Şcoala Postliceală Sanitară Sfântul Ierarh Nectarie

Microbiologie, virusologie şi parazitologie

Sănătatea oamenilor și virusurile gripale și cele ale

poliomielitei

Gheorghe (Căciulă) Elena-Liliana

AMG I B

1
 Sănătatea este o stare de bine complet, fizic, mental și social și nu constă doar în absența bolii
sau a infirmității. Sănătatea este un proces dinamic aflat într-o continuă remaniere (definiția sănătății
conform Organizației Mondiale a Sănătății, 1946). 1
Boala este ruperea echilibrului, a armoniei, un semnal de alarmă tradus prin suferința fizică,
psihică, o dificultate sau o inadaptare la o situație nouă, provizorie sau definitivă.
Fiecare bolnav modelează în mod concret o anumită stare de boală, în conformitate cu
particularitățile individualității sale biologice și reactive și în stricta dependentă de condițiile concrete
de îmbolnăvire.

Caracteristici ale stării de boală

- apare ca urmare a unei agresiuni patogene din mediu;
- include un complex caracteristic de reacții de raspuns ale organismului supus acțiunii
agentului patogen;
- starea funcțională a organismului se caracterizează prin deficientă mai mult sau mai puțin
importantă a mecanismelor de reglare a funcțiilor;
- reducerea capacității de adaptare a organismului;
- diminuarea capacității de muncă și de integrare socială;
- orice boală afectează organismul în ansamblul său.

Omul trăiește într-un mediu populat de o imensitate de microorganisme, fiind el însuși purtătorul
unora dintre ele. Dimensiunile lor reduse au fãcut ca ele să scape mult timp observației, dar rezultatele
activității lor au fost sesizate mereu. Astfel, omul a “selectat” anumite microorganisme pe care le-a
folosit în scopuri practice (dospirea pâinii, fermentația vinului, a berii etc.), practicând în același timp
inconștient tehnici de sterilizare care i-au permis conservarea pentru un timp îndelungat a alimentelor.
Rolul microorganismelor în etiologia bolilor infecțioase a fost descoperit doar în a doua jumătate
a secolului trecut. Microbiologia, știința care se ocupă cu studiul organismelor microscopice, devine
o știință de sine stătătoare la sfârșitul secolului al XIX-lea în urma descoperirilor lui Pasteur,
precedate de multe secole de observații și cercetări. Astăzi microbiologia este o știință foarte vastă,
cu multe ramuri cum sunt: microbiologia medicală (umană și veterinarã), microbiologia plantelor,
microbiologia industriala etc.

Virusurile sunt agenți patogeni alcătuiți din proteine și acizi nucleici de dimensiuni extrem de
mici - între 10 și 300 milimicroni – vizibile doar cu ajutorul microscopului electronic și activând
întotdeauna ca paraziți celulari și intracelulari. Virusurile sunt lipsite de organizare celulară și
intracelulară și ocupă un loc intermediar între moleculele proteice și bacterii, având forme spațiale
diferite: cilindrice, sferice, ovoidale, poliedrice etc. Sub aspect compozițional, virusurile au doar un
singur tip de acid nucleic (ARN sau ADN) și nu dispun de un complex enzimatic capabil de

1
https://ro.wikipedia.org/wiki/Sanatate

2
reproducere. Odată pătrunse în celula gazdă, virusurile modifică metabolismul celular, astfel încât,
în locul metabolismului celular caracteristic, se substituie metabolismul specific virusului.
Bolile produse de către virusuri se numesc viroze și se manifestă atunci când sistemul
imunitar, genetic sau dobândit, nu mai poate face față atacului virulent. Virozele cele mai frecvente
la om sunt cele ale gripei, ale hepatitelor B si C, ale poliomielitei, febrei aftoase, etc.
Rolul fundamental în cadrul reacției de apărare a individului este deținut de sistemul său
imunitar. Utilizarea serurilor și vaccinurilor, alături de antibiotice și chimioterapice, reprezintă o
armă esențială în profilaxia și tratamentul unor boli infecțioase. Descoperirea și utilizarea vacci-
nurilor a constituit cel mai mare progres în lupta cu bolile infecțioase, vaccinarea permițând crearea
unei imunități similare cu cea determinată de boala naturală.

