Afiliere, atractie, iubire

Acest capitol abordeaza urmatoarele probleme:

nevoia de interactiune sociala

nevoia de afiliere n situatii de stress si anxietate; teoria lui

Schachter despre tensiunea mpartasita

efectele izolarii si povara singuratatii

teorii despre atractia interpersonala: echilibrul cognitiv,

nvatarea prin conditionare, schimbul social, echitatea

factori care influenteaza atractia interpersonala: atractivitatea

fizica, proximitatea, reciprocitatea, similaritatea, accesibilitatea,
nevoia de complementaritate

tipuri de relatii apropiate: simpatie si iubire, relatii de schimb si

de comuniune, stiluri de atasament

forme de iubire: teoria lui Sternberg despre componenta

tridimensionala a iubirii; iubire pasionala si parteneriala

probleme relationale: sexualitate si mariaj; gelozia; comunicare

si conflict; destramarea unei relatii

ntrebari directoare

Ct de important este rolul parintilor si al atmosferei familiale n

viitoarea comportare a copilului n relatiile sale sociale?

Cum se explica nevoia noastra de interactiune sociala? Am

putea trai cu totul izolati de ceilalti?

De ce se simt, n general, oamenii atrasi unii de altii?

De ce fiecare dintre noi este atras numai de anumite persoane,

n vreme ce altele ne sunt indiferente sau chiar dezagreabile?

Ce factori influenteaza evolutia relatiilor noastre sociale?

Exista numai deosebiri pur cantitative sau si deosebiri calitative

ntre simpatie, prietenie si iubire?

Exista mai multe feluri de iubire?

Ce raporturi se contureaza ntre iubire si casatorie?

Ce fel de probleme strica armonia cuplurilor si cum ncearca

oamenii sa le solutioneze?

Care sunt cauzele si consecintele ruperii unei relatii?

esi cu totii trecem prin momente n care prezenta celorlalti ne oboseste si ne enerveaza,
dorind sa fim lasati n pace, singuratatea prelungita este pentru toti oamenii o experienta
dureroasa; nevoia de a fi mpreuna cu alte persoane este adnc nradacinata n fiinta
noastra. Cum se explica aceasta universala nevoie umana de afiliere? De ce se simt, n
general, oamenii atrasi unii de altii? De ce fiecare dintre noi este atras de anumite persoane,
n vreme ce altele ne sunt indiferente sau chiar ne strnesc repulsie? Ce factori determina evolutia
relatiilor noastre cu fiintele cele mai apropiate? Ce nseamna a placea si a iubi pe cineva? Exista
diferente calitative ntre simpatie, prietenie si iubire? Exista mai multe feluri de iubire? Iata cteva
dintre ntrebarile la care ncearca sa raspunda acest capitol.

Nevoia de interactiune sociala

Pe jumatate n gluma, pe jumatate n serios, ne-am putea ntreba daca o viata de pustnic nu ar fi,
macar din cnd n cnd, mai simpla si mai placuta dect aproape inevitabila noastra convietuire cu
ceilalti, printre care destul de multe persoane nu ne sunt de loc simpatice. Am avea o serie de
avantaje certe: ne-am face singuri programul, n functie numai de ceea ce ne place si ne
intereseaza; nu ne-ar ntrerupe nimeni; nu ar trebui sa ne acomodam idiosincraziilor nimanui; nu
am avea nici sefi care sa ne mhneasca, sa ne jigneasca ori sa ne terorizeze, nici copii mici sau
parinti n vrsta, de care sa ne simtim responsabili si obligati moral sa le acordam sprijin si
asistenta; nu ne-ar cere nimeni sa spalam vasele murdare, sa ducem gunoiul, ori sa cumparam
lapte si pasta de dinti n drum spre casa, chiar daca nu avem nici un chef sa o facem. Pe scurt,
multe dintre motivele marunte de iritare din viata cotidiana ar disparea daca i-am evita pe ceilalti.
Cu toate acestea, foarte putini dintre noi ar prefera sa traiasca n totala izolare, departe de
oameni. Orict de banala, prea des citata si arhicomentata, ideea lui Aristotel, potrivit careia 'omul
este un animal social', se dovedeste a fi pe deplin ntemeiata, fiind sustinuta att de probe
indirecte - efectele ntotdeauna penibile ale izolarii prelungite, ct si de probe experimentale
directe - menite sa dovedeasca, dar mai ales sa explice nevoia noastra de afiliere.

Efectele izolarii
Putem ntelege cu destula usurinta faptul ca, imediat dupa nastere si pna n pragul adolescentei,
copiii au absoluta nevoie de grija celor mari - n mod firesc, cei care le-au dat viata. Lipsiti de
asistenta, copiii mici nu ar putea supravietui, caci sunt lipsiti de mijloacele necesare
autoconservarii. Putini si pot imagina nsa efectele devastatoare sub aspect psihic ale izolarii celor
mici. Cazurile nefericite ale unor copii rataciti n paduri si crescuti de animale sau condamnati de
niste oameni iresponsabili la solitudine absoluta sunt extrem de graitoare n acest sens. Iata doua
astfel de cazuri, relatate (n 1949) de catre Davis. Anna a fost tinuta ntr-o ncapere fara ferestre,
imobilizata ntr-un scaun si cu minile legate, drept pedeapsa pentru a fi fost un copil nelegitim.
Cnd a fost descoperita de catre autoritati, s-a crezut ca este surda si oarba. Ulterior, s-a constatat
ca auzul si vazul i erau intacte. Cu mare greutate, fetita a nvatat sa comunice n propozitii scurte
si, nainte de a muri la numai zece ani, era capabila sa si rezolve singura nevoile corporale
elementare si sa nteleaga niste mesaje simple. Isabelle si-a petrecut primii ani de viata ntr-o
camera ntunecata, dar n compania mamei sale surdo-mute. Primii specialisti care au examinat-o
au crezut ca fata este surda si retardata mintal. Cu toate acestea, ea nu numai ca a nvatat ulterior
sa vorbeasca, ci a si evoluat suficient din punct de vedere intelectual pentru a reusi sa si ncheie
studiile liceale. n cazul Isabellei, prezenta mamei sale - chiar daca ea nsasi handicapata si
neputndu-i acorda ngrijirea fireasca din cauza conditiilor de recluziune - s-a dovedit salutara,
astfel nct fetita, spre deosebire de Anna, a putut fi, n mare parte, recuperata. Nu acelasi lucru se
ntmpla, de regula, n cazul copiilor crescuti de animale si regasiti dupa ctiva ani petrecuti n
salbaticie. Cel mai adesea, acesti copii nefericiti si nsusesc modul de viata si comportamentul
animalelor care i-au crescut (lupi sau primate), fara a mai putea fi deprinsi sa utilizeze limbajul
articulat, sa gndeasca logic si sa adopte comportamentul uman, sfrsindu-si zilele dupa scurt
timp petrecut "n captivitate".
Izolarea poate avea efecte sufletesti dramatice si n cazul persoanelor mature, fapt dovedit de
relatarile celor care au supravietuit unor lungi perioade de recluziune - voluntara sau fortuita:
exploratori, alpinisti, naufragiati, ncarcerati sau prizonieri de razboi. Studiind astfel de experiente,
Schachter inventariaza o serie de dificultati majore cu care s-au confruntat toti indivizii ce au
petrecut mult timp n izolare totala.

n primul rnd, recluziunea genereaza o suferinta psihica profunda, care se amplifica o data
cu trecerea timpului, putnd sa duca fie la o apatie totala, fie la simptome nrudite cu autismul
schizofrenic.

n al doilea rnd, persoanele izolate si petrec din ce n ce mai multa vreme gndindu-se la cei
apropiati, cufundndu-se n reverii legate de acestia, pna cnd, n cele din urma, reveriile se
transforma n halucinatii.

n sfrsit, daca persoana izolata nu este n stare sa se implice n activitati care sa i distraga
atentia de la obiectul reveriilor sale, deviantele psihice pot deveni profunde si ireversibile.

Nevoia de afiliere
Att observatiile bazate pe experienta vietii cotidiene, ct si un volum considerabil de cercetari
psihosociologice atesta faptul ca, n calitate de fiinte sociale, oamenii sunt atrasi unii de catre altii.
Muncim mpreuna cu colegii nostri, ne distram laolalta cu prietenii, convietuim cu vecinii si multi
dintre noi ne dorim si ne angajam formal sa mbatrnim alaturi de membrii cei mai apropiati ai
familiei noastre: sot / sotie, copii, nepoti etc.
Aceasta motivatie sociala ncepe cu nevoia de afiliere: dorinta de a stabili contacte sociale cu
ceilalti. Indivizii difera n ceea ce priveste intensitatea nevoii lor de afiliere, dar se pare ca fiecare
dintre noi este motivat sa stabileasca si sa pastreze un nivel optim de interactiune sociala alternnd clipele si situatiile n care dorim cu ardoare prezenta celorlalti si momentele n care
dorim sa fim singuri - oarecum analog modului n care corpul nostru si mentine stabilitatea
calorica. Bibb Latan si Carol Werner au constatat ca soarecii de laborator sunt mult mai
predispusi sa se apropie de semenii lor dupa o perioada de izolare si mult mai 'dis tanti' dupa ce au
petrecut mult timp la nghesuiala. Studiile efectuate au sugerat ca soarecii, la fel ca si multe alte
specii de animale, poseda un fel de 'sociostat' sau 'termostat social' menit sa le regleze tendintele
afiliative.
Exista mecanisme similare si la oameni? Shawn O'Connor and Lorne Rosenblood au experimentat
pe un grup de studenti, carora le-au cerut sa poarte asupra lor niste beepere, timp de patru zile.
Ori de cte ori primeau un semnal (n medie din ora n ora), participantii notau daca, n momentul
respectiv, se gaseau efectiv n prezenta cuiva sau erau singuri, precum si daca, n acel
moment, doreau sa fie cu cineva sau nu. Rezultatele au aratat ca n doua treimi din cazurile
nregistrate participantii s-au gasit n situatia dorita de ei; si mai relevant este faptul ca
situatia dorita de ei la un moment dat ngaduia o predictie destul de precisa a situatiei
lor actuale din momentul verificarii imediat ulterioare. Fie ca studentii si doreau clipe de
singuratate sau contacte sociale, de regula reuseau sa si regleze nevoia lor individuala de afiliere.
Oamenii pot sa difere n ceea ce priveste nevoile lor de afiliere, dar exista momente n care cu totii
ne dorim sa fim mpreuna cu semenii nostri. Cele mai vizibile sunt fie clipele de intensa euforie
colectiva, fie momentele de pericol si restriste. Multi si mai aduc aminte de navala oamenilor pe
strazi imediat dupa caderea dictaturii ceausiste sau dupa victoriile echipei nationale de fotbal la
campionatele mondiale, cnd necunoscuti se mbratisau cu frenezie, contopiti ntr-un sentiment
general de bucurie coplesitoare; din ce n ce mai multi oameni, ndeosebi tineri, se aduna, dupa
modelul occidental, n pietele publice pentru a sarbatori, pierduti ntr-o multime frematnd de
optimism si veselie, sosirea Anului Nou. Pe de alta parte, dupa calamitati naturale - inundatii,
cutremure, furtuni devastatoare - sau n momente de criza politica, razboi, atentate teroriste etc.
oamenii simt, cel putin n egala masura, dorinta de a nfrunta primejdia sau de a compatimi
victimele mpreuna. Asa s-a ntmplat la noi dupa marele cutremur din 1977 - cnd oamenii au
dovedit o solidaritate impresionanta - sau dupa invadarea Cehoslovaciei de catre trupele Tratatului
de la Varsovia n august 1968 - cnd o multime imensa s-a adunat spontan n centrul Bucurestiului
pentru a-si exprima ngrijorarea si revolta. Multimi impresionante din lumea ntreaga s-au format
de asemenea spontan spre a trai mpreuna durerea strnita de moartea Printesei Diana sau de
atentatele teroriste din 11 septembrie 2001, care au distrus World Trade Center din New York si au
avariat cladirea Pentagonului, facnd mii de victime absolut nevinovate.

Cnd si de ce dorim sa fim mpreuna cu ceilalti?

