibilitatea abdominala, temperatura si oboseala sunt doar
cateva dintre semnele care ar trebui sa le ingrijoreze pe femeile care au trecut recent
printr-un avort.
 Operatia de cezariana: septicemia poate aparea in urma oricarei interventii chirurgicale,
deci poate aparea si in urma cezarianei. 

 Mastita: o infectie la san care poate declansa septicemia. 

 Orice tip de afectiune virala sau bacteriana: femeile insarcinate sunt mai predispuse la
septicemie daca se confrunta cu gripa, raceala sau orice afectiune de acest fel.  
Chiar daca poate parea imposibil, septicemia apare chiar si la bebelusi, chiar in prima
luna de viata. Aparitia afectiunii este cauzata de o infcetie pe care a primit-o prin
sange si poate fi diagnisticata in timpul nasterii sau dupa nastere. Este mai des intalnita
la copiii care au o greutate scazuta la nastere sau care sunt nascuti prematuri deoarece
sistemul lor imunitar este scazut si sunt mult mai sensibili decat un copil nascut la termen.  
Printre simptomele septicemiei la bebelusi se numara:
 Apatia
 Nu se hranesc cum trebuie
 Au o temperatura a corpului scazuta
 Au intreruperi de respiratie
 Febra
 Culoarea palida a pielii si circulatia sangelui slaba, cu mainile si picioarele reci
 Varsaturi, diaree si convulsii
 Ingalbenirea pielii si a albului ochilor
Septicemia este in continuare una dintre principalele cauze ale decesului infantil , dar
daca este descoperit la timp, copilul va fi tratat si va duce o viata normala. Problemele pot
fi evitate si daca inainte de sarcina sunt realizate ecografii si testari ale acestei afectiuni.  
In cazul persoanelor varstnice, setpicemia apare in special din cauza imunitatii scazute. In
plus, afcetiunile precum diabetul, problemele renale, cancerul sau tensiunea arteriala
crescuta sunt frecvente la persoanele care au septicemie. Cu toate acestea, cea mai
raspandita infectie care duce la aparitia septicemiei ramane infectia la nivelul tractului
urinar.
Recuperarea in urma tratamentului pentru septicemie poate dura chiar si pana la 18 luni, iar
multi dintre pacienti se vor recupera complet. In schimb, exista si pacienti care vor ramane
cu anumite simptome pentru o perioada indelungata. Ceea ce se numeste sindrom post-
septic, mai exact sindromul celor care raman cu anumite simptome dupa tratarea afcetiunii,
este recunoscuta prin intermediul unor simptome: 
 Organe afectate
 Insomnie
 Cosmaruri
 Dureri musculare si articulare
 Stare generala de oboseala
 Un nivel scazut de concetrare
 Reducerea functiilor cognitive
 Stare generala si stima de sine scazute
Cum putem preveni septicemia

Exista si cateva metode prin care puteti incerca sa stai departe de aceasta afectiune, prin
reducerea riscului de aparitie a oricarui tip de infectie in organism. De aceea, este
important sa va vaccinati de cate ori este nevoie, fie ca este vorba de gripa, penumonie sau
alt fel de infectii. Daca va contruntati cu rani, incercati sa le curatati cum trebuie, pentru a
nu permite unei infectii sa isi faca aparitia. 

Spalati-va intotdeauna pe maini, ori de cate ori este nevoie. Bacteriile se pot lua rapid pe
maini si pot ajunge in gura, de unde se extind foarte usor. 
Daca sunteti de parere ca va confruntati cu o infectie, vizita la medic nu este
optionala. Nu este o afectiune contagioasa, dar agentii patogeni care au dus la aparitia
acesteia sunt. Retineti ca septicemia se raspandestea in organism de la infectia initiala la
celelalte organe prin sange.

Trebuie sa retineti ca septicemia este o urgenta medicala care nu poate astepta, in special
pentru ca se poate extinde foarte repede in organism. Nu are un anumit tip de simptome pe
care sa il puteti urmari, ci este o combinatie pe care numai la medic o puteti diagnostica
corect. 

SIDA
SIDA (sindromul imunodeficientei umane dobandite) este o afectiune provocata de virusul
imunodeficientei umane, HIV, care ataca si distruge progresiv sistemul imunitar al
organismului. Virusul Imunodeficientei Umane (virusul HIV) este cel care, in urma infectiei,
declanseaza Sindromul Imunodeficientei Umane (SIDA). Este important de retinut ca nu toate
persoanele infectate cu virusul HIV manifesta si SIDA. Aceasta afectiune apare in cazul
persoanelor infectate cu HIV si conduce la o expunere marita catre infectii sau catre anumite
forme de cancer. 