Practica imunizării artificiale a pornit de la observațiile “epidemiologice empirice” realizate

de-a lungul mileniilor, mai ales în China și India și care atestau faptul că foștii bolnavi de variolă nu
se mai îmbolnăvesc cu ocazia unui nou contact infectant. Același lucru se întâmpla și cu o parte din
contacții bolnavilor de variolă. Așa se ajunge la ideea “imunizării” prin procedeul numit “varioli-
zare” (transferul conținutului pustulelor variolice la indivizi sănătoși).

Primul vaccin, vaccinul viral antivariolic, a fost aplicat în 1798 de către Edward Jenner, care
a îmbinat metoda de variolizare cu observațiile populare, conform cărora mulgătorii de vite cu
leziuni pustuloase contactate de la animalele cu “vaccina” erau rezistenți la variolă.

Bazele științfice ale profilaxiei în bolile infecțioase au fost puse de Louis Pasteur care a preparat
vaccinul antiholeră a găinilor, anticărbunos și în 1885 vaccinul antirabic.

Vaccinul reprezintă un preparat antigenic obținut dintr-un agent patogen specific sau puternic
înrudit cu acesta, capabil să inducă la un subiect receptiv un răspuns imun artificial, protector față
de agresiunea microbiană.
În raport cu starea agenților patogeni (modul de preparare) și natura componentelor
antigenice, vaccinurile se pot clasifica în:
• vaccinuri corpusculare preparate din agenți patogeni vii atenuați (microbieni, virali);

• vaccinuri corpusculare preparate din agenți patogeni omorâți sau inactivați (microbieni,
virali);
• vaccinuri preparate din:
a) componente microbiene purificate (produse ale metabolismului microbian);
b) fracțiuni sau subunități structurale ale microorganismelor (polizaharide capsulare, compo-
nente ale peretelui bacterian, subunități antigenice virale);
• vaccinuri sintetice;
• vaccinuri clonate sau biosintetice obținute cu ADN-recombinant.

3
 VIRUSURILE GRIPALE

În fiecare an gripa afectează între 5% și 15% din populație. Pentru majoritatea oamenilor,
gripa este doar o experiență usoară și neplăcută, dar pentru unii poate duce la complicații sau deces,
în special pentru persoanele din grupele de risc (femei însărcinate, persoane cu vârste de peste 65 de
ani, persoane cu diverse afecțiuni cronice, personalul medico-sanitar etc).2

Gripa este o boală infecțioasă acută caracterizată clinic prin manifestări severe ale siste-
mului respirator și ale organismului în general și epidemiologic printr-o contagiozitate mare cu
producerea de valuri epidemice care periodic la interval de 20-40 ani se extind pe întreg globul sub
formă de pandemii.

Gripa este produsă de virusul gripal (Myxovirus influenza) cu genomul constituit din ARN
făcând parte din genul Influenzae-virus, familia Orthomyxoviridae.

Virionul gripal are formă sferică, uneori filamentoasă. La suprafață se găsesc mici proe-
minențe filamentoase alcătuite din glicoproteine care constituie HEMAGLUTININA și, respective
NEURAMINIDAZA, ambele având un rol important în activitatea biologică a virusului ( infecti-
vitate, efecte toxice). Acestea sunt implantate într-un înveliș lipidic al particulei virale care la
rândul său este plasat pe o matrice proteică. În interiorul acesteia se află NUCLEOCAPSIDA
constituită din nucleoproteină conectată la 8 fragmente de ARN. Antigenul nucleocapsidic conferă
virusului gripal specificitate de tip (A, B, C).