Acestea sunt nsa evenimente rare si cu totul deosebite, purtnd o ncarcatura emotionala de
mare intensitate, cu care nu ne ntlnim n mod obisnuit. Ce se ntmpla nsa n viata cotidiana,
unde observatia curenta deosebeste cu destula usurinta si claritate indivizii 'sociabili' - mereu
dornici de a fi nconjurati de lume si care se simt bine n prezenta altora, de indivizii 'singuratici' care nu se simt n largul lor atunci cnd sunt nconjurati de lume, prefernd cel mai adesea
retragerea n intimitate? Avnd n ved 313j923d ere aceasta diversitate de oameni si de situatii,
putem vorbi despre anumite corelatii sau mecanisme cauzale generale, de natura sa ne ofere o
explicatie teoretica a nevoii de afiliere?
n 1959, Stanley Schachter a emis ipoteza ca teama, ngrijorarea, conditiile stresante de orice
fel constituie factori de natura sa provoace si sa amplifice nevoia noastra de afiliere. Conform

teoriei emise de catre Schachter, un pericol extern strneste frica, ceea ce motiveaza subiectul sa
caute si sa agreeze compania altor oameni, amenintati de acelasi pericol. n studiul clasic al lui
Schachter, menit sa testeze starea de tensiune mpartasita, un grup de studente n psihologie au
fost invitate sa participe la o serie de experimente n care li s-a spus ca urmau sa suporte socuri
electrice. Participantelor din prima conditie li s-a indus o stare de anxietate intensa, prin anuntul
ca socurile administrate vor fi dureroase; participantelor din cea de a doua conditie li s-a indus o
stare de anxietate redusa, fiind prevenite asupra unor socuri electrice slabe, abia sesizabile. Dupa
crearea celor doua stari diferentiate de anxietate, participantele au fost anuntate ca trebuie sa
mai astepte circa zece minute, deoarece aparatura mai necesita cteva mici ajustari. Fiecarei
studente i s-a oferit posibilitatea sa astepte nceperea experimentului fie de una singura, fie n
compania unei alte participante. Dupa nregistrarea tuturor optiunilor, experimentul s-a ncheiat
(vezi Cazul 1 din figura 8.1). Rezultatele au sustinut ipoteza lui Schachter ca dorinta de a fi
mpreuna cu altcineva se va manifesta mai frecvent n cazul participantelor cu grad ridicat de
anxietate: 20 dintre cele 32 de studente din prima conditie au ales sa astepte cu altcineva, pe
cnd numai 10 din cele 30 de participante cu anxietate scazuta au facut aceasta optiune.
Schachter s-a ntrebat apoi si de ce oamenii speriati de iminenta unui pericol prefera sa nu fie
singuri. Se puteau emite doua ipoteze: fie ca prezenta altcuiva ar distrage atentia persoanei
speriate de la stimulul provocator de anxietate, fie ca participantele la experiment doreau
compania datorita nevoii de comparatie sociala - cautnd n cealalta persoana o sursa de
informatii si un etalon cu care sa si evalueze propriile reactii. n eventualitatea ca prima ipoteza
era corecta, oricine ar fi fost o companie dezirabila; n cealalta eventualitate, nevoia de comparatie sociala ar fi facut dezirabila numai compania unei alte persoane aflate n aceeasi situatie.
ntr-un al doilea experiment, tuturor participantelor li s-a indus o stare de anxietate intensa, fiind
prevenite ca vor suporta socuri electrice puternice si dureroase. Dupa care li s-a propus sa aleaga
ntre a astepta fiecare de una singura sau mpreuna cu altcineva. De aceasta data, caracteristicile
celeilalte persoane au reprezentat variabila independenta. Unui prim grup de participante li s-a
oferit alegerea ntre a sta singure sau n compania altor participante la acelasi experiment, n
vreme ce un al doilea grup au avut de ales ntre a sta singure sau mpreuna cu alte studente, care
nu participau la experiment, ci si asteptau niste profesori.
Figura 8.1 Nefericirea ndrageste o companie nefericita

Sursa: Hogg si Vaughan (1998)

Rezultatele Cazului 2 din figura 8.1 arata ca preferinta pentru a fi n compania cuiva nu se explica
prin dorinta de distragere a atentiei: studentele care aveau de ales ntre a fi singure sau n
prezenta altor participante aflate n aceeasi situatie au optat pentru cea de a doua varianta, pe
cnd cele care puteau sa astepte doar n compania unor studente neimplicate n experiment au
preferat sa fie singure. Acest fapt indica destul de categoric nevoia de comparatie sociala drept
principal motiv de afiliere n situatii de teama, demonstrnd ca nu orice companie poate fi de folos
n astfel de situatii. Se pare ca atunci cnd ne temem sau ne ngrijoreaza ceva, am prefera sa fim
alaturi de alte persoane apasate de aceleasi temeri si de aceleasi griji. Experimente ulterioare au
probat validitatea acestei interpretari n contexte diferite. De exemplu, n 1989, James Kulik si
Heike Mahler au constatat ca pacientii aflati n asteptarea unei operatii pe cord au preferat sa stea
n acelasi salon cu alti pacienti n stare post-operatorie, spernd sa obtina de la acestia informatii
despre ceea ce i asteapta pe masa de operatie, precum si ncurajari reconfortante, ntruct
veneau din partea unor persoane ce trecusera cu bine printr-o experienta extrem de riscanta si,
implicit, generatoare de anxietate.
Speranta lui Schachter de a fi demonstrat experimental o cauzalitate generala, enuntata ca lege a
'stressului mpartasit' (shared stress), avnd la baza comparatia sociala ca factor atenuant al starii
de stress si, implicit, amplificator al nevoii de afiliere, s-a lovit nsa de anumite exceptii de la
regula. Nu orice stare de tensiune si nu orice situatie stresanta stimuleaza nevoia de afiliere. n
1961, Irving Sarnoff si Philip Zimbardo au realizat un experiment n care participantii au fost facuti
sa creada ca vor trece prin situatii nu riscante sau dureroase, de natura sa i sperie, ci jenante cum ar fi, de exemplu, sa suga din niste suzete uriase ori sa li se evalueze gradul de excitatie
sexuala n public. n aceste cazuri, cnd stressul se manifesta ca jena si nu ca frica, dorinta
subiectilor de a-si mpartasi starea de stnjeneala cu altii a nregistrat frecvente minime. Cum se
explica faptul ca oamenii care se tem doresc compania altora, pe cnd cei care se jeneaza cauta
singuratatea?
n 1984, Yacov Rof a propus un raspuns ct se poate de simplu: utilitatea. n interpretarea lui
Rof, stressul amplifica dorinta de afiliere numai atunci cnd compania altcuiva pare a fi de natura
sa atenueze impactul situatiei stresante. Participantele lui Schachter aveau motive solide sa
creada ca afilierea le-ar fi de folos. Ele ar fi avut ocazia sa si compare propriile reactii emotionale
cu cele manifestate de celelalte studente, pentru a-si da seama daca au ntr-adevar motive sa se
teama. n schimb, participantilor la studiul lui Sarnoff si Zimbardo afilierea le-ar fi oferit prea putin.
n asteptarea unei situatii jenante, prezenta altora promite mai degraba sa sporeasca stresul dect
sa l atenueze.
Alt gen de situatii n care teoria lui Schachter nu da rezultate sunt acelea care provoaca emotii
negative foarte puternice. si n astfel de cazuri, oamenii prefera singuratatea. De exemplu, n
1964, Sheatsley si Feldman au constatat ca persoanele cel mai afectate de asasinarea
presedintelui John Kennedy (clasificate astfel dupa masurarea gradului lor de admiratie fata de
victima atentatului) au manifestat n cel mai nalt grad dorinta de singuratate. S-ar putea ca atunci
cnd sunt profund nenorociti, oamenii sa simta ca nefericirea lor va fi sporita de prezenta altora ori
sa le fie jena de exprimarea necenzurata a starii lor afective. n plus, atunci cnd intensitatea
emotiei i rapeste acesteia orice ambiguitate, nu mai este necesara obtinerea de informatii din
surse exterioare, care sa certifice ori sa infirme adecvarea emotiei traite de catre subiect.
Pe scurt, nevoia de afiliere poate fi afectata de stari si situatii temporare, cum ar fi, de exemplu,
teama sau jena. n astfel de situatii, nu ne dorim sa fim alaturi de oricine, ci numai de anumiti
indivizi, aflati n aceeasi situatie; alteori, ne dorim mai degraba singuratatea. Atenuarea anxietatii
este doar una din conditiile care invoca procesul de comparatie sociala. ntr-un context mai larg,
noi facem astfel de comparatii ori de cte ori tinem seama de opiniile unui grup specific, anume
cel alcatuit din prietenii nostri. Cum anume se integreaza indivizii n cercurile lor de prieteni vom
cerceta n sectiunea urmatoare, menita sa raspunda la ntrebarea: de ce anumiti indivizi ne atrag
mai mult dect altii?

Povara singuratatii
Desi aproape fara exceptie oamenii au nevoie de ceilalti, un numar apreciabil de indivizi sunt
dureros de timizi, inhibati, stngaci n societate si ezitanti n a se apropia de alte persoane.
Timiditatea este un fenomen mai des ntlnit dect s-ar putea crede. n 1977, Zimbardo a
constatat ca aproximativ 40% dintre americani se auto-descriu ca fiind timizi; coeficienti ridicati sau nregistrat si n alte tari: 31% n Israel, 40% n Germania, 55% n Taiwan sau 60% n Japonia.
Persoanelor timide le este greu sa faca noi cunostinte, sa converseze lejer, sa sune pe cineva
pentru a fixa o ntlnire ori sa se amuze la petreceri. si mai rau e faptul ca i resping pe ceilalti poate fiindca le este lor nsile teama sa nu fie respinsi. Rezulta de aici instalarea unui model de
comportament de evitare a riscurilor, care i face pe timizi sa se astepte aproape ntotdeauna la
momente penibile n cadrul interactiunilor sociale.

Timiditatea poate fi o caracteristica nnascuta sau una dobndita n urma unor relatii
interpersonale esuate, generatoare de anxietati fata de posibila lor repetitie. Indiferent de cauze,
timiditatea are consecinte dureroase: persoanele timide se autoevalueaza negativ, se asteapta sa
dea gres n relatiile lor sociale, se considera vinovate ori de cte ori se ntmpla acest lucru si sunt
conformiste din cauza fricii de a nu fi respinse de catre ceilalti. Cel mai rau e faptul ca multi timizi
ajung sa se izoleze, suferind de singuratate.
Singuratatea este nsotita de tristete si durere, fiind considerata una din cele mai neplacute
experiente (vezi tabelul 8.1). Unii cercetatori simplifica lucrurile, definind singuratatea n termeni
obiectivi si cuantificabili, drept o discrepanta ntre nivelul contactelor sociale pe care le realizeaza
o persoana si nivelul celor dorite; altfel spus, cu ct cineva are mai putine contacte sociale, cu att
se simte mai apasat de singuratate. n realitate, lucrurile nu stau chiar asa. Atunci cnd vorbim de
singuratate ne referim la o stare subiectiva. Un ins poate fi lipsit de prezenta altora, fara sa aiba
sentimentul de singuratate; numai atunci cnd lipsa contactelor sociale este resimtita negativ
avem de-a face cu solitudinea. n plus, exista cel putin doua forme de singuratate: izolarea
emotionala, caracterizata prin lipsa atasamentului afectiv profund fata de alte persoane, si
izolarea sociala, care consta n lipsa prietenilor, asociatilor sau rudelor.
De multe ori, aceste doua forme de singuratate nu stau laolalta. De exemplu, se pot ntlni
persoane care au o multime de cunostinte, nelipsite de la petreceri si alte ocazii mondene,
frecventnd numeroase cercuri si care, totusi, nu sunt atasate cu adevarat de nimeni. n astfel de
cazuri, individul poate suferi de o adnca solitudine n pofida aparentelor contrare.
Cine sufera cel mai mult de solitudine? Cercetarile psihosociologice infirma stereotipul conform
caruia persoanele vrstnice sunt si cele mai singuratice; numeroase studii atesta faptul ca n
societatea occidentala cei mai afectati de singuratate sunt adolescentii si tinerii, cu vrste ntre 18
si 30 de ani. n realitate, singuratatea pare sa descreasca n anii de maturitate, cel putin pna n
momentul n care problemele de sanatate ale senectutii ncep sa limiteze contactele sociale.
Tabelul 8.1 Scala singuratatii (Russell et al., 1978)
Stabiliti ct de frecvent va descrie fiecare dintre urmatoarele propozitii.
'D' nseamna "Am deseori acest sentiment"
'U' nseamna "Am uneori acest sentiment"
'R' nseamna "Am rareori acest sentiment"
'N' nseamna "Nu am niciodata acest sentiment"
1. Ct de des va simtiti nefericit(a) facnd attea lucruri singur(a)?