Cauzele infectiei cu SIDA

Principala cazuza a contaminarii cu virusul HIV/SIDA este interactiunea cu o  persoana

seropozitiva la HIV care, insa, nu prezinta in mod obligatoriu semnele bolii. Ea este totusi
purtatoare de virus si deci susceptibila sa il transmita. Transmiterea virusului SIDA se face in trei
modalitati principale: 

 pe cale sexuala (la nivelul mucoaselor genitale, fie ca este vorba de sperma, de lichid prostatic
sau de secretii vaginale);
 pe cale sangvina (transfuzia sangelui sau a produselor sangvine contaminate, utilizarea de
seringi infectate);
 pe cale transplacentara (de la mama seropozitiva la copil, in timpul sarcinii) si in cursul
alaptarii materne. 
Virusul fiind, de asemenea, prezent in lacrimi si in saliva, este deci posibila o contaminare prin
muscatura, precum si o contaminare in cazul unui sarut profund, in caz de leziuni ale mucoaselor
bucale. Totusi, n-a fost raportat niciun caz de transmisie de acest tip.

Calea sangvina - Este un mod de transmisie puternic contaminant, riscul fiind evaluat la 90%,
fie ca este vorba de transfuzii, fie ca se intampla prin injectarea de droguri pe cale venoasa.
Reutilizarea materialului medical (seringi de plastic, ace) fara sterilizarea lui, un act legat de
penuria de material, este un factor subestimat de contaminare, a carui importanta ramane de
evaluat si care justifica cea mai mare atentie, cel putin individuala. Transmisia prin acele de
acupunctura sau prin cele de tatuaj si prin lamele de ras este posibila din punct de vedere teoretic.

Calea sexuala - Este calea de contaminare cea mai raspandita, toate practicile sexuale putand fi
contaminante in diferite grade. Transmisia infectiei este favorizata de microtraumatismele
mucoaselor si de bolile transmisibile sexual care antreneaza ulceratii la nivelul organelor
sexuale, prin raporturile sexuale in perioada menstrei (perioada cea mai contaminanta la femeia
seropozitiva) si prin sodomie (coit anal), din cauza fragilitatii mucoasei rectale. Este suficient si
un singur raport sexual ca sa se produca contaminarea.

SIDA - transmiterea de la mama la fat 

Toti copiii nascuti din mame seropozitive sunt seropozitivi la nastere, deoarece ei poarta
anticorpii mamelor lor. Atunci cand nu sunt infectati, ei devin seronegativi. Se poate incerca
totusi sa se verifice daca este prezent chiar virusul incepand cu varsta de 3 luni, multumita
tehnicilor de cultivare a virusurilor. Boala evolueaza lent (in vreo zece ani) la aproximativ 75%
dintre copii si foarte rapid (in mai putin de 5 ani) la aproximativ 20% din cazuri. Exista un risc
de transmisie a HIV prin laptele matern. Desi n-a fost inca posibil sa se masoare cu precizie,
Organizatia Mondiala a Sanatatii estimeaza ca la copiii hraniti la san de mamele seropozitive
pana la 15% dintre infectile cu HIV ar putea fi ocazionate de alaptare.

Simptomele infectiei cu SIDA 

Tabloul clinic al acestei infectii prezinta o variabilitate foarte mare, de la perioade lungi
asimptomatice, pana la o evolutie fulminanta. Din momentul infectarii exista o serie de etape
evolutive.

Infectia acuta - Simptomatologie nespecifica ce poate aparea pe parcursul primei luni de la

contactul infectat. Infectia HIV este rareori diagnosticata in aceasta perioada. Aceasta primo-
infectie ia aspectul unei mononucleoze infectioase:

 febra care poate dura si o luna;

 tumefactie a ganglionilor limfatici;
  curbaturi, dureri articulare;
 eruptie cutanata care evoca o rujeola - sau uneori urticarie;
 disfagie (greutate la inghitit) dureroasa. 

In cursul acestei faze au mai fost descrise si candidoze acute, care afecteaza mucoasele, ca si
ulceratii bucale. Mult mai rar survin manifestari neurologice: meningita acuta limfocitara,
paralizie faciala, mielopatie, neuropatie periferica, encefalita. Aceasta primo-infectie dispare
spontan in aproximativ o luna.