Fig.1. Virus gripal Influenza, mărit de 100.000 de ori (Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Gripa)

2
www.insp.gov.ro

4
 Există 3 tipuri de virus gripal: A, B, C care diferă între ele prin structura nucleoproteinei
interne și a antigenelor proteice de suprafață. În tipul de virus gripal A se pot întâlni 3 subtipuri de
hemaglutinina: H1, H2, H3 și două subtipuri de neuraminidază: N1, N2 în diverse com binații.
Fiecare tulpină de virus gripal este codificată astfel:

 tipul antigenic de ribonucleoproteină - A, B, C;

 țara sau localitatea unde a fost izolată;

 numărul de ordine al tulpinii, anul în care a fost izolată prima dată și în paranteză
simbolurile structurii antigenice ale subtipului de hemaglutinină si ale subtipului de
neuraminidază.

Exemplu: marea pandemie de gripă asiatică din 1957 care a afectat 1/3 din populația globului a fost
provocată de tulpina de virus gripal H2N2.

Virusul gripal pătrunde în organism prin intermediul aerosolilor și afectează mucoasa căilor
respiratorii.

Neuraminidaza scade vâscozitatea stratului mucos expunâd astefel receptorii de la suprafața

celulelor la pătrunderea virusului gripal care produce leziuni distructive urmate de descuamarea
celulelor ciliate.

Virusul gripal A Virusul gripal B Virusu gripal C

- cel mai des întâlnit
- a fost izolat la om, mamifere
și păsări
- poate afecta toate grupele de
vârstă
- produce îmbolnăviri grave
- determina pandemii și
epidemii extinse
- întâlnit numai la om
- afectează în special copiii
- produce îmbolnăviri ușoare
- determină epidemii ușoare și
regionale
- patogen strict uman
- determină cazuri sporadice
sau mici epidemii locale
-simptomatologia este minima
sau chiar absentă

Tab. 1. Principalele caracteristici ale virusurilor gripale (prelucrare după Moldoveanu M (2012)
Virusologie, bacteriologie şi parazitologie pentru asistenţii medicali, Editura All, Bucureşti)

Diagnosticul de laborator nu poate fi realizat în afara perioadelor epidemice deoarece

numeroase alte infecții acute respiratorii se manifestă în mod asemănător. Certitudinea unui
diagnostic corect este dată de laborator prin izolarea și identificarea virusului gripal din spălătura
nazală, secreții nazale sau faringiene , spută. Titlurile de virus sunt cu atat mai înalte cu cât sunt
mai aproape de debutul bolii (1-3 zile). Cultivarea și izolrea virusului se poate obține prin inoculare
în ou embrionat de găina de 10 zile sau prin inoculare în culturi de țesuturi speciale.

5
 Diagnosticul rapid al infecției gripale se poate face prin detectarea virusului cu ajutorul
testului de imunoflorecență în celulele epiteliale ale tractului respirator sau prin detectarea acestuia
în secreții.

Epidemiologia gripei. Ttransmiterea gripei de la un om la altul se realizează direct prin

picături din secreția nazofaringiană și mai rar indirect prin intermediul obiectelor proaspăt conta-
minate cu secreții infectante. Virusul se replică la nivelul epiteliului respirator, determinând distru-
gerea cililor (element important în apărarea locală).

Infecţia virală a tractului respirator inferior (pneumonia gripală) se produce uneori, manifestându-se
cu semne majore de toxemie şi cu letalitate ridicată.

Contagiozitatea este mare, transmiterea agentului patogen facandu-se rapid mai ales in colectivități.
În numai câteva săptămâni gripa se poate propaga în numeroase tări și continente. Receptivitatea
față de gripă este generală, putând afecta toate grupele de vârstă.
Imunitatea este specifică pentru tipul de virus gripal care a produs-o. În convalenscență
apar în sânge anticorpi specifici față de antigenul nucleocapsidic și față de antigenele de înveliș ale
virusului (anti-hemaglutinină și anti-neuraminidază). Rezistența față de boală este dată în principal
de anticorpii față de hemaglutinină și care au capacitatea de a neutraliza virusul gripal.

Profilaxia specifică se face prin vaccinarea antigripală cu vaccinuri integrale inactivate sau
preparate numai din subunități ale particulei virale (hemaglutinină, neuraminidază) sau cu vaccinuri
cu virus viu atenuat.

Cum diferențiăm o răceala de gripă?