2. Ct de des simtiti ca nu aveti cu cine sta de vorba?

3. Ct de des nu mai suportati sa fiti att de singur(a)?

4. Ct de des aveti sentimentul ca nimeni nu va ntelege?

5. Ct de des va surprindeti asteptnd o scrisoare sau un telefon?

6. Ct de des va simtiti cu totul singur(a)?

7. Ct de des aveti sentimentul ca nu sunteti n stare sa va deschideti D

sufletul si sa comunicati cu cei din jur?

8. Ct de des tnjiti sa fiti n compania cuiva?

9. Ct de des simtiti ca va este greu sa va faceti prieteni?

10. Ct de des va simtiti respins si exclus de catre ceilalti?

Evaluare: La fiecare ntrebare, acordati-va 1 punct daca ati raspuns "niciodata" (N),
2 puncte daca ati raspuns "rareori" (R), 3 puncte daca ati raspuns "uneori" (U) si 4 puncte
daca ati raspuns "deseori" (D). Scorul total al solitudinii dvs. se calculeaza prin nsumarea
punctelor acordate la fiecare ntrebare. Conform acestei scale, scorul mediu n rndul

studentilor americani este de 20.

Sursa: Brehm, Kassin, Fein (1999)

Cum ncearca oamenii sa diminueze efectele apasatoare ale singuratatii? ntrebati la ce strategii
comportamentale recurg mpotriva singuratatii, un esantion de studenti americani au declarat
urmatoarele abordari tipice: 96% au spus ca uneori sau chiar frecvent se straduiesc sa fie mai
prietenosi fata de ceilalti; 94% cauta sa ignore problema citind sau privind la televizor; 93% au
depus eforturi sporite pentru a reusi n alte aspecte din vietile lor. Unii au declarat ca ncearca sa
si ocupe timpul alergnd, mergnd la cumparaturi, spalnd masina ori gasindu-si alte ocupatii de
acest gen. Altii au ncercat totusi sa descopere noi modalitati de a-si face cunostinte, s-au straduit
sa si amelioreze nfatisarea fizica ori au purtat discutii despre problemele lor cu un prieten, cu o
ruda sau cu un psiholog. Desi mai putin numerosi, destui studenti au marturisit ca se simt att de
disperati, nct beau sau consuma droguri pentru a-si alunga din suflet sentimentul de singuratate.

Atractia interpersonala
Afilierea este un prim pas necesar pentru nasterea unei legaturi mai apropiate cu cineva. Dar
fiecare dintre noi se simte atras de catre unii oameni mai mult dect de catre altii. Daca v-ati
ndragostit vreodata la prima vedere, daca ati trait emotiile si surescitarea primei ntlniri cu
cineva sau daca v-au ncntat primii pasi catre o noua relatie de prietenie, atunci stiti ce nseamna
cuvntul atractie. Dar nu la toti oamenii atractia se manifesta la fel. Cnd faceti cunostinta cu
cineva, ce trasaturi de personalitate va atrag atentia n mod deosebit? Credeti ca familiaritatea cu
o anumita persoana va face sa o pretuiti din ce n ce mai mult sau dimpotriva? Sunteti de parere ca
'cine se aseamana se aduna' sau ca 'opusii se atrag'? Va lasati cuceriti de frumusetea fizica a
cuiva sau credeti ca aparentele nseala? Ce fel de situatii sau mprejurari va stimuleaza dorinta de
a va apropia de cineva, netezind calea spre ndeplinirea acestei dorinte? Vom ncerca sa
raspundem acestor ntrebari trecnd mai nti n revista principalele modele teoretice care stau la
baza diferitelor explicatii propuse fenomenului de atractie interpersonala.

Perspective teoretice asupra atractiei interpersonale

Rareori se ntmpla n psihosociologie ca o singura teorie sa explice n totalitate un anumit
fenomen. Cel mai adesea, cteva teorii distincte ofera perspective variate asupra diferitelor
aspecte ale aceluiasi proces. Nu fac exceptie nici explicatiile teoretice ale atractiei interpersonale.
La cel mai nalt nivel de generalitate, acestea se pot mparti n teorii cognitiviste, care definesc
natura umana prin nevoia de consistenta cognitiva, si teorii behavioriste, care urmaresc sa explice
comportamentul uman prin mecanismele procesului de nvatare prin conditionare: ntarirea
anumitor modele de actiune prin recompensarea lor, respectiv evitarea altor modele actionale ce
sunt nsotite de sanctiuni sau pedepse. n cele ce urmeaza vom prezenta una din teoriile
cognitiviste importante - anume teoria echilibrului. Perspectivele de esenta behaviorista sunt
destul de variate. Vom privi pe scurt doua abordari tipice, axate pe invocarea mecanismelor de
conditionare, si alte doua interpretari ce se bazeaza pe un model economic al comportamentului
uman.

Teoria echilibrului
Acest demers de orientare cognitivista se concentreaza asupra proceselor mintale mai degraba
dect asupra realitatii obiective (vezi si Capitolul 3). Teoria sugereaza ca ne plac indivizii
asemanatori cu noi deoarece acordul este o experienta reconfortanta, generatoare de afecte
pozitive. Atunci cnd doi indivizi se simpatizeaza reciproc si descopera, la un moment dat,
existenta unui anumit dezacord ntre ei - privind fie o atitudine, fie opinia despre un obiect,
persoana ori situatie - se naste o anumita tensiune, de natura sa instaleze o stare de dezechilibru.
Pentru atenuarea tensiunii si restabilirea echilibrului, unul dintre parteneri sau amndoi si vor
modifica perceptiile, facndu-le sa fie din nou consensuale. Daca oamenii percep deosebirile dintre
ei de cum fac cunostinta, nu se vor placea unul pe celalalt, datorita unei stari de dezechilibru, pe
care nimeni nu se va stradui sa o nlature, de vreme ce nu exista un echilibru anterior care sa fie
restabilit.
Aceasta interpretare nu rezista n toate interactiunile noastre sociale. Uneori ne place sa fim vazuti
de catre ceilalti ca niste indivizi deosebiti, ceea ce ne face sa ne simtim unici si cu totul aparte. S-a
constatat, totodata, ca daca se nlatura teama de a fi respinsi din cauza deosebirilor dintre noi si
alte persoane, stiind de la nceput ca celalalt este dispus sa accepte alte puncte de vedere,
neasemanarea nu mai constituie un obstacol n calea interactiunii si a atractiei reciproce.

Teorii ale nvatarii prin conditionare

n cea mai simpla versiune, perspectiva behaviorista considera ca ne sunt simpatice persoanele
care ntmplator sunt de fata atunci cnd primim o recompensa, chiar daca nu au nimic de-a face
cu placutul eveniment. De exemplu, un experimentator evalueaza creativitatea unui individ, o a
treia persoana aflndu-se de fata. n studiul lor din 1969, Griffit si Guay au constatat ca
participantii i-au placut mai mult att pe experimentator, ct si pe martor dupa o evaluare
favorabila si mult mai putin dupa ce li s-au comunicat scoruri nefavorabile - desi numai unul dintre
cei doi le acordase calificative. Este o interpretare neconcludenta, deoarece fenomenul poate
primi si o alta explicatie cognitiva. De exemplu, participantii la experimentul mai sus mentionat
puteau sa si nchipuie ca martorul mpartaseste opinia experimentatorului despre creativitatea lor.
O interpretare ceva mai elaborata este modelul conditionarii afective, elaborat de Byrne si Clore
(vezi figura 8.2) si care include urmatoarele caracteristici:

Oamenii identifica stimulii ca recompense sau pedepse, dupa care urmaresc sa i obtina pe
cei din prima categorie si sa-i evite pe ceilalti.

Sentimente pozitive se asociaza cu stimulii-recompensa si sentimente negative cu stimuliipedeapsa.

Un stimul este evaluat n functie de sentimentele pe care le strneste. Evaluarea este

favorabila daca sentimentele sunt pozitive, nefavorabila daca sentimentele sunt negative.

Orice stimul neutru care ntmplator este asociat cu o recompensa va provoca sentimente
pozitive, n vreme ce, daca este asociat cu o pedeapsa, va strni sentimente negative.
Prin urmare, oamenii pot fi simpatici sau antipatici, placuti sau nesuferiti dupa cum sunt asociati
cu sentimente pozitive sau negative. n 1971, Griffit si Veitch au realizat un experiment care
confirma aceasta interpretare. Niste necunoscuti au facut aceleasi declaratii n fata unor
participanti aflati fie n conditii dezagreabile (caldura, aglomeratie), fie n conditii agreabile. Celor
din prima conditie necunoscutii li s-au parut mult mai putin simpatici dect celorlalti. Concluzia a
fost aceea ca spusele necunoscutilor (stimulul neutru) s-a asociat cu sentimentele negative
provocate de conditiile dezagreabile.
Figura 8.2 Modelul conditionarii afective (Clore si Byrne, 1974)

Sursa: Hogg si Vaughan (1998)

Teoria schimbului social

Desi se poate considera ca face parte din familia modelelor behavioriste, cel putin n aborda rea
relatiilor interpersonale teoria schimbului social merge mai departe dect teoriile clasice ale
conditionarii, ntruct adopta o perspectiva interactiva. Ea se concentreaza asupra faptului ca n

orice relatie exista cel putin doi parteneri care, dupa cum sugereaza denumirea sa, fac un schimb
de beneficii sau de recompense.

'Piata' schimburilor interpersonale: costuri si beneficii

Adoptnd un model teoretic behaviorist, transcris n termeni economici, n 1961 G. C. Homans
porneste de la premisa ca o anumita persoana ne place sau ne displace n functie de raportul
dintre costurile si beneficiile pe care le implica relatia cu acea persoana. Cnd facem cunostinta cu
cineva, fiecare dintre si pune - constient sau inconstient - ntrebarea: 'ct ma costa sa obtin un
beneficiu din partea acelei persoane?' Trebuie avut n vedere faptul ca ambii parteneri si pun
aceeasi ntrebare, astfel nct 'bilantul' fiecaruia dintre ei depinde de interactiunea lor.
Dorind sa elimine orice componenta 'inefabila' din esenta relatiilor interpersonale, aceasta viziune
economica asupra interactiunii sociale considera ca n toate situatiile indivizii negociaza un schimb
de bunuri, servicii, informatii, bani, status, alaturi de care, printre alte beneficii pot fi contabilizate
si placerile dragostei, buna dispozitie, caldura afectiva etc. n trocul cu aceste 'resurse', indivizii
adopta, cel mai adesea, o strategie minimax: cu alte cuvinte, chiar fara sa ne dam seama, cu totii
urmarim sa obtinem din relatiile noastre interpersonale cstiguri maxime cu costuri minime.
Desi multi vor considera ca avem de-a face cu o interpretare searbada si respingator de prozaica,
teoria schimbului social s-a bucurat, cel putin o vreme, de multa atentie, ndeosebi dupa
expunerea ei ampla de catre John Thibaut si Harold Kelley (Psihologia sociala a grupurilor, 1959).
Premisa lor de baza este ct se poate de simpla: relatiile interpersonale care ofera beneficii mai
mari cu costuri mai mici vor fi cele mai satisfacatoare si mai durabile. Cnd vorbim de relatii
intime, cstigurile includ iubire, companie, consolare n momentele grele ori satisfactii sexuale.
Costurile includ eforturile necesare pentru mentinerea relatiei, stari conflictuale, compromisuri si
sacrificarea altor oportunitati de interactiune sociala.
Aceste costuri si beneficii nu se ivesc ntr-un vacuum psihologic. Indivizii intra ntr-o relatie cu
anumite expectatii n ceea ce priveste 'bilantul' pe care se considera ndreptatiti sa l obtina.
Thibaut si Kelley denumesc nivel de comparatie (comparison level) beneficiul net mediu pe care
o persoana seasteapta sa l realizeze n cadrul unei relatii. Indivizii cu un NC ridicat urmaresc numai
relatii profitabile, pe cnd cei cu un NC scazut sunt mai putin pretentiosi. Situatiile care depasesc
asteptarile cuiva sunt mai satisfacatoare dect acelea care nu satisfac pe deplin aceste asteptari.
O relatie nu prea grozava n sine poate fi destul de multumitoare pentru un ins cu un NC scazut.
Thibaut si Kelley arata ca si un alt gen de expectatie joaca de asemenea un rol important.
Prin nivel de comparatie a alternativelor (comparison level for alternatives) - prescurtat NCalt
- ei se refera la expectatiile cuiva n legatura cu ceea ce ar obtine ntr-o situatie alternativa. Daca
apreciaza ca beneficiile accesibile n urma altor relatii sunt ridicate, oamenii sunt mai putin
interesati de pastrarea relatiilor lor actuale. Daca li se ofera nsa putine alternative mai
convenabile (un NCalt scazut), oamenii vor avea tendinta sa si continue relatiile n care sunt deja
implicati, chiar daca acestea nu se ridica la nivelul asteptarilor (NC).
Un al treilea element al schimbului social este investitia: resursele consumate de catre cineva n
stabilirea si mentinerea unei relatii, resurse pe care persoana respectiva nu le mai poate recupera
dupa ce relatia nceteaza. Daca nu te mai satisface o anumita relatie, e foarte simplu sa-ti faci
bagajele si sa pleci. Cum ramne nsa cu eforturile tale de a pastra relatia? cu toate oportunitatile
din viata romantica sau din cariera la care ai renuntat de dragul unei anumite persoane? n mod
natural, cu ct e mai mare investitia cuiva ntr-o relatie interpersonala, cu att sporesc devota mentul si implicarea sa n relatia respectiva. Cadrul conceptual al schimbului social este
reprezentat n figura 8.3.