Etapa asimptomatica a infectiei cu SIDA

Aceasta dureaza de la 1 la 10 ani (sau mai mult) si corespunde unei faze de multiplicare a
virusului. Aceasta perioada poate sa nu se traduca prin niciun simptom. In 20% pana la 50% din
cazuri aceasta se manifesta prin adenopatii (umflarea ganglionilor limfatici) generalizate si
persistente. Acestea sunt, in general, simetrice si afecteaza mai frecvent regiunile cervicala,
maxilara, submaxilara si occipitala.

Etapa simptomatica a infectiei cu SIDA

Progresia infectiei continua. Apare simptomatologia patologia infectilor HIV.

Etapa SIDA- Este definita prin scaderea celuleor CD4 sub 200 celule/mmc, sau de aparitia unei
patologii definitorii SIDA.

Pe masura ce virusul se multiplica si degradeaza sistemul imunitar al organismului pot aparea

frecvent simptome si manifestari ale HIV precum:

 Senzatie de oboseala cronica;

 Inflamarea nodulilor limfatici;
 Probleme de respiratie;
 Febra si frisoane;
 Scadere in greutate;
 Tuse uscata.

In stadii avansate ale infectiei, apare si SIDA, manifestata prin simptome precum:

 Diaree cronica;
 Aparitia de limfoame si infectii recurente;
 Iritatii ale pielii;
 Aparitia herpesurilor genitale;
 Dureri de cap constante;
  Lipsa energiei asociata cu aparitia oboselii la cel mai mic efort;
 Paloare;
 Transpiratii nocturne.

Diagnosticarea infectiei cu SIDA

Initial, se efectueaza un test ELISA. Daca testul este pozitiv, se efectueaza un test Western Blot
de confirmare. Daca ELISA este negativ insa exista suspiciune clinica sau epidemiologica de
infectie HIV recenta, fie se efectueaza incarcatura virala, fie se repeta testul ELISA.

Testele ELISA si Western Blot pot fi negative in primele luni (maxim 6 luni), cat timp
organismul nu a inceput sa produca anticorpi (fereastra serologica), motiv pentru care o serologie
negativa trebuie repetata la 6 luni.

Diagnosticarea HIV este foarte importanta deoarece inceperea unui tratament inainte de
instalarea complicatiilor creste speranta de viata.

Tratamentul infectiei cu SIDA

Tratamentul consta in administrarea de medicamente antiretrovirale care actioneaza in diferite

etape ale replicarii virale. Tratamentul infectiei HIV este intotdeauna combinat (bazat pe asocieri
medicamentoase), administrandu-se mai multe antiretrovirale pentru a se asigura blocarea mai
multor mecanisme de replicare virala.

Odata inceput, tratamentul trebuie continuat pe viata deoarece intreruperea   tratamentului duce

la pierderea avantajelor obtinute in cursul terapiei (cresterea sau mentinerea celulelor CD4) si
este asociat cu un risc crescut de dezvoltare a rezistentei la medicamentele utilizate.

In absenta tratamentului, speranta la viata in infectia HIV este mult mai redusa, mortalitatea fiind
in principal pusa pe seama progresiei SIDA si asocierei infectilor oportuniste. Sub tratament
eficace speranta de viata creste, ajungand la valori similare cu ale populatiei fara HI

6. Alte boli infectioase variate : rabia, tetanus, Hepatita B, C si infectiile nozocomiale

Infectiile nozocomiale

Prin infectii nosocomiale sunt acele infectii pe care un pacient le dezvolta in timpul
spitalizarii. Mai sunt numite infectii intraspitalicesti.
Ce inseamna infectii dobandite in spital

Conform definitiei, o infectie nosocomiala este contractata din cauza unei infectii ori a unei
toxine care exista intr-un anume loc, cum ar fi un spital. In prezent, termenul de "infectii
nosocomiale" este folosit interschimbabil cu "infectii dobandite in spital".
Termenul de infectii nosocomiale se refera la orice afectiuni sistemice ori localizate care
rezulta dintr-o reactie la un agent infectios ori la o toxina 2. Clasificarea infectiilor nosocomiale
este importanta si trebuie facuta diferenta. In mod normal, o perioada de 48 de ore de la
internarea pacientului este folosita pentru a face diferenta intre infectiile dobandite in spital si
infectiile dobandite in comunitate.
In cazul infectiilor contractate in unitati spitalicesti, exista anumite caracteristici:
- infectia trebuie sa apara pana la 48 de ore dupa internarea in spital
- pana la 3 zile dupa externarea pacientului
- pana la 30 de zile dupa o operatie
- intr-o unitate medicala, cand o persoana a fost internata din alte motive ce exludeau infectia.