Raceala reprezintă infecția respiratore superioară cea mai frecventă, în special la copilul
mic. Gripa este o boală infecțioasă cu caracter puternic contagios, ce poate saă apară sporadic sau în
epidemii.

Raceala (guturai) Gripa

-debut mai lent -debut brusc
-stare generală acceptabilă -stare generală alterată
-domină simtomele rinofaringiene -domină simtomele generale
-febră moderată sau fără febră -febră ridicată cu frisoane
-cefalee moderată -cefalee
-complicații rare -complicații frecvente
-cazuri sporadice -epidemii frecvente
-contagiozitate moderată -contagiozitate mare
-dureri musculare

6
Descrierea simptomelor
Febra reprezintă o reacție de apărare a organismului, un semn ca el lupta cu infecția. Pe măsura ce
leucocitele luptă cu invadatorii microscopici, ele eliberează substanțe care măresc temperatura
corpului, făcând mediul mai puțin primitor pentru virusuri și bacterii. La adulți și copii mai mari o
febra <38,5 grade C nu este periculoasă, dar la bebeluși și copiii mici orice febră este periculoasă și
trebuie tratată. Febra ridicata trebuie combătută de urgență cu medicație antipiretica chiar înainte de
finalizarea diagnosticului sindromului febril.

Angina este o inflamație de obicei acută a inelului limfatic faringian și în special al amigdalelor
palatine provocată de agenți infecțioși variați (virusuri, bacterii, mai rar ciuperci) manifestată clinic
prin odinofagie (durere în gât la deglutiție), disfagie (dificultate la înghițire), modificări ale vocii,
hipersalivație, semne de inflamație locală și semne generale de infecție. Sunt prezente secreții
retronazale care provoacă iritația și inflamația gâtului.

Strănutul este actul prin care corpul expulzează bacteriile li alte particule prin eliminarea bruscă a
aerului din piept.

Tusea este un simptom caracteristic aparatului respirator. Tusea reprezintă un act reflex de apărare,
dar dacă este intensă și prelungită, poate avea consecinte negative asupra organismului. Există mai
multe tipuri de tuse:

• tuse uscată (seacă) neproductivă – este forma de tuse fară secreții sau secreție redusă,
vâscoasă și aderentă. Este caracteristică infecțiilor respiratorii în fază acută de debut.

• tusea umedă productivă este forma de tuse cu secreție vâscoasă și aderentă, care se
acumulează în arborele respirator și stimulează zonele reflexogene tusigene. Este caracteristică
infecțiilor respiratorii în fază productivă și stări cronice. Tusea productivă este utilă și trebuie
stimulată cu medicație expectorantă, care fluidifică secrețiile vâscoase, facilitănd expectorația.
Când aceasta devine supărătoare, trebuie diminuată, dar nu suprimată.

Rinoree este termenul medical ce descrie orice scurgere de materii fluide din nas. Se deosebesc
două tipuri de rinoree:
• rinoreea anterioară cu scurgere spre nări, făcând necesară suflarea nasului

• rinoreea posterioară cu scurgere în spatele foselor nazale, lichidul fiind inghițit sau
expectorat.
Cefalee /durere de cap – localizată de regulă pe bolta craniană.

Durere corporala întâlnită mai ales în cazul gripei, este un semn ca în organism se eliberează
substanțe chimice care ajută celulele albe să lupte împotriva infecției.

Cauzele racelilor: răceala este cel mai adesea determinată de rinovirusuri, care afectează nasul,
gâtul sau căile respiratorii superioare. Contaminarea se face prin intrarea în contact cu alte persoane
afectate, scăderea imunității în condiții de oboseală și stress, prin atingerea suprafețelor contaminate

7
și prin nerespectarea regulilor de igienă.

Cauza gripei este virală (virusuri gripale”). Incubația este scurtă (2-3 zile) și debutul este brusc.