Teoria echitatii
Expusa de Walster si Berscheid n 1978, teoria echitatii subliniaza nca un aspect al relatiilor
interpersonale tratate dintr-o perspectiva economica. Potrivitacestei teorii, oamenii sunt satisfacuti
n cel mai nalt grad de acele relatii n care raportul dintre ceea ce obtin de pe urma ei (beneficii) si
ceea ce introduc n ea (contributii) este asemanator pentru ambii parteneri. Societatea occidentala
se bazeaza pe un sistem de schimburi sociale n care oamenii urmaresc stabilirea si mentinerea
unor relatii echitabile. Drept urmare, ei cred ca beneficiile fiecarui participant la schimburile
sociale trebuie sa fie corecte sau juste. Aceasta conceptie este sustinuta si ntarita de legi juridice
si norme morale, care exercita att o presiune externa, ct si una interna n directia respectarii
'regulilor'.
Figura 8.3

Componentele schimbului social

Teoria echitatii urmareste sa explice modul n care oamenii apreciaza corectitudinea schimburilor
sociale si felul n care actioneaza atunci cnd, n opinia lor, aceste schimburi sunt incorecte. n
principiu, acest model teoretic emite predictia potrivit careia indivizii se asteapta ca resursele sa
fie alocate n mod just sau drept, adica proportional cu contributiile fiecarui participant la schimbul
social. Formula de baza a relatiilor echitabile dintre doi parteneri Asi B este:
beneficiile lui A

beneficiile lui B
=

contributiile lui B

contributiile lui B

Individul estimeaza mai nti raportul dintre ceea a investit ntr-o relatie si cstigurile pe care
aceasta i le ofera. Acest raport este comparat apoi cu 'bilantul' partenerului. Daca cele doua
rapoarte sunt egale, oamenii se simt tratati n mod corect sau just; daca ntre ele exista
discrepante sesizabile, relatia este apreciata ca fiind incorecta sau nedreapta. Prin urmare,
echitatea unei relatii interpersonale se defineste ca situatie n care beneficiile tuturor
participantilor (cstiguri minus costuri) sunt proportionale cu contributiile fiecaruia. Aceasta este
regula dreptatii distributive.
Ori de cte ori avem sentimentul inechitatii, suntem motivati sa actionam n vederea eliminarii lui,
avnd de ales ntre urmatoarele strategii: fie modificarea beneficiilor sau a contributiilor noastre;
fie modificarea perceptiilor noastre privind 'bilantul' nostru si cel al partenerului. De regula,
individul apeleaza la numai una dintre cele doua strategii de restabilire a echitatii ntr-o situatie
concreta. Daca nici una din ele nu da rezultate, iar raportul dintre beneficii si contributii se
situeaza sub nivelul de comparatie al individului, relatia are toate sansele sa se destrame.
n teorie suna destul de convingator, dar stabilirea exacta a corectitudinii alocarii resurselor este
complexa si dificila. n practica, o societate functioneaza pe baza unor norme, care orienteaza
comportamentul social. Iata cteva exemple:

o norma de echitate, cum ar fi regula dreptatii distributive;

o norma de justitie sociala, potrivit careia cantitatea resurselor alocate fiecarui individ trebuie
sa fie proportionala cu nevoile sale;

o norma egalitara, potrivit careia toti indivizii ar trebui sa primeasca resurse identice.

Ca mai toate teoriile cu grad nalt de generalitate, si aceste modele teoretice ale atractiei
interpersonale sufera de un pronuntat schematism, care ne face sa credem ca fiecare din ele ofera
o explicatie plauzibila a fenomenului, dar si ca, totodata, nici unul nu surprinde toate elementele
structurale si toate etapele procesuale ale mult prea variatelor forme concrete de atractie dintre
oameni. Pe de alta parte, schematismul teoriilor generale face ca si testarea lor empirica sa nu fie
totdeauna destul de concludenta. Dupa cum se arata n Capitolul 1, descoperirile cele mai
semnificative din psihologia sociala si cel mai bine sustinute cu probe empirice se pot afla n gama
foarte variata de midi-teorii sau teorii cu nivel de generalitate mai restrns, care se focalizeaza

10

asupra unor laturi sau aspecte ale fenomenelor studiate. n aceasta categorie se situeaza
interpretarile teoretice din paragrafele urmatoare.

Influente situationale asupra atractiei interpersonale

Desi teoriile care demonstreaza existenta unor nevoi fundamentale de interactiune sociala ne
ajuta sa ntelegem de ce prezenta celorlalti reprezinta ca atare un cstig sau un beneficiu, ele nu
ne ofera niste raspunsuri explicite la acele ntrebari legate de caracteristicile specifice ale
oamenilor care ne atrag si nu clarifica suficient o problema esentiala: de ce nu toti oamenii ne
atrag n egala masura, ci numai pe unii dintre ei i dorim ca prieteni, asociati sau iubiti, n vreme ce
restul ne lasa indiferenti sau chiar ne displac? Spre a raspunde mai exact si mai concret acestor
ntrebari, se cer analizate cteva aspecte cu rol important n manifestarea de facto a atractiei
interpersonale: anumite circumstante sau situatii care favorizeaza apropierea dintre oameni,
avantajndu-i pe unii dintre ei mai mult dect pe altii ; caracteristicile intrinseci ale indivizilor, care
i fac pe unii sa fie, indiferent de mprejurari, mai atragatori dect altii - frumusetea fizica jucnd,
sub acest aspect, un rol esential; n sfrsit, factorii relationali de natura sa amplifice ori sa
diminueze compatibilitatea dintre anumiti indivizi, explicnd de ce anumite tipuri de personalitate
se atrag reciproc.

Proximitatea
Este att de evident nct cel mai adesea nu sesizam faptul ca accidentele 'geo grafice' stabilesc
cine ne sunt prietenii sau persoanele iubite. Gnditi-va, de pilda, la cei mai dragi prieteni din
copilarie: n marea majoritate a cazurilor, acestia erau probabil baieti si fete care locuiau foarte
aproape de voi. Acest fenomen se produce si n caminele studentesti sau n dormitoarele din
armata; suntem nclinati sa fim mai apropiati sufleteste de cei care se afla n imediata noastra
vecinatate. La fel stau lucrurile si n relatiile maritale. Analiznd 5000 de certificate de casatorie,
un studiu din 1932 a constatat ca 33% dintre cuplurile americane investigate erau formate din
persoane care, nainte de casatorie, locuiau la distanta de cel mult cinci strazi una de cealalta,
procentul scaznd o data cu cresterea distantei geografice.
Una dintre primele demonstratii ale importantei proximitatii n determinarea atractiei
interpersonale apartine lui Festinger si colaboratorilor sai. n 1950, ei au studiat dezvoltarea
relatiilor de prietenie n caminele pentru studenti casatoriti de la MIT si au facut cteva constatari
interesante si semnificative. De exemplu, exista o strnsa asociere ntre alegerea prietenilor si
proximitatea apartamentelor. Cuplurile ce locuiau n garsoniere cu usi alaturate erau mai frecvent
prieteni dect acelea despartite de doua usi si asa mai departe. De asemenea, studentii care
locuiau n apropierea cutiilor postale sau a scarilor aveau mai multi prieteni n cladire dect aceia
care locuiau mai departe de aceste facilitati. Cei care locuiau n apropierea unor puncte de trafic
mai intens se bucurau de cea mai mare popularitate.
Proximitatea nu duce invariabil la atractie interpersonala. n 1978, Berscheid si Walster au
evidentiat, bazndu-se pe rapoartele politiei, ca de multe ori spargerile si agresiunile fizice au
drept victime cunostinte sau rude ale infractorilor, iar circa o treime din numarul crimelor se
produc n urma unor certuri n familie. Prin urmare, n anumite conditii (vezi Capitolul 10),
proximitatea duce la ostilitate.
Cu toate acestea, n mod obisnuit, proximitatea favorizeaza atractia interpersonala. O explicatie a
acestui fapt ar putea fi aceea ca oamenii pot obtine beneficii (companie, aprobare sociala, ajutor
etc.) din partea celor aflati n apropiere cu costuri relativ mai scazute dect n cazul altora a caror
prezenta s-ar putea dobndi cu eforturi sporite din cauza departarii. n plus, avem mai multe
informatii despre cei aflati n imediata vecinatate. Newcomb sugereaza ca volumul de informatii
placute tinde sa fie mai mare dect cantitatea de informatii neplacute; daca ipoteza lui este
corecta, atunci creste probabilitatea de a ne simti atrasi de catre aceia despre care detinem mai
multe informatii.

Efectul simplei expuneri

Desi plauzibila, explicatia propusa de catre Newcomb are un suport experimental subtire. Ea este
nsa rezonanta cu o alta ipoteza extrem de interesanta, potrivit careia simpla expunere
la orice stimul este de natura sa sporeasca atractivitatea stimulului respectiv.
Experimentul clasic de la care porneste studiul acestui fenomen a fost realizat de catre Rick
Crandell n 1972. Timp de un semestru, studentii lui Crandell au putut vedea, pe un colt al tablei,
niste cuvinte stranii, de fapt niste combinatii de litere ce nu aveau nimic de-a face nici cu limba
engleza, nici cu continutul prelegerilor la care asistau. Ceea ce varia de la un curs la altul era
frecventa cu care apareau cuvintele ciudate pe tabla. Unele au aparut numai de cteva ori, pe
cnd altele au putut fi vazute de douazecisicinci de ori. La sfrsitul semestrului, studentii au

