Psihologia ca ştiinţă

1. Apariţia şi constituirea ştiinţei psihologice.

2. Psihologia la etapa contemporană: obiective şi orientări.
3. Cadrul de studiu, obiectul şi definiţia psihologiei.
4. Metodele de studiu ale psihologiei.Noţiuni generale. Etapele studiului psihologic.
5. Psihologia socială, psihologia economică – ramuri ale ştiinţei psihologice. Locul şi rolul
psihologiei economice printre disciplinele sociale.

1. Apariţia şi constituirea ştiinţei psihologice.

Termenul „psihologie” vine din greaca veche, întrunind două rădăcini: „psyche” – suflet şi
„logos” – învăţătură, ştiinţă. Se cunosc mai multe opinii asupra apariţiei acestei noţiuni.
Psihologul ieşean A. Cosmovici, menţionează că pentru prima dată ea a fost folosită de către
Goclenius (1547-1628), dar n-a căpătat o utilizare largă. În uz noţiunea dată intră abia în secolul
XVIII-lea după ce a fost utilizată de către Cristian Wolf (1679-1754) în titlurile a două cărţi:
„Psihologia raţională” şi „Psihologia empirică”. Se poate considera că aceasta a fost prima
încercare de a diviza psihologia în două compartimente, în două părţi ce se completează reciproc:
teoretică şi practică.
Totuşi, psihologia mai avea să parcurgă o cale lungă până la afirmarea sa în calitate de
ştiinţă independentă. Primele cercetări psihologice care s+au păstrat şi au ajuns cunoscute au fost
realizate încă în antichitate.
Evident, omul, devenit „homo sapiens”, s-a confruntat cu întrebările care îl macină şi astăzi:
cine sunt eu, de ce trec prin atâtea stări stranii pe care nu întotdeauna mi le pot explica, iar uneori
chiar nici nu sunt în stare să le confrunt ?
Primele scrieri psihologice, ajunse până la noi din antichitate, încercau să ofere un răspuns la
întrebarea eternă a omului. Este vorba de tratatul lui Aristotel, filozoful grec care a trăit în
secolul al IV-lea î.Hr., întitulat „De anima”, ceea ce în traducere înseamnă „Despre suflet”.
Marele filozof a abordat problema „sufletului” de pe poziţii naturaliste, încercând să explice
raportul dintre spirit şi organismul uman, menţinând că primul este esenţial şi dirijează existenţa,
comportamentul, manifestarea externă a omului.
Alt filozof antic Platon (427-347 î.Hr.), a tratat sufletul ca rezervator de idei. Cugetătorii
greci au ţinut să-şi explice şi alte fenomene: senzaţiile (Epicur), locul unde acestea se
realizează (Alcmeon), temperamentul – condiţia a diferenţei dintre oameni (Hipocrate),
rolul conştientului şi inconştientului în manifestările comportamentale ale omului (Galen).

1
 În Evul Mediu oamenii de ştiinţă apelează din nou la teoriile antice, cu deosebire la cele ale
lui Aristotel, aceasta ducând la orientarea spre cercetarea practică psihologică. Astfel, în 1862
– este creat primul aparat de cercetări experimentale în domeniul psihologiei de psihologul
german Wilhelm Wundt.
În 1874 vede lumina tiparului cartea lui Wilhelm Wundt „Principii ale psihologiei
fiziologice”, iar în 1879 autorul ei a creat la Leipzig primul laborator de psihologie
experimentală. Acest an este considerat drept anul naşterii psihologiei ca ştiinţă autonomă. În
scurt timp laboratorul lui Wundt s-a transformat într-un fel de şcoală psihologică, căpătând
renume internaţional.
Precum orice altă ştiinţă tânără, psihologia a cunoscut mai multe orientări, şcoli, fiecare
contribuind la constituirea şi afirmarea domeniului ei teoretic şi practic.