Moduri de a preveni raceala și gripa

- nu ne atingem fața cu mâinile nespălate. Folosim un gel antibacterian atunci când nu ne
putem spăla des pe mâini, de asemenea imediat după ce am intrat în contact cu o persoană
răcită sau gripată.
- stare de relaxare în special în sezonul rece. Cu cât suntem mai stresați, cu atât avem mai
multe șanse să ne îmbolnăvim.
- 200 mg de Echinacea de până la 3 ori pe zi în timpul sezonului de răceli și gripă.
- vaccin antigripal anual înainte de începerea sezonului gripei și racelii deoarece este nevoie
de două săptămâni pentru imunizare.

VIRUSUL POLIOMIELITEI

Poliomielita este o boală infecțioasă acută și transmisibilă provocată de virusul polio-

mielitic. Numai un procent foarte redus (sub 1%) din indivizii infectați cu acest virus fac boala
clinică manifestată prin paralizii provocate de distrugerea unor neuroni motori. Face parte din
familia Picornaviridae, genul Enterovirus.

Este un virus ARN, de dimensiuni foarte mici cu o capsidă formată din 60 de capsomere.
Deoarece nu are lipide în capsida sa, acest virus este rezistent la eter, etanol și diferiți detergenți.
Este sensibil la UV, formol și cloramină. Virusul are 3 tipuri: 1, 2 3. Acestea sunt antigenic
disctincte si nu dau imnunitate incrutisata.

Factorii favorizanți ai transmiterii virusului sunt anotimpul cald, aglomerația, igiena precară
și nivelul scăzut de educație sanitara.
Virusul pătrunde în organism pe cale orală prin mucoasa orofaringiană și a tractului
respirator superior. Aici are loc prima multiplicare și apoi, prin intermediul secrețiilor orale,
pătrunde în tubul digestiv. Din stomac trece nealterat, nefiind afectat de aciditatea gastrică, în
intestinul subțire unde urmează o nouă fază de multiplicare. Majoritatea cazurilor se opresc in
acestă fază clinic inaparentă. Cand însă bariera intestinală este depășită se produce stadiul de
viremie (prezența virusului în sânge). În acest stadiu virusul polio poate fi neutralizat de acizi
specifici circulanți și evoluția bolii este jugulată sau virusul poate invada SNC și apare boala
clinică. În SNC virusul se multiplică în celulele nervoase în special în neuronii motori pe care îi
distruge.

Diagnosticul de certitudine se bazează pe izolarea și tipajul virsului la care se adaugă teste

serologice.

8
 Infecţia se transmite, în principal, pe cale fecal-orală, poarta de intrare fiind orofaringele şi
tractul intestinal. Este posibilă şi infectarea pe cale respiratorie. Replicarea virală iniţială are loc în
ţesutul limfoid faringian şi intestinal. În dezvoltarea poliomielitei se descriu următoarele stadii de
boală:

• stadiul intestinal, când virusul se multiplică în intestin. Majoritatea cazurilor rămân în acest
tadiu de boală. Este stadiul infecţiei inaparente (nu apar nici un fel de semne clinice) şi duce la
imunizarea ocultă a bolnavului.

• urmează eliberarea virionilor în circulaţie, adică stadiul de viremie când factorii de apărare
locală intestinală sunt depăşiţi. Acest stadiu apare la sfârşitul perioadei de incubaţie, în cursul bolii
minore şi este de scurtă durată (ore, zile). În acest stadiu virusul are 2 posibilităţi: fie este neutral-
lizat de anticorpii circulanţi din sânge, fie invadează SNC.

· stadiul de invazie a sistemului nervos central survine foarte rar deşi virusul are o “afinitate”
pronunţată pentru ţesutul nervos. Virionii traversează bariera hemato-encefalică sau migrează de-a
lungul axonilor spre măduva spinării sau creier; se multiplică în celulele nervoase ale SNC mai ales
în neuronii motori (infecţie neuronală litică); doar în momentul în care 50-75% din neuronii motori
sunt distruşi apar paraliziile (secundare degenerescenţei axonilor). Porţiunea cea mai frecvent
afectată sunt celulele din coarnele anterioare ale măduvei, ceea ce explică paraliziile de tip neuron
motor periferic la nivelul membrelor. Virusul nu se replică la nivel muscular. În cazuri severe,
centrii nervoşi bulbari sau cerebrali pot fi afectaţi, cu producerea de paralizii respi-ratorii şi deces.