11

raspuns la un chestionar pe baza caruia s-a putut estima reactia lor favorabila sau mai putin
favorabila fata de cuvintele ininteligibile scrise pe tabla. Dupa prelucrarea statistica a datelor,
concluziile au fost clare: cu ct un cuvnt fusese expus de mai multe ori pe tabla, cu att primea o
apreciere mai favorabila. Simpla expunere mai frecventa la un stimul parea sa determine o
crestere a atitudinii pozitive fata de el. Studentilor le-au 'placut' mai mult cuvintele mai familiare
dect cele cu care se obisnuisera ntr-o mai mica masura.
Studiul
lui
Crandall
a
demonstrat
existenta
a
ceea
ce
se
cunoaste sub
denumirea de fenomenul sau efectul simplei expuneri. n esenta, e vorba de faptul ca expunerea repetata la orice fel de stimul este suficienta pentru a intensifica reactia pozi tiva fata de
stimul. Fenomenul a fost verificat si confirmat experimental n domenii variate, printre care
evaluarea unor cuvinte, a unor piese muzicale sau imagini plastice si, nu n ultimul rnd, a unor
persoane.
ntr-un studiu din 1968, Zajonc le-a cerut subiectilor sa ordoneze pe o scala de preferinte mai
multe fructe, flori, legume si arbori si a constatat ca, n fiecare categorie, denumirile cele mai des
uzitate au ntrunit cele mai favorabile aprecieri. De exemplu, marul, trandafirul, porumbul si pinul
au primit scoruri maxime, n vreme ce mango, acacia, pastrnacul sau begonia scoruri minime.
Desigur, aceasta este o proba corelationala, nu cauzala: este posibil ca gradul de apreciere
favorabila sa nu creasca datorita unei frecvente sporite a cuvintelor ci, dimpotriva, se poate ca
utilizarea mai frecventa a termenilor sa se datoreze unei aprecieri sporite - dupa cum este, de
asemenea, posibil ca ambele fenomene sa fie deopotriva efectele unui al treilea factor.
Dovezi mai concludente ca simpla expunere determina aprecierea favorabila se obtin atunci cnd
frecventa este manipulata experimental. Nu este necesar ca subiectii sa si constientizeze
expunerea la stimuli pentru ca efectul sa se produca. ntr-un experiment tipic, participantii
recepteaza imagini prezentate n mare viteza - o expunere de la una la cinci milisecunde - astfel
nct ei nu si dau seama de receptarea lor si nu au cum sa nregistreze faptul ca unii dintre stimuli
apar mai des dect altii. Dupa acest bombardament imagistic, participantilor li se arata fiecare
imagine si li se cere sa raspunda la doua ntrebari: 'Va place?' si 'Ati mai vazut vreodata aceasta
imagine?' Probabil ca anticipati rezultatul. Cu ct un stimul este prezentat mai frecvent, cu att el
place mai mult si mai multor participanti - chiar daca nici unul dintre ei nu si aminteste sa fi avut
vreodata perceptia lui anterioara. Aceste rezultate demonstreaza ca efectul simplei prezente ne
poate influenta chiar si inconstient; de fapt, efectul este mai puternic n atari conditii.
Chiar si soarecii expusi anumitor piese muzicale par sa le agreeze mai mult pe acelea care le sunt
cele mai familiare. De exemplu, ntr-un experiment doua grupe de soareci petrec douasprezece ore
pe zi ascultnd fragmente compuse de doi compozitori extrem de diferiti - Mozart si Schoenberg timp de cincizecisidoua de zile. Dupa o pauza de cincisprezece zile, preferintele muzicale ale
soarecilor au fost testate dndu-li-se posibilitatea sa-si schimbe pozitia n interiorul custilor astfel
nct sa activeze un comutator care sa alterneze fragmentele muzicale ale celor doi compozitori.
Dupa cum era previzibil n conformitate cu efectul simplei expuneri, soarecii au ales muzica cea
mai familiara. Remarcabil este faptul ca n timpul perioadei de testare nu au fost auzite aceleasi
piese care fusesera ascultate nainte. Prin urmare, preferintele animalelor aveau n vedere un
anumit stil muzical - destul de surprinzator daca avem n vedere ca e vorba de niste soareci de
laborator!
Nu e de loc surprinzator nsa faptul ca efectul simplei expuneri se produce si n cazul atractiei
interpersonale: ceilalti factori fiind de valori egale, cu ct o persoana este ntlnita mai frecvent de
catre cineva, cu att acea persoana este mai atragatoare. n 1992, Richard Moreland si Scott
Beach au ales drept complice patru studente cu nfatisare comuna. Una dintre ele a avut de
ndeplinit o sarcina foarte simpla: i s-a facut doar o fotografie. Celelalte trei au asistat la mai multe
cursuri ale unei serii de studenti - participanti fara sa stie la experiment: una a fost prezenta la
cursuri de cinci ori, a doua de zece ori, iar a treia de cincisprezece ori. La sfrsitul semestrului,
studentilor din anul respectiv li s-au prezentat fotografiile celor patru studente si li s-a cerut sa le
clasifice dupa mai multe criterii (popularitate, onestitate, inteligenta si atractivitate fizica), notnd
si ct de mult timp le-ar placea sa petreaca mpreuna ori sa colaboreze la realizarea unui proiect
cu fiecare din ele. Rezultatele s-au distribuit ca margelele pe ata: cu ct participase la mai multe
cursuri, cu att una din cele patru complice a fost considerata mai atragatoare.
Familiaritatea poate sa influenteze pna si auto-evaluarile noastre. Imaginati-va ca aveti o
fotografie care va reprezinta n doua ipostaze: asa cum apareti n fata obiectivului si imaginea
simetrica n oglinda. Pe care dintre cele doua ipostaze o preferati? Theodore Mita a facut acest
experiment cu un grup de studente si a constatat ca majoritatea au preferat imaginea n oglinda,
n vreme ce colegele lor au preferat fotografiile normale. n ambele cazuri, a fost preferata
imaginea cea mai familiara.

12

Orict de puternic, efectul simplei expuneri are anumite limite. n primul rnd, atunci cnd ceva
sau cineva ti displace de la nceput, repetitia expunerii poate nrautati lucrurile, genernd dezgust
n loc de atractie. A doua limita este chiar frecventa expunerii. Nu vi s-a ntmplat niciodata sa
ascultati la nesfrsit o melodie care, cel putin o vreme, v-a ncntat, pentru ca, dupa un timp, sa no mai suportati? ori sa va scrbiti de o mncare savuroasa la nceput, dar pe care ati consumat-o
prea des? Este o reactie des ntlnita. Experimentele au aratat ca un stimul frecvent prezentat si
pierde impactul daca este 'supraexpus' - mai ales n cazul indivizilor care se plictisesc repede.

Atractivitatea fizica
Ce va intereseaza cel mai mult sa gasiti n persoana unui prieten sau iubit? Inteli genta? Caldura
sufleteasca? Simtul umorului? Ct de importanta este nfatisarea fizica a cuiva? Pe cnd eram
copii, ni se spunea ca aparentele nseala si ca nu tot ce zboara se mannca, iar anglo-americanii
au o vorba foarte nteleapta: 'beauty is only skin deep' - frumusetea nu e mai adnca dect
grosimea pielii. Cu toate astea, adulti fiind reactionam mult mai favorabil fata de indivizii cu fizic
atragator dect fata de cei mai putin aratosi. n societatea noastra, frumusetea este o forta de luat
n seama.
Slabiciunea fata de frumusete se manifesta n cele mai variate situatii, dupa cum o dovedesc o
multime de studii experimentale.

Un grup de profesori au primit fiecare cte o caracterizare a unui baiat sau a unei fete de
clasa a cincea si o fotografie. Informatia furnizata era n toate cazurile identica (fiind vorba de
aceeasi caracterizare), dar fotografiile prezentau fie copii foarte frumosi, fie copii ceva mai urtei.
Profesorii care au asociat caracterizarea cu fotografia unui elev mai aratos au emis o apreciere
mult mai favorabila asupra calitatilor si potentialului de performanta scolara al elevului.

Experimentatori de ambele sexe i-au abordat pe studentii ntlniti ntr-un campus universitar
american, ncercnd sa-i convinga sa semneze o petitie. Cu ct aratau mai bine, cu att
experimentatorii au obtinut mai multe semnaturi.

Judecatori din Texas au fixat cautiuni mai mici si au dat amenzi mai reduse unor suspecti care
n prealabil fusesera apreciati, de catre un grup de control, drept aratosi.

Mai multor studenti li s-a cerut sa noteze doua eseuri de calitati evident ine gale (ce fusesera
n prealabil evaluate de catre un grup de control, numai pe baza lecturii celor doua lucrari).
Participantii au primit, odata cu eseul, si cte o fotografie a pretinsei autoare. n prima conditie,
eseul bun a fost asociat mai nti cu fotografia unei studente atragatoare, apoi cu portretul unei
tinere cu nfatisare modesta; n cea de-a doua conditie, eseul slab a fost asociat, pe rnd, cu
fiecare din cele doua fotografii. Trist, dar adevarat si de loc surprinzator, notele cele mai mari au
fost acordate studentei aratoase (vezi graficul 8.1).
Economistii stiu prea bine din experienta - confirmata de cercetarile psihosociologilor - ca
persoanele fizic atragatoare sunt angajate mai usor, cstiga mai bine si promoveaza mai repede
dect alte persoane, cu nimic inferioare n alte privinte, exceptnd aspectul mai putin cuceritor.
Totul pare teribil de superficial. Dar nainte de a ncerca sa explicam de ce cu totii avem, mai mult
sau mai putin, tendinta de a-i favoriza pe semenii nostri mai atragatori, vom zabovi putin asupra
unei probleme esentiale: n ce consta frumusetea fizica? Este ea o caracteristica umana obiectiva si
masurabila, precum naltimea, greutatea sau culoarea parului, sau este o trasatura subiectiva,
aflata mai degraba n ochiul privitorului? Fiecare din cele doua puncte de vedere si are sustinatorii
sai.
Graficul 9.1 Atractivitate si obiectivitate

13

Ce este frumusetea?
Unii cercetatori considera ca anumite figuri sunt n mod intrinsec mai atragatoare dect altele. Iata
cteva dintre argumentele lor. n primul rnd, atunci cnd oameni foarte diversi, chiar din culturi
sau de rase diferite, sunt pusi sa clasifice diferite chipuri sau corpuri umane pe o scala de la 1 la
10, se constata un consens ridicat. De exemplu, Michael Cunningham a cerut unor studenti
americani - albi, negri, hispanici sau asiatici - sa evalueze gradul de atractivitate al unor femei din
toate cele patru grupuri rasiale. n linii mari, ierarhiile au coincis, ceea ce i-a condus pe cercetatori
la concluzia ca oamenii de pretutindeni au criterii similare de apreciere a frumusetii faciale. Alte
cercetari conduc la rezultate similare n ceea ce priveste criteriile frumusetii corporale.
n al doilea rnd, unii psihosociologi au identificat anumite trasaturi faciale ce sunt constant
asociate cu atractivitatea. De exemplu, femeile considerate printre cele mai atragatoare sunt
acelea cu ochii mari, pometii proeminenti, nasul mic si un zmbet larg, n vreme ce barbatii aratosi
au o barbie proeminenta. Intriga faptul ca oamenii sunt atrasi de acele chipuri n care ochii, nasul,
buzele si celelalte trasaturi faciale nu se abat prea mult de la medie. n 1990, Judith Langlois si Lori
Roggman au prezentat unor grupuri de studenti mai multe albume cu fotografii ale unor serii de
absolventi. Unele contineau fotografii netrucate, n altele puteau fi vazute niste compozitii
artificiale, obtinute prin suprapunerea si prelucrarea computerizata a cte 4, 8, 16 sau 32 de
fotografii din albumele din prima categorie. Majoritatea studentilor au preferat figurile compozite.
De fapt, cu ct s-au utilizat mai multe fotografii n procesul de compozitie, cu att s-a obtinut un
rating mai nalt.
Pare bizar faptul ca figurile standardizate sunt cele mai apreciate; n fond, noi toti avem
convingerea ca persoanele pe care le consideram cele mai atragatoare nu au ctusi de putin o
nfatisare comuna. Cum se pot explica aceste rezultate att de surprinzatoare? Langlois crede ca
figurile fara trasaturi stridente plac deoarece par mai familiare. Alti cercetatori subliniaza faptul ca
prin tehnicile computerizate de suprapunere a figurilor se obtin chipuri simetrice si tocmai simetria
accentuata le face sa fie atragatoare. Psihologii evolutionisti au emis speculatia potrivit careia
simetria faciala este asociata cu sanatatea, robustetea si fertilitatea - calitati dezira bile la un
partener sexual.
Un alt argument n favoarea ideii ca frumusetea este o calitate obiectiva l constituie faptul ca
bebelusii - mult prea mici pentru a-si fi nsusit anumite modele culturale de frumusete - manifesta
o clara preferinta nonverbala fata de figurile pe care si adultii le considera printre cele mai
atragatoare.
n opozitie cu aceasta interpretare obiectiva, alti cercetatori sustin ca frumusetea este relativa si
apreciata dupa criterii subiective, influentate de specificul cultural, de epoca istorica si de
conditiile particulare ale perceptiei noastre. Un prim argument este varietatea modalitatilor n care
oamenii din culturi diferite si subliniaza frumusetea: pictarea sau tatuarea fetei; machiaj; chirurgie
plastica; brazdarea unor cicatrici pe frunte sau pe obraji; coafura; deformarea oaselor faciale;
pilirea dintilor; gaurirea urechilor, a nasului sau a buzelor etc. ntr-adevar, ceea ce n unele parti
ale lumii trece drept frumos, este respingator pentru oamenii de prin alte parti. si idealurile de
frumusete corporala sunt diferite. Judith Andrews si colegii sai au constatat ca femeile corpolente
sunt considerate mai atragatoare dect cele slabe n acele zone sarace ale lumii unde hrana se
procura cu mare dificultate. Corpolenta poate fi dezirabila ntruct semnaleaza o mai mare
capacitate de supravietuire.