Etapele în dezvoltarea psihologiei

De obicei, se disting patru etape în dezvoltarea psihologiei, în care această știință a fost în
mod consecutiv știința sufletului, a conștiinței, a comportamentului și a mecanismelor
psihicului. Cu toate acestea, unele puncte importante lipsesc din istoria psihologiei. Prin urmare,
are sens să evidențiem mai multe etape în dezvoltarea științei psihicului.
Etapa 1. Însuflețirea totală a naturii. Încă din vremurile primitive, oamenii au încercat să
explice toate fenomenele de neînțeles din viața umană prin prezența unei substanțe speciale -
sufletul. În acele zile, se credea că sufletul trăiește pretutindeni - în oameni, animale, plante,
fenomene naturale. De atunci, expresii precum „soare blând”, „vânt aspru”, „îngheț sever” au
prins rădăcini în discursul nostru. Această însuflețire generală a naturii se numește animism.
Etapa 2. Psihologia ca știință a sufletului. Dezvoltarea acestei etape a psihologiei este
asociată cu operele filozofilor antici greci. În special, Democrit a crezut că sufletul este o
particulă a naturii și își respectă legile. Hipocrate - a dezvoltat doctrina temperamentelor. El
credea că temperamentul unei persoane este asociat cu predominanța unui fel de lichid în corpul
său. De exemplu, natura bilioasă și temperată a colericului este cauzată de un exces de bilă (în
greacă - „chole”), iar natura lentă și calmă a flegmaticului este determinată de mucus, care
predomină printre alte fluide corporale. Hipocrate a dezvăluit mecanismele psihicului în mod
incorect, dar fenomenologia (descrierea fenomenelor) s-a dovedit a fi atât de precisă încât
această taxonomie a temperamentelor (colerică, sanguină, melancolică și flegmatică) este folosită
astăzi.
Reprezentant al filozofiei idealiste, Platon credea că sufletul este imaterial și nemuritor.
În opinia sa, este format din trei părți: pofta (în stomac), curajul (în inimă) și rațiunea (în cap).
Unii oameni sunt dominati de pofta, altii de ratiune, iar altii de curaj. Primul duce o existență
primitivă, semi-animală, al doilea devine filozof, iar al treilea - războinici sau eroi.
Platon a dezvoltat, de asemenea, doctrina „ideilor” - esențe veșnice și neschimbătoare
care formează lumea invizibilă superioară situată de cealaltă parte a naturii. Lucrurile reale
conform lui Platon sunt doar umbre slabe ale ideilor. Platon este considerat fondatorul
„dualismului” (o doctrină care consideră corpul și psihicul ca două începuturi independente,
antagoniste).

2
 Aristotel este autorul primei lucrări cunoscute despre psihologie, Despre suflet. El a
propus ideea indivizibilității sufletului și a corpului. El a fost primul care a introdus conceptul
reprezentărilor ca imagini ale obiectelor care acționează asupra simțurilor. El a indicat
principalele tipuri de asociații (prin similitudine, contiguitate, contrast).
Etapa 3. Psihologia ca știință a sufletului divin și nemuritor.
Această etapă coincide cu așa-numitul „Ev Mediu”, când Biserica creștină domina în
toate științele. Această eră poate fi considerată o perioadă de stagnare în psihologie. În aceste
vremuri, a prevalat conceptul sufletului ca un fel de substanță necorporală, pe care Dumnezeu la
naștere îl pune în corpul unei persoane și, după moartea sa, îl ia înapoi. Trupul a fost declarat
muritor și sufletul nemuritor. Biserica creștină a subliniat contradicția dintre „sufletul divin” și
„trupul păcătos”, care a provocat dezvoltarea bolilor psihosomatice.
Etapa 4. Psihologia ca știință a conștiinței (conștiința a fost numită capacitatea unei
persoane de a gândi și a simți). Principala metodă aici este introspecția (introspecția). Rene
Descartes a introdus conceptul de reflex - răspunsul corpului la iritație. În acest moment, se
remarcă o revenire la dualism - ceea ce nu putea fi explicat prin reflexe se explica prin activitatea
sufletului. Unii oameni de știință au mers mai departe și au abandonat cu totul conceptul
sufletului, încercând să reducă toate tipurile de activitate umană la mișcare mecanică. În special,
astfel de puncte de vedere au fost promovate de filosoful englez Thomas Hobbes, apoi de Jules
La Mettrie, care a scris cartea Man-Machine. Pe lângă această lucrare, el a mai scris două lucrări
- „Istoria naturală a sufletului” și „Omul - mai mult decât o mașină”, în care a apărat o viziune
materialistă asupra psihicului.
O altă direcție a gândirii științifice din acea perioadă - „empirismul”, care a apărat
prioritatea experienței față de rațiunea pură. Reprezentantul său luminos este John Locke, care a
prezentat ipoteza unei „ardezii goale”, adică o conștiință goală cu care o persoană vine în această
lume și care este treptat umplută în procesul de experiență de viață.
Remarcabilul naturalist rus Ivan Mihailovici Sechenov în cartea sa „Reflexele creierului”
a încercat să explice multe fenomene mentale din punctul de vedere al teoriei reflexelor. El a
descoperit fenomenul „inhibiției centrale” în sistemul nervos și a sugerat prezența reflexelor care
apar din interiorul corpului uman. Deține, de asemenea, legile contracției musculare, în special
„legea odihnei active”, care afirmă că cea mai bună odihnă este o schimbare de activitate.
Etapa 5. Psihologia ca știință a comportamentului. Această etapă începe la începutul
secolului al XX-lea, când psihologul american John Watson a subliniat neconcordanța
conceptului de conștiință Dekarto-Locke și a afirmat că psihologia ar trebui să se îndepărteze de
studiul conștiinței și să se concentreze doar pe ceea ce este observabil, adică pe comportamentul
uman. În cadrul acestui concept, psihologii ar trebui să studieze doar acțiunile și reacțiile
oamenilor și animalelor, fără a încerca să pătrundă în mecanismele activității mentale. Unul
dintre reprezentanții proeminenți ai acestei tendințe a fost BF Skinner, care a arătat că lucrurile
vii sunt capabile de învățare eficientă prin „încercare și eroare”. Această direcție a psihologiei se
numește behaviorism. Principala metodă aici este crearea de situații experimentale, fixarea
reacțiilor la expunere și observare. Din punctul de vedere al Behavioriștilor, psihicul este o
abstractizare care nu poate fi studiată prin metode științifice (Fig. ).