Fig. 2. Urmarile poliomielitei – picioar atrofiat (Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Poliomielita)

9
Aspecte clinice. Perioada de incubaţie este de 1-2 săptămâni. Evoluţia este variabilă :
· boală inaparentă;
· boală minoră (de tip pseudo-gripal);
· boală majoră (leziuni meningitice urmate de paralizii).
Cu excepţia bolii majore, celelalte tipuri evolutive se pot vindeca fără sechele.

Boala minoră este dată de viremie, iar atunci când ea este urmată de boala majoră, între cele
două etape poate exista o fereastră asimptomatică de câteva zile. Boala majoră este uneori precedată
de boala minoră, alteori debutul fiind de tip major (cefalee, febră, vărsături, redoare de ceafă). Faza
meningitică se rezolvă adesea în 7 zile. În unele cazuri, ea este urmată de instalarea paraliziilor.
Extinderea acestora variază de la o porţiune musculară până la afectarea generalizată a musculaturii
scheletice (inclusiv muşchii respiratori). Paralizia este flască, de tip neuron motor periferic. În poli-
omielita bulbară se pot produce leziuni date de afectarea nervilor cranieni.

Imunitate
Răspuns umoral. Imunitatea naturală (dobândită prin trecerea prin infecţie şi / sau boală) este de
durată şi are specificitate de tip. Între virusul poliomielitic tip 1 şi 2 există imunitate încrucişată.
Anticorpii neutralizanţi sunt anti-VP1, - VP2 şi - VP3.

Răspuns celular. Imunitatea celulară (limfocite T) este specifică şi, împreună cu producerea locală
de IgA, previne reinfectarea intestinului.

Diagnostic de laborator
Virusologic. Produse patologice sunt: secreţia faringiană, materiile fecale, lichidul cefalo-rahidian,
serul. Recoltarea acestora se face în cursul fazei acute. Deoarece excreţia de virus poate fi
intermitentă, recoltarea materiilor fecale se repetă în cazul unui rezultat iniţial negativ.

Serologic. Se bazează pe testarea în dinamică (seruri perechi) a prezenţei anticorpilor specifici de

tip, prin :
- reacţia de seroneutralizare;
- reacţia de fixare a complementului;
- alte teste.

O creştere de 4 ori a titrului de anticorpi constatată între cele două determinări este sugestivă pentru
un diagnostic pozitiv, corelaţia cu aspectele clinice şi epidemiologice fiind însă indispensabilă.
Vaccinarea se realizează cu :

10
• vaccin inactivat. Este obţinut prin cultivarea celor 3 tipuri de poliovirus în cultură celulară
de rinichi de maimuţă. Dezavantajul acestui tip de vaccin este administrarea parenterală greu
tolerabilă.

• vaccin viu atenuat (VPO) este o suspensie de poliovirus preparată din tulpini vii atenuate
(nepatogene pentru om) de tip 1,2,3 pe culturi celulare primare de epiteliu renal de maimuţă sau
celule umane fetale. Este constituit din amestecul în părţi egale a celor trei tipuri de virus. Este
livrat în flacoane cu conţinut limpede, de culoare roşie.

Vaccinarea antipoliomielitică se aplică în lunile februarie-iunie. În caz de epidemie de

poliomielită se aplică vaccinarea de urgenţă la toată populaţia din focar. Calea de administrare a
vaccinului este strict orală.

Prima vaccinarea se face în primele 3-15 luni de viaţă cu 2 doze de vaccin trivalent oral, la
un interval de o lună între ele (doza vaccinantă = 0,2 sau 2 picături de suspensie). Revaccinarea se
practică cu o singură doză de vaccin trivalent oral și se face la 1 an de la prima vaccinare. A doua
revaccinare se face la vârsta de 9 ani a copilului.