14

Criteriile de frumusete se schimba si odata cu trecerea timpului, chiar de la o generatie la alta.

Daca, la nceputul secolului XX, n lumea occidentala erau nca apreciate femeile plinute, pe la
mijlocul veacului trecut s-au impus formele violent accentuate (o mare diferenta ntre
circumferinta bustului exploziv, a taliei de viespe si a soldurilor generoase), pentru ca la sfrsit de
secol si n clipa de fata sa se impuna idealul femeii descarnate, numai piele si os.
Cercetari de laborator au evidentiat faptul ca aprecierile noastre asupra frumusetii cuiva pot fi
amplificate sau diminuate de felurite mprejurari. De exemplu, s-a constatat ca unii indivizi ni se
par mai atragatori dupa ce am ajuns sa-i cunoastem mai bine si ne-au devenit simpatici. Cu ct
iubim mai intens pe cineva, cu att alte persoane de sex opus ni se par mai putin atragatoare. Pe
de alta parte, dupa ce au contemplat n extaz nudurile din reviste precum Playboy sau Penthouse,
barbatii acorda calificative mai putin generoase femeilor cu nfatisare comuna, inclusiv propriilor
neveste - nefericita consecinta a efectului de contrast. si autoevaluarile noastre sunt maleabile.
Desi exista exceptii, de regula oamenii se simt mai putin atragatori dupa ce s-au aflat n prezenta
unor persoane de acelasi sex deosebit de aratoase si de bine facute. n 1993, Douglas Kenrick si
colegii sai au constatat ca, dupa ce-au admirat persoane de sex opus foarte atragatoare, oamenii
se simt ct se poate de bine; n schimb, contactul cu exemplare splendide de acelasi sex are exact
efectul opus (vezi graficul 8.2).
Graficul 9.2 Cum va simtiti dupa ce ati admirat un corp de nota 10?

Sursa: Brehm, Kassin, Fein (1999)

De ce suntem orbiti de frumusete?

Indiferent cum am defini frumusetea, e limpede ca indivizii considerati atragatori dispun de un
avantaj social. Poate ca din acest motiv tot mai multi oameni apeleaza la chirurgia plastica spre a
scapa de riduri, celulita, varice sau pungi de grasime, plantndu-si par, umflndu-si snii sau tinnd
chinuitoare cure de slabire.
De unde vine aceasta slabiciune fata de frumusete si de ce persoanele aratoase exercita o atractie
magnetica? S-ar putea ca prezenta oamenilor frumosi sa ne ofere o satisfactie estetica intrinseca,
asa cum ne place sa admiram un peisaj natural magnific sau o superba opera de arta. Sau poate
ca avantajele noastre sunt mai degraba extrinseci. Este posibil, de exemplu, sa ne asteptam ca
stralucirea frumusetii altora sa se rasfrnga si asupra noastra. Atunci cnd sunt vazuti n compania
unor persoane aratoase de acelasi sex, oamenii cu nfatisare comuna sunt apreciati ca fiind mai
atragatori dect atunci cnd apar alaturi de alte persoane mai putin aratoase.
Atractia fata de frumusete s-ar putea explica si prin aceea ca oamenii asociaza atractivitatea fizica
cu alte calitati dezirabile - fenomen denumit de psihosociologi stereotipul 'ce-este-frumos-este-sibun'. n povesti, Alba-ca-Zapada si Cenusareasa sunt frumoase si bune, pe cnd vrajitoarea si
surorile vitrege sunt deopotriva slute si rele. Studiile arata ca persoanele atragatoare sunt
apreciate ca fiind totodata si inteligente, fericite, adaptabile, bine-crescute, avnd ncredere n
propriile forte si succes n viata - dar, ce-i drept, destul de nfumurate si arogante, pe de alta parte.

15

Este acest stereotip conform realitatii? Doar n mica masura. Cercetarile arata ca oamenii aratosi
au ntr-adevar mai multi prieteni, stiu sa se descurce mai bine n relatiile sociale si se bucura de o
viata sexuala mai activa. Dar frumusetea nu este corelata cu masuratorile obiective ale
inteligentei, personalitatii, adaptabilitatii sau ale respectului de sine. Din acest punct de vedere, se
pare ca perceptia populara tinde sa exagereze. Totodata, se pare ca natura specifica a
stereotipului depinde si de modelele culturale ale bunatatii. n 1997, Ladd Wheeler si Youngmee
Kim au cerut unui esantion de coreeni sa evalueze dupa criteriul frumusetii mai multe fotografii de
barbati si femei si au constatat ca persoanelor apreciate drept fizic atragatoare li s-au atribuit si
alte calitati, precum 'integritatea' si 'grija fata de ceilalti' - trasaturi de mare valoare ntr-o cultura
colectivista. n contrast cu ceea ce se considera dezirabil n culturile mai individualiste, persoanele
atragatoare din Korea nu sunt socotite a fi, probabil, asertive si dominatoare. Ce e frumos e bun;
dar ce e bun se defineste, cel putin n parte, din perspectiva unui model cultural specific.
De ce rezista totusi stereotipul atractivitatii fizice? O explicatie ar putea fi aceea ca fiecare dintre
noi l ntarim prin mecanismul profetiei care se autorealizeaza, descris n Capitolul 3. ntr-un studiu
clasic asupra atractiei interpersonale din 1977, Mark Snyder si colegii au format mai multe cupluri
de studenti si de studente care nu se cunosteau dinainte. Toti participantii au primit cte o scurta
biografie a partenerului. Fiecare student a primit, de asemenea, si o fotografie a unei femei
atragatoare sau neatragatoare - aceasta fiind presupusa partenera. Dupa care participantii s-au
evaluat reciproc pe mai multe dimensiuni si au purtat o conversatie la distanta, fara sa se vada,
vorbind la un microfon si auzindu-se unul pe celalalt n casti. Rezultatele au fost incitante.
Studentii care credeau ca vorbesc cu o femeie frumoasa si-au format o impresie mai pozitiva
asupra personalitatii partenerei si au fost mai prietenosi n timpul conversatiei. Poanta experimentului este nsa urmatoarea: studentele ai caror parteneri vazusera fotografia unei femei
atragatoare au fost apreciate de catre participantii care au ascultat conversatia dintre cei doi ca
fiind mai calde, mai stapne pe ele si mai vioaie dect celelalte. mplinindu-si propriile profetii,
barbatii care se asteptau sa ntlneasca o partenera atragatoare au si creat-o.

Avantajele si dezavantajele frumusetii

Fara ndoiala, persoanele fizic atragatoare detin un avantaj social important. Totusi, frumusetea ca
atare nu garanteaza succesul n viata, sanatatea, fericirea si un solid respect de sine. De ce?
O problema cu care se confrunta persoanele atragatoare este aceea ca nu-si pot da ntotdeauna
seama daca atentia si aprecierea de care se bucura din partea celor lalti se datoreaza talentului si
abilitatii lor sau numai faptului ca arata bine. n 1984, Brenda Major si colegii sai au realizat un
experiment care ilustreaza acest aspect. Participanti de ambele sexe, care se considerau ei nsisi
ca fiind atragatori sau neatragatori, au scris niste eseuri, ulterior evaluate foarte elogios de catre o
persoana necunoscuta de sex opus. Participantilor din prima grupa li s-a spus ca evaluatorul sau
evaluatoarea i va urmari printr-o oglinda transparenta n timp ce scriu, pe cnd celorlalti li s-a
spus ca persoana care le da nota nu va sti nimic despre aspectul lor. n realitate, nu a existat nici
un evaluator; toti participantii au primit aceeasi apreciere, extrem de pozitiva. Ulterior, subiectii au
fost ntrebati cum si explica faptul ca eseurile lor au fost att de bine apreciate. Rezultat:
participantii care se considerau neatragatori si care credeau ca au fost urmariti n timp ce
scriau, au pus succesul nregistrat pe seama calitatii deosebite a eseului lor, pe cnd cei care se
considerau atragatori, creznd, de asemenea, ca au fost observati, au pus succesul mai degraba
pe seama faptului ca aratau bine. Prin urmare, pentru persoanele foarte atragatoare, feedback-ul
pozitiv din partea celorlalti poate fi uneori greu de interpretat (vezi graficul 8.3).
Graficul 9.3 Atractivitatea fizica si respectul de sine

16

Sursa: Brehm, Kassin, Fein (1999)

Un alt neajuns al atractivitatii fizice ca avantaj social este grija celor aratosi de a-si pastra aspectul
placut. n lumea de astazi, preocuparea fata de forma corporala a devenit o componenta majora a
vietii multor oameni - cu unele efecte benefice, daca ne gndim la exercitiul fizic si la alimentatia
sanatoasa. n unele cazuri, nsa, grija devine obsesie, cu efecte maladive - daca ne gndim la
barbatii care se ndoapa cu steroizi ca sa-si umfle monstruos musculatura sau le femeile care si
autoimpun un regim de nfometare ca sa scada n greutate, cu riscul de a ajunge
la bulimie (deprinderea de a mnca n exces, urmata de voma) sau, si mai grav, la anorexia
nervosa (nfometare autoimpusa, ce poate fi chiar fatala). Femeile sunt mai predispuse sa sufere
de mania hiperponderalitatii, mai ales n conditiile n care mass media si spoturile publicitare
promoveaza extrem de agresiv super modele, platite cu milioane de dolari ca sa difuzeze un ideal
de frumusete feminina al carei atribut esential este slabiciunea famelica.
n concluzie, frumusetea aduce cu sine si bune si rele: indubitabile avantaje, dar si anumite
costuri. Este interesant de stiut cum se echilibreaza acesteape termen lung. Bazndu-se pe
albumul de fotografii al unei serii de studenti, Ellen Berscheid a comparat gradele de atractivitate
fizica a mai multor studente cu reusita lor n viata la vrsta maturitatii. A descoperit slabe legaturi
ntre nfatisarea lor la tinerete si fericirea de care au avut parte mai trziu. Cele mai dragute n anii
de facultate au avut cele mai mari sanse de maritis, dar nu erau mai multumite n casatorie sau n
viata dect celelalte. Frumusetea poate fi un avantaj, dar nu un destin.

Factori relationali ai atractiei interpersonale

Proximitatea sporeste sansele noastre de a cunoaste pe cineva, familiaritatea ne face sa ne simtim
n largul nostru, iar frumusetea ne atrage ca un magnet chiar de la prima ntlnire. Cu toate
acestea, nu ne putem si nici nu vrem sa ne mprietenim cu oricine, iar flacara iubirii nu se aprinde
ori de cte ori ne iese n cale o persoana atragatoare. Trebuie sa existe anumite compatibilitati
ntre noi si cei care ne devin foarte apropiati. n cele ce urmeaza vom analiza trei factori ce pot
influenta atractia dintre noi si ceilalti: similaritatea, reciprocitatea si accesibilitatea.