Simptome infectii nosocomiale

Expertii spun ca simptomele unei infectii intraspitalicesti variaza in functie de tip. Cele mai
frecvente tipuri de infectii luate din spital sunt: infectiile de tract urinar, infectiile ce apar la
locul interventiei chirurgicale, gastroenterita, meningita si pneumonia.
Astfel, simptomele acestor tipuri de infectii pot fi: secretii purulente dintr-o rana sau leziune,
febra, tuse, dificultate in respiratie, senzatia de usturime in timpul urinarii sau dificultate la
urinare, durere de cap, greata, varsaturi, diaree.
Pacientii care dezvolta noi simptome in timpul sederii in spital vor avea si alte simptome, cum
ar fi durerea la locul infectiei si iritatia zonei respective.

Cauze infectii nosocomiale

Exista mai multe tipuri de microorganisme care pot cauza infectii intraspitalicesti: bacteriile,
fungii si virusurile se afla printre acestea. Doar bacteriile sunt cauza a aproape 90% dintre
cazurile de infectii nosocomiale, spun specialistii1.
Pentru ca multi pacienti au sistemul imunitar compromis in timpul internarii in spital, acestia
au un risc mai mare de a lua o infectie. Printre bacteriile care sunt responsabile de aparitia
infectiilor dobandite in spital se afla: stafilococul auriu, E. coli, enterococcusul, Pseudomonas
aeruginosa. Alti agenti care sunt implicati in infectiile dobandite in spital sunt: streptococii,
acinetobacter, stafilococi coagulazo-negativi, Bacillus cereus, etc.
Cum se transmit aceste infectii

Este important sa cunoastem caile de transmitere ale acestor microorganisme. Bacteriile, fungii
si virusurile se raspandesc in principal prin contactul direct, de la o persoana la alta persoana.
Asta inseamna ca bacteriile se transmit prin intermediul mainilor murdare si prin instrumentele
medicale (catetere, aparatele care ajuta pacientii sa respire si alte unelte folosite in spitale).
Agentii patogeni nosocomiali pot fi transmisi de la o persoana la alta, din mediul inconjurator
sau din apa contaminata ori din alimentele contaminate, de la persoanele infectate, de pe pielea
contaminata a personalului medical din spital sau prin contactul cu obiecte folosite la comun si
cu suprafete folosite de aceleasi persoane.
Numarul cazurilor de infectii dobandite in spital poate sa creasca atunci cand exista situatii
cand antibioticele sunt folosite in exces ori sunt folosite in mod necorespunzator. Din acest
motiv, unele bacterii ajung sa fie rezistente la mai multe tipuri de antibiotice.

Tratament pentru infectii nosocomiale

Tratamentele pentru aceste probleme depind, desigur, de tipul infectiei. Medicul va recomanda
antibiotice si odihna. Pentru a incuraja procesul de vindecare si pentru a impiedica
deshidratarea, medicul va incuraja pacientul sa adopte o alimentatie sanatoasa, sa bea o
cantitate optima de lichide si sa se odihneasca la pat.

Masuri prin care pot fi prevenite infectiile nosocomiale

Unele dintre masurile generale pentru a controla raspandirea acestor tipuri de infectii sunt:
- Analizarea unitatii de terapie intensiva, pentru a se vedea daca persoanele cu o infectie
dobandita in spital trebuie sa fie izolate de ceilalti pacienti;
Identificarea tipului de izolare necesara pentru acel pacient, pentru ca masura ajuta la
protejarea altor pacienti si reduce riscul de infectie;
Observarea igienei mainilor, ceea ce implica spalarea mainilor inainte si dupa atingerea
oamenilor din spital;
- Personalul medical trebuie sa poarte echipamentul potrivit, cum ar fi manusi, halate si masti
medicale;
- Curatarea corespunzatoare a suprafetelor, la intervalul de timp recomandat;
- Saloanele pacientilor trebuie sa fie bine ventilate.
Situatii in care infectiile nu sunt considerate a fi nosocomiale sunt1:

1. Infectiile care au fost prezente la momentul in care pacientul s-a internat in spital si care au
devenit tot mai complicate, indiferent de schimbarile patogenilor sau simptomelor care rezulta
intr-o noua infectie;
2. Infectiile care sunt dobandite prin placenta, din cauza unor boli precum toxoplasmoza,
rubeola, sifilisul ori citomegalovirusul si care apar la 48 de ore dupa nasterea bebelusului.

SPOR LA INVATAT!