Vaccinul nu dă reacţii postvaccinale, fiind complet lipsit de nocivitate. Dacă totuşi ele apar,
pot fi neurologice. Este situaţia în care virusurile atenuate îşi recapătă neurovirulenţa prin pasaje
succesive pe mai multe organisme. De aceea se recomandă vaccinarea populaţiei în campanie de
masă. Dacă apare un accident paralitic între 6 până la 30 de zile după vaccinare trebuie să se
realizeze izolarea virusului.

Imunitatea postvaccinală se poate aprecia prin cercetarea anticorpilor neutralizanţi care

trebuie să prezinte un titru protector faţă de toate 3 tipurile de poliovirus. Astfel, se recomandă
vaccinarea chiar până la vârsta de 30 de ani.
Avantaje
• administrare orală uşor de suportat;

• induce protecţie prin anticorpi sistemici neutralizanţi de lungă durată şi imunitate locală
intestinală prin popularea tractului intestinal şi inducţia rapidă de anticorpi locali de tip IgA secretor
ceea ce blochează pătrunderea şi difuzarea pe cale digestivă a tulpinilor poliovirale omologe
"sălbatice".

• tulpinile vaccinale atenuate obţinute reproduc particularităţile infecţiei naturale dar sunt
incapabile să determine infecţia clinic manifestă şi cu modificările histopatologice caracteristice în
măduva spinării chiar după administrare intracerebrală sau intraspinală. Deci, sunt lipsite de
potenţial neuropatogen, conferă imunitate împotriva unei infecţii cu poliovirusuri omologe
"sălbatice" neuropatogene, scad morbiditatea prin poliomielită nervoasă.

• prepararea prin propagarea tulpinilor "de sămânţă" în culturi de rinichi de maimuţă sau în
culturi celulare diploide umane sau simiene este economică şi cu randament crescut.

11
Dezavantaje

• fiind un vaccin viu, controlul pentru contaminanţi bacterieni, virali (inclusiv oncogeni),
fungici ceea ce reclamă teste specifice efectuate sistematic şi în condiţii de maximă acurateţe.

• administrarea orală poate interfera cu prezenţa în intestinul subiectului vaccinat a unor

enterovirusuri nepoliomielitice (Coxsackie B, ECHO) ceea ce împiedică tulpinile vaccinale să se
multiplice şi să colonizeze intestinul cu virus poliomielitic din vaccin, deci scade imunizarea locală
şi generală.

• prin vaccinare, tulpinile "sălbatice" au părăsit "scena intestinului" în schimb s-au produs
dezechilibre ecologice în microbiocenoza intestinală care au favorizat selecţia de tulpini
neurovirulente de enterovirusuri Coxsackie şi ECHO.

• prin pasaj interuman, tulpinile tip 3 de poliovirus care sunt labile genetic, pot selecta
populaţii neurovirulente dând infecţii paralitice. De aceea se face determinarea markerilor genetici
in vitro care covariază cu neurovirulenţa la tulpinile de poliovirus izolate din scaun la subiecţi după
diferite intervale de la aplicarea vaccinării cu virus viu atenuat.

Vaccinarea antipoliomielitică a dus la dispariţia poliomielitei pe arii extinse. Astăzi se tinde

la introducerea în vaccinul antipoliomielitic atenuat a tulpinilor de virus în concentraţii bine deter-
minate pentru a se asigura o protecţie optimă în funcţie de imunogenitatea tulpinii virale = vaccin
"compensat".

12
Bibliografie:
Lazăr V, Mărunţescu LG, Chifiriuc MC (2017) Microbiologie generală şi aplicată, Editura
Universităţii din Bucureşti, Bucureşti
Manualul Merck Ediția a XVIII-a (2006), Editura All, București
Moldoveanu M (2012) Virusologie, bacteriologie şi parazitologie pentru asistenţii medicali,
Editura All, Bucureşti
Thomas V (2013) Profilaxia şi controlul infecţiilor – Ghid pentru asistenţii medicali, Editura All,
Bucureşti
https://www.insp.gov.ro/
https://ro.wikipedia.org/wiki/Sanatate
https://ro.wikipedia.org/wiki/Gripa
https://ro.wikipedia.org/wiki/Poliomielita

13