Similaritatea
Cel mai adesea ntelepciunea populara se contrazice. Simtul comun ne spune deopotriva ca 'cine
se aseamana se-aduna' - precum 'tusea si cu junghiul' - dar si ca 'opusii se atrag'. Care dintre
maxime este conforma realitatii? Imaginati-va ca ati intrat on line ntr-un chat room si ati nceput o
conversatie cu o persoana necunoscuta despre religie, sport, muzica, politica, restaurante,
concedii, hobby-uri etc. si ca, dupa un timp, constatati ca aveti multe n comun cu interlocutorul
vostru nevazut. Imaginati-va apoi ca, dimpotriva, nu gasiti n timpul conversatiei aproape nici un
element comun. Cu care dintre cei doi necunoscuti ati vrea sa va ntlniti - cu acela care vi se
aseamana sau cu acela de care va deosebiti?
De-a lungul deceniilor, cercetarile au aratat cu consecventa ca oamenii au tendinta sa se asocieze
cu cei care le sunt asemanatori. Principalele asemanari cu efecte constatate experimental asupra
atractiei interpersonale sunt urmatoarele:

17

Similaritati demografice
Masurnd o multitudine de variabile demografice - precum vrsta, educatia, rasa, religia,
naltimea, nivelul de inteligenta si statutul socioeconomic - B. L. Warren a constatat ca oamenii
ntre care se nfiripa relatii apropiate de prietenie, iubire sau casatorie sunt mult mai asemanatori
dect cei asociati ntmplator. Aceste corelatii nu dovedesc nsa ca similaritatea cauzeaza atractia.
Mai concludenta ar fi masurarea caracteristicilor demografice ale unor indivizi care nu se cunosc,
urmata de estimarea gradului de atractie dintre ei dupa ce sunt pusi sa convietuiasca o perioada
de timp, pentru a vedea daca tind sa se apropie mai mult de cei cu care se aseamana dect de
aceia de care se deosebesc. Este ceea ce a facut Theodore Newcomb, n 1966. ntr-un studiu
elaborat, Newcomb a organizat un dormitor studentesc experimental si a constatat ca studentii
asemanatori n antecedentele lor demografice s-au mprietenit cu cei asemenea lor, neavnd
relatii apropiate cu cei foarte diferiti. n 'societatea multiculturala', pe care americanii se
straduiesc sa o edifice si sa o consolideze, din ce n ce mai multi oameni de rase, religii si origini
etnice diferite se casatoresc ntre, depasind barierele demografice. Cu toate acestea, dupa cum se
exprima un sociolog american, "sageata lui Cupidon este tintita de societate mai des dect ne-ar
placea sa credem".

Similaritatea axiologica si atitudinala

Ceilalti ne pot atrage si datorita faptului ca sustin si mpartasesc cu noi aceleasi opinii, valori si
atitudini fata de anumite persoane, lucruri sau situatii. Un studiu clasic al lui Newcomb, din 1961,
este semnificativ n acest sens. Mai multor studenti li s-a oferit cazare gratuita n schimbul
acceptarii de catre ei a solicitarilor de a completa numeroase chestionare privind atitudinile si
valorile lor. Primele chestionare au fost completate nainte de sosirea studentilor la universitate.
Timp de un semestru au fost masurate atractia dintre participanti si schimbarile lor de atitudine.
Rezultatele au demonstrat ca n primele cteva saptamni atractia a fost cel mai strns corelata
cu proximitatea. O data cu trecerea timpului, atractia s-a configurat mai ales n functie de
similaritatea atitudinilor existente nainte de contactul dintre participanti.
Experimentele de laborator ntreprinse de Byrne din 1971 confirma rolul similaritatii atitudinale
asupra atractiei interpersonale. Consistenta ridicata a rezultatelor l-a facut sa formuleze o 'lege a
atractiei', potrivit careia atractia fata de o persoana este direct proportionala cu atitudinile
mpartasite cu persoana respectiva. n plus, orice gest sau act al acelei persoane care este n
acord cu vederile sau atitudinile noastre este de natura sa ntareasca atractia pe care o exercita
asupra noastra. De exemplu, cnd descoperi ca fata cu care te ntlnesti ndrageste o trupa
obscura de rock care si tie ti place la nebunie, foarte probabil ca te vei simti si mai mult atras de
ea.
Pna aici, s-ar parea ca, ntr-adevar, 'cine se aseamana se aduna'. Dar n 1986, Milton Rosenbaum
a considerat ca psihosociologii au exagerat importanta similaritatii atitudinale. n opinia lui,
asemanarea nu strneste atractia, ci mai degraba neasemanarea provoaca repulsie. Rosenbaum
afirma ca oamenii se asteapta ca, n marea lor majoritate, ceilalti sa le fie asemanatori, motiv
pentru care o diferenta accentuata atrage imediat atentia, genernd sentimente mai negative.
Dezvoltnd aceasta ipoteza, David Lykken si Auke Tellegen sustin ca n selectia
partenerului toate formele de similaritate sunt irelevante. n opinia lor, dupa ce un ins exclude
50% din populatie datorita diferentelor vizibile, selectia din rndul jumatatii eligibile se face la
ntmplare.
Cine are dreptate? Suntem atrasi de cei cu atitudini similare ori ne repugna cei cu atitudini foarte
diferite de ale noastre? Dupa cum se arata n figura 8.4, Donn Byrne si colegii sai propun un model
n doi timpi, ce ia n consideratie ambele reactii. Mai nti, sustin ei, evitam asocierea cu
persoanele foarte diferite; apoi, dintre cei ramasi, ne atrag cel mai mult persoanele cele mai
asemanatoare cu noi.
Figura 8.4 Un model n doi timpi al atractiei interpersonale (Byrne, 1986)

18

Sursa: Brehm, Kassin, Fein (1999)

Potrivire si complementaritate
Pe lnga aspectele demografice si atitudinale, exista si o a treia sursa de similaritate ce
functioneaza cel putin n relatiile romantice. Ati remarcat vreodata cum reactioneaza lumea fata
de cuplurile n care unul din parteneri arata superb, iar celalalt are un aspect comun? n mod tipic,
suntem socati de asemenea 'nepotriviri', ca si cum ne-am astepta ca oamenii sa-si afle
ntotdeauna o pereche pe masura, nici mai mult, dar nici mai putin aratoasa. Aceasta reactie are o
baza reala, evidentiata n studii de laborator. Acestea arata ca att femeile, ct si barbatii tnjesc
dupa o pereche foarte atragatoare. De pilda, atunci cnd niste studenti de anul I au fost grupati
aleator si pusi sa danseze cte doi, dorinta lor de a se rentlni cu partenerul sau partenera a fost
cu att mai mare cu ct cealalta persoana din cuplu era mai atragatoare fizic. n viata reala, nsa,
acolo unde cineva poate sa fie acceptat sau respins de catre un potential si dorit partener, oamenii
se feresc de ntlniri romantice cu altcineva care 'nu-i de nasul lor'. Studii corelationale asupra
unor cupluri de indivizi care se ntlnesc, traiesc mpreuna, sunt logoditi sau casatoriti
sustin ipoteza potrivirii (matching hypothesis), potrivit careia oamenii au tendinta de a se
implica efectiv n relatii romantice cu acele persoane care le sunt egale n ceea ce priveste
frumusetea fizica.
Potrivirea ofera posibilitatea unor predictii privind evolutia unei relatii. Din practica agentiilor
matrimoniale se desprinde cu pregnanta urmatoarea constatare: cu ct doi parteneri sunt mai
apropiati sub aspectul atractivitatii lor fizice, cu att este mai probabila dorinta lor de a se rentlni
si cresc sansele de formare a unor cupluri stabile. n economia 'pietii sociale', potrivirea fizica pare
sa se produca n mod automat, odata ce oamenii cauta ce este mai bun, dar se opresc la ceea ce
pot obtine.
Cum ramne cu ideea populara ca 'opusii se atrag'? n contrast cu teoria similaritatii, R. Winch a
formulat (n 1958) o teorie a complementaritatii nevoilor, pornind de la ipoteza ca noi cautam
acele persoane care ne pot satisface nevoile n cel mai nalt grad. n anumite cazuri, aceasta
presupune coexistenta unor personalitati complementare si chiar opuse - de exemplu, o femeie
autoritara si dominatoare are nevoie de un sot ascultator si supus. Cercetari ulterioare nu au oferit
nsa un suport concludent acestei ipoteze, ba chiar au adus dovezi ca, de cele mai multe ori,
cuplurile reusite, echilibrate si durabile sunt formate din personalitati asemanatoare.

De ce este atractiva similaritatea?

Studiile experimentale sustin asadar ideea ca similaritatea, sub diferitele ei aspecte, este corelata
cu atractia interpersonala. Dar de ce se ntmpla astfel? Feldman trece n revista patru explicatii
propuse pna n momentul de fata.
n primul rnd, similaritatea poate fi ca atare un factor de autoconditionare. De exemplu, se poate
ca noi sa fi nvatat din experienta anterioara ca persoanele ce ne mpartasesc atitudinile sunt
asociate cu mprejurari sau situatii placute si dorite de catre noi. n al doilea rnd, faptul ca vedem
la altcineva atitudini sau trasaturi asemanatoare cu ale noastre ne poate ntari sentimentul de
ncredere n propria noastra persoana, ntruct ne confirma opiniile si optiunile valorice.
O a treia explicatie a efectelor similaritatii asupra atractiei interpersonale este aceea ca, odata ce
cunoastem atitudinile si valorile pe care le sustine o anumita persoana, putem sa ne formam o
impresie despre trasaturile sale. Daca perceptia trasaturilor este pozitiva - ceea ce n general se si
ntmpla, de vreme ce e vorba de trasaturi comune, pe care le avem si noi - atunci imaginea

19

despre celalalt va fi ct se poate de favorabila. Potrivit acestei explicatii, dorita si primita ca o

recompensa este nu similaritatea ca atare, ci valoarea inferata a trasaturilor de personalitate ale
cuiva. n sfrsit, poate ca ne plac oamenii asemanatori cu noi deoarece similaritatea ne face sa
presupunem ca si ei ne plac la rndul lor. Aceasta este o tema distincta, careia i s-au consacrat
studii si lucrari interesante.

Reciprocitatea
Simpatia si antipatia respecta adesea principiul reciprocitatii: ne sunt, de regula, simpatici
aceia care ne simpatizeaza si ne displac cei carora le suntem, la rndul nostru, antipa tici. n 1956,
Dittes si Kelley au format cteva mici grupuri de discutii, alcatuite din studenti; unii dintre ei au
primit niste biletele anonime (n realitate, scrise si trimise de experimentatori) prin care li se
comunica fie ca ceilalti membri ai grupului i simpatizeaza, fie, dimpotriva, ca grupul nu-i prea are
la suflet. Rezultatele au aratat ca participantii ce se considerau simpatizati de grup au fost atrasi
n mai mare masura de ceilalti membri ai grupului dect aceia care credeau ca nu sunt priviti cu
simpatie de catre ceilalti.
Nu toti oamenii reactioneaza la fel n privinta reciprocitatii. O variabila influenta pare a fi nivelul de
autoapreciere sau respectul de sine al fiecarui individ. n 1959, Dittes a descoperit ca pentru
persoanele cu grad nalt de autopretuire, atractia nu este afectata de acceptare sau respingere.
Dimpotriva, celor cu grad scazut de self-esteem le sunt teribil de simpatici membrii grupurilor care
i accepta, pe cnd persoanele din grupurile care i resping le sunt teribil de antipatice. Dittes a
realizat un experiment, n care participantii au fost din start clasificati n doua tipuri de baza - cu
respect de sine ridicat, respectiv scazut. si unii si ceilalti au fost plasati fie ntr-o conditie favorabila
- mai precis, n cadrul unor grupuri ai caror membri aveau un comportament favorabil - fie ntr-o
conditie frustranta - n grupuri care i-au ntmpinat cu reactii negative. n cazul participantilor cu
nivel redus de self-esteem, atractia fata de grup a depins n mod evident de comportamentul
grupului - ceea ce nu s-a ntmplat n cazul participantilor cu nivel nalt de autoapreciere (vezi
graficul 8.4)
Graficul 9.4 Atractia si respectul de sine (Dittes, 1959)

Sursa: Hogg, Vaughan (1998)

Efectele reciprocitatii pot sa interactioneze cu natura situatiei. Daca reciprocitatea implica

pretuirea ca recompensa sociala, efectele sale variaza odata cu modul n care este perceputa de
catre subiect valoarea pretuirii primite din partea celorlalti. De exemplu, pretuirea care vine din
partea unui lingusitor interesat nu are cine stie ce valoare, astfel nct nu-i vom raspunde prin a-l
simpatiza pe cel care ne flateaza. De asemenea, aceeasi dovada de pretuire are o valoare mai
redusa atunci cnd vine din partea unui prieten dect atunci cnd o primim din partea unui
necunoscut, deoarece ne asteptam ca prietenii sa ne aprecieze.