3
 Figura: Opiniile Behavioriștilor asupra principiului lucrului creierului
Behavioriștii au folosit mecanismul reflex condiționat pentru a explica actele
comportamentale complexe. De asemenea, au descoperit reflexe condiționate de al doilea fel
(reflexe instrumentale) - baza transformării mediului extern - o etapă de tranziție către activitatea
umană conștientă.
Etapa 6. Psihologia ca știință a inconștientului. În paralel cu știința comportamentului, s-
a dezvoltat știința inconștientului, adică despre ceea ce se află în afara conștiinței umane.
Fondatorul acestei tendințe în psihologie este considerat Sigmund Freud, care a prezentat
conceptul unei structuri pe trei niveluri a psihicului uman.
Pentru a identifica aceste trei componente ale psihicului, Z. Freud a dezvoltat o nouă
metodă - psihanaliza, care vă permite să intrați în contact cu inconștientul prin slăbirea
controlului conștiinței, folosind principiul „asociațiilor libere”.
Etapa 7. Studiul mecanismelor de funcționare a psihicului. Această etapă a început în
prima treime a secolului al XX-lea și continuă până în prezent. În acest caz, psihologia se
bazează pe realizările biochimiei, fiziologiei și medicinei. Reprezentantul acestei direcții poate fi
considerat Ivan Petrovich Pavlov, care a descoperit o serie de tipare de activitate mentală.
Numele său este asociat cu încercări experimentale de a înțelege mecanismele creierului. A
descoperit și a studiat reflexele condiționate, care sunt baza materială a memoriei și a
asociațiilor.
Printre oamenii de știință, reprezentanți ai acestei etape, se poate numi James Olds, care a
fost primul care a dezvăluit mecanismele apariției emoțiilor, Roger Sperry, care a descoperit
asimetria interemisferică a creierului, Abraham Maslow, care a creat conceptul de „piramidă a
nevoilor urgente”, și alți cercetători.
Datorită cercetărilor efectuate de oameni de știință de diferite specialități, psihologii au
reușit să înțeleagă mai bine structura și mecanismele creierului uman.

2. Psihologia la etapa contemporană: obiective şi orientări.

În secolul XX psihologia a cunoscut o dezvoltare imperioasă. Ştiinţă tânără se dezvoltă în
mai multe direcţii, recurgând la cercetări teoretice şi empirice, experimentale.
Reflexologia – un curent în psihologie care afirmă în calitate de obiect mecanismele
psihofiziologice ale activităţii sistemului nervos central. Cercetătorul rus I. P. Pavlov (1848 -
1936) a descoperit şi a studiat reflexele condiţionate, provocându-le adaptiv prin utilizarea de
stimuli artificiali. Teoria reflexelor condiţionate a avut un ecou larg, fiind adoptată integral de
către behaviorism şi de adepţii teoriei învăţării. Totodată, teoria celor două sisteme de
semnalizare, creată de I. P. Pavlov a stimulat dezvoltarea psiholingvisticii moderne, iar tipologia
lui temperamentală este până astăzi utilizată în psihologie. Orientarea reflexologică se menţine şi
până în prezent în psihologie.
1.