Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Boris Nedelciuc
1. Definiţie.
Piodermitele sunt infecţii cutanate, produse de agenţi bacterieni, mai frecvent flora gram-pozitivă
(stafilococi şi streptococi), mai rar flora gram-negativă (Escherichia, Enterobacter, Klebsiela, Proteus,
Pseudomonas), cu evoluţie acută, subacută sau cronică şi simptomatologie variabilă – leziuni primare
sau secundare, alterări superficiale sau profunde, localizare circumscrisă sau diseminată.
2. Etiopatogenie.
Sub aspect clinic, în stafilocociile pielii glabre predomină: a) bulele – impetigo-ul bulos stafilococic,
sindromul Lyell infantil; b) leziunile eritemato-scuamoase – eritrodermia exfoliativă Ritter von
Rittersheim sau c) pseudotumorale – granulomul piogenic; în stafilocociile glandelor sudoripare: d)
nodulii – pseudofurunculoza, hidrosadenita supurativă; iar în stafilocociile pilo-sebacee: e) leziunile
pustuloase sau papulo-pustuloase – foliculita superficială, foliculita profundă, furunculul (imaginea
alăturată mai sus), carbunculul.
Referitor la streptococii, acestea respectă foliculul pilos. Sub aspect morfologic, predomină erupţiile: a)
eritematoase – erizipelul); b) buloase sau veziculo-buloase, numite şi flictene – impetigo-ul contagios
(imaginea alăturată mai jos), cheilita angulară, turniola; c) eritemato-scuamoase – pitiriazisul alb al feţei;
d) eroziunile şi ulceraţiile – intertrigo-ul, ectima.
Unele piodermite pot depăşi limitele pielii, ajungând până la muşchi şi fascii. Astfel, gangrena gazoasă,
produsă de Clostridium perfringens, şi fasceita necrozantă (imaginea alăturată mai jos), produsă de
Streptococcus pyogenes, sunt infecţii profunde, cu simptomatologie severă şi potenţial letal mare.
4. Diagnostic.
Diagnosticul clinic nu prezintă dificultăţi. Uneori, pot fi utile următoarele explorări: hormonale,
biochimice, imune etc. În piodermitele cronice, recidivante se recomandă însămânţări la flora bacteriană
cu aprecierea sensibilităţii la antibiotice.
5. Tratament.
Combaterea piodermitelor include medicaţia sistemică şi topică. Cea sistemică cuprinde: a) tratamentul
etiotrop – peniciline în streptodermii, respectiv cicline, macrolide, cefalosporine, chinolone etc. în
stafilodermii; b) tratamentul patogenic – imunoterapie specifică (vaccin, autovaccin, anatoxin, antifagin,
bacteriofag, imunoglobulină, gamaglobulină) şi nespecifică (autohemoterapie, pyrogenal, licopid,
imunofan) şi c) tratamentul adjuvant – vitamine (A, E, C, grupul B), substanţe minerale (zinc, magneziu,
seleniu) etc. De menţionat că imunoterapia este binevenită doar în piodermitele cronice, recidivante,
sub un control minuţios al parametrilor imunităţii celulare şi umorale. Medicaţia topică prevede
administrarea următoarelor produse: a) antiseptice (lactat de etacridină, digluconat de clorhexidină), b)
coloranţi anilinici (albastru de metilen, verde de briliant, violet de genţiană), c) antibiotice (baneocină,
mupirocină, bacitracină, acid fusidic) etc. În piodermitele supurative sunt întrebuinţate şi d) remedii cu
acţiune decapantă, spre exemplu ihtiolul, iar în unele cazuri (furuncul, carbuncul) se practică e)
intervenţii mini-chirurgicale.