20

Modul n care primim dovezile de pretuire exercita si el o anumita influenta. n 1965, Elliot Aronson
si Darwyn Linder au emis asa-numita gain-loss hypothesis, potrivit careia avem tendinta sa ne
placa cel mai mult indivizii care initial ne-au tratat cu raceala, devenind ulterior mai amabili; pe de
alta parte, cel mai mult i detestam pe indivizii care au fost la nceput foarte atenti cu noi, sfrsind
prin a ne ntoarce spatele. Fenomenul este ntructva surprinzator, ntruct contrazice teoria
behaviorista: cel constant laudat primeste tot mai multe recompense, dar l simpatizeaza pe
laudator din ce n mai putin. Aronson sugereaza doua explicatii posibile. Prima se bazeaza pe
reducerea anxietatii. Respingerea de catre un grup sau o persoana este o experienta dureroasa,
generatoare de anxietate; cnd respingerea este urmata de acceptare anxietatea se reduce, astfel
nct resimtim placerea de a fi simpatizati. Cea de-a doua explicatie ar putea fi urmatoarea:
indivizii care ne simpatizeaza de la nceput pot sa ni se para lipsiti de discernamnt, ceea ce
diminueaza valoarea pretuirii lor. n schimb, cei care ne considera la nceput antipatici si care, abia
dupa ce ajung sa ne cunoasca mai bine, ncep sa ne simpatizeze, par oameni cu judecata, astfel
nct pretuirea lor valoreaza mai mult.
Aronson si Linder au realizat un experiment menit sa testeze efectul ordinii n care primim un
anumit gen de feedback din partea unei alte persoane. De-a lungul a sapte ntlniri, participantii
au auzit de la un complice diferite opinii despre ei. La primele trei ntniri, feedback-ul a fost sau
total negativ sau total pozitiv. Apoi, n functie de conditia experimentala, calitatea feedback-ului a
fost fie inversata, fie s-a pastrat constant aceeasi. Din toate cele patru conditii, simpatia
participantului fata de complice a atins valori maxime atunci cnd ordinea 'mesajelor' a fost
negativ pozitiv (acesta fiind 'cstigul') si valori minime n ordine inversa, adica feedback pozitiv negativ ('pierdere'). Dupa cum arata rezultatele din graficul 8.5, e cel mai probabil
sa fim atrasi de catre o persoana atunci cnd aceasta ncepe prin a ne tine la distanta si sfrseste
prin a ne ntmpina cu caldura.

Accesibilitatea
Rezultatele obtinute de Aronson si Linder sugereaza ca ne plac oamenii pretentiosi fata de ceilalti,
ceea ce concorda cu ideea populara potrivit careia tintele greu de atins sunt cele mai rvnite. n
realitate, lucrurile nu stau chiar asa. Cel mai adesea, persoanele care ne resping - fie pentru ca
sunt deja implicate n alte relatii, fie pentru ca nu le strnim interesul - nu devin ctusi de putin
mai atractive; dimpotriva. Studiile si observatiile arata ca, de regula, i preferam pe indivizii cu o
selectivitate sociala moderata att celor neselectivi (care nu au gust) ct si celor prea pretentiosi
(care sunt aroganti si sclifositi).
Graficul 8.5 The gain-loss hypothesis (Aronson si Linder, 1965)

Sursa: Hogg si Vaughan (1998)

Ce se ntmpla atunci cnd o persoana care ne strneste interesul este greu de atins datorita unor
piedici exterioare? Acestea pot fi de nenumarate feluri: opozitia parintilor (precum n povestea lui
Romeo si a Julietei), o catastrofa iminenta (ca n povestea de iubire din Titanic), departarea, lipsa
de timp, bariere sociale etc. n Capitolul 5 ne-am referit la teoria reactantei psihologice, care
sustine ca oamenii sunt puternic motivati sa-si apere libertatea de alegere si de actiune. Cnd o

21

astfel de libertate, la care tin n mod deosebit, le este amenintata, oamenii reactioneaza si
ncearca sa contracareze pericolul, ntre altele si datorita faptului ca un comportament la care am
putea fi nevoiti sa renuntam ni se pare mult mai atragator - precum proverbialul fruct oprit.
Desi nu foarte concludente, mai multe studii au evidentiat faptul ca reactanta poate fi declansata
de factorul timp: pe masura ce sansele de a intra ntr-o relatie cu cineva scad odata cu timpul
ramas la dispozitie, persoana - tot mai greu accesibila - devine din ce n ce mai atragatoare.
Reactanta se poate produce, marind forta atractiei, si n cazul unor relatii ascunse, tainuite. ntr-un
experiment din 1994, Daniel Wegner a pus mai multe perechi (formate din parteneri de ambele
sexe) sa joace bridge. n fiecare cvartet de jucatori, una dintre perechi a primit instructiuni scrise
ca, n timpul jocului, sa-si faca diferite semne cu picioarele pe sub masa - fie pe fata, fie pe ascuns.
Dupa cteva minute, jocul a fost oprit si fiecarui jucator i s-a cerut sa indice (desigur, n mod
privat) ct de atragator i s-a parut att propriul sau partener, ct si jucatorul de sex opus din
echipa adversa. Rezultat: studentii care au trisat pe ascuns s-au considerat reciproc mult mai
atragatori dect aceia care si-au facut semne vizibile ori n-au trisat de loc.
Nu trebuie neglijat faptul ca, n anumite situatii, reactanta poate sa diminueze atractia
interpersonala. Ati ncercat vreodata sa faceti pe intermediarul, cautnd, pe diferite cai, sa
convingeti doua persoane apropiate sa formeze un cuplu? Atentie: efectul poate fi contrar. Decisi
sa si pastreze libertatea de alegere n viata erotica, cele doua persoane ar putea ajunge sa nu se
placa, ba chiar sa se deteste din cauza insistentelor voastre de a-i vedea mpreuna.

Relatii apropiate
Exista multe forme de relatii interumane semnificative, dar psihosociologii au avut n vedere
ndeosebi raporturile din cadrul cuplurilor de prieteni, ndragostiti, amanti si soti. Aceste relatii
apropiate[1] implica adesea trei componente: (1) sentimente de atasament, afectiune si iubire;
(2) satisfacerea unor nevoi psihologice; (3) interdependenta partenerilor, fiecare exercitnd o
influenta semnificativa asupra celuilalt.
Nu orice relatie apropiata contine toate aceste ingrediente. O iubire de-o vara poate atinge o mare
intensitate emotionala; dar la sosirea toamnei, amorezii revin la vietile lor independente. O
casatorie formala graviteaza n jurul rutinei cotidiene, nsa atasamentul emotional al sotilor este
palid, iar nevoile lor sufletesti ramn, cel putin n parte, nemplinite. n mod evident, relatiile
apropiate au forme si masuri diferite. Unele implica sexul, altele nu. Unele se stabilesc ntre
parteneri de acelasi sex, altele ntre parteneri de sex opus. Cteodata partenerii se angajeaza sa
ramna alaturi pe termen lung; alteori interactioneaza doar pentru scurt timp. Iar coloratura sentimentala cunoaste toate tonurile posibile, de la veselie la durere, de la iubire la ura - fiecare dintre
starile emotionale putnd avea intensitati diferite, de la 'abia perceptibil' pna la 'exploziv'.
Cum nainteaza doua persoane de la primele lor contacte sociale pna la o rela tie apropiata, care
le ncalzeste fiinta? Apropierea se produce gradual, pas cu pas, ori prin discontinuitati si salturi
calitative? Unii cercetatori considera ca relatiile progreseaza gradual, parcurgnd o anumita
succesiune de stadii sau etape. De pilda, n teoria stimul-valoare-rol (SVR), propusa de catre
Murstein n 1986, sunt definite urmatoarele trei etape: (1) stadiul-stimul, n care atractia este
provocata de atribute exterioare, precum nfatisarea fizica; (2) stadiul-valoare, n care atasamentul
se bazeaza pe similaritatea valorilor si opiniilor; (3) stadiul-rol, n care devotamentul se ntemeiaza
pe asumarea si ndeplinirea unor roluri, precum acelea de sot-sotie. Toti acesti trei factori sunt
importanti n evolutia unei relatii, dar fiecare detine o importanta deosebita n decursul unui
anumit stadiu (vezi graficul 8.6).
Graficul 8.6 Modelul SVR (Murstein, 1987)

22

Sursa: Brehm, Kassin, Fein (1999)

Marea dificultate a oricarei teorii stadiale este secventialitatea. Se poate arata ca stadiul-valoare
precede ntotdeauna si cu necesitate stadiul-rol? Nu se pot ntlni cupluri care sa-si fixeze rolurile
nainte de a-si explora compatibilitatea valorilor? Majoritatea cercetatorilor nu cred ca relatiile
apropiate evolueaza stadial. n mai multe studii, unor cupluri de persoane proaspat casatorite li s-a
cerut sa-si reaminteasca istoria relatiei lor pna la casatorie. Rezultatele au inventariat o mare
diversitate de etape evolutive. Momentele de cotitura nu se succed n aceeasi ordine n toate
cazurile si nici nu sunt mereu aceleasi la fiecare cuplu.
Daca relatiile apropiate nu urmeaza toate acelasi scenariu, cum se explica evolutia lor? Fiecare
relatie are o istorie proprie, cu suisuri si coborsuri, cu momente de stagnare alternnd cu
perioade de acceleratie. Ce anume face ca o relatie sa ia altitudine, sa coboare ori sa se pastreze
n parametri stabili? Un raspuns poate fi oferit de teoria schimbului social, potrivit careia forta
motrice a relatiilor interpersonale este recompensa. Ca si atractia, n aceasta interpretare, iubirea
depinde de experienta emotiilor pozitive traite n prezenta unui anumit partener. Pas cu pas, pe
masura ce recompensele se aduna, iubirea creste. Sau, dimpotriva, pe masura ce recompensele
se raresc, iubirea se raceste. n acest gen de teorii despre esenta iubirii, ceea ce conteaza
este cantitatea. Multi oameni gasesc nsa ca teoria schimbului social este inadecvata, din motive
usor de nteles. Gnditi-va la propriile voastre relatii apropiate. Credeti ca sentimentul de iubire
fata de cineva e doar o versiune mai intensa a simpatiei fata de altcineva? Este iubirea unui
prieten apropiat de aceeasi natura cu iubirea celor de care sunteti ndragostiti? Daca nu, atunci
veti fi de acord ca exista importante diferente calitative ntre genurile de relatii apropiate. n
aceasta perspectiva, este nevoie de un salt considerabil de la a placea pna la a iubi pe cineva, iar
iubirea nsasi cunoaste forme diferite.

Tipologii n relatiile apropiate

Teoriile schimbului social se axeaza pe aspectele cantitative: cu ct mai mult (n ceea ce priveste
recompensele si echitatea), cu att mai bine (daca avem n vedere satisfactiile si rezistenta
relatiei). Dar este ntotdeauna nevoie de recompense? si ce se poate spune despre diferentele
calitative ntre tipurile de relatii apropiate? Poate o recompensa mai substantiala sa transforme
niste simple cunostinte n prieteni si apoi prietenii n iubiti, ori aceste tipuri de relatii se deosebesc
esential ntre ele?

Relatii de schimb si de comuniune

Margaret Clark precizeaza ca oamenii urmaresc o recompensa atunci cnd intra n relatii de
schimb, caracterizate de o compensare imediata a costurilor si a beneficiilor. Dar nu orice relatie
este de acest tip. n relatiile de comuniune (communal relationships), partenerii si ofera
satisfactii unul celuilalt fara sa urmareasca un echilibru al beneficiilor.
Cel mai adesea, relatiile de schimb au loc ntre necunoscuti sau cunostinte ntmplatoare, ca si n
cadrul unor aranjamente pe termen lung - precum parteneriatul de afaceri. Dimpotriva, relatiile de
comuniune se stabilesc numai cu prietenii apropiati, cu membrii de familie sau cu cei pe care i

23

iubim. Desigur, se vor gasi cinici care sa puna la ndoiala autenticitatea relatiilor de comuniune,
socotind ca oricine urmareste sa dobndeasca o recompensa, chiar daca nu imediat, ci ntr-un
viitor oarecare. Din fericire, ramn destui oameni care pot depune marturie din propria lor
experienta de viata ca, macar ctorva persoane extrem de apropiate, sunt oricnd gata sa le
ofere, fara a socoti la centima ct primesc - bucuria celuilalt fiind chiar rasplata cea mai de pret.

Stiluri de atasament
O alta abordare interesanta a diversitatii formelor de relatii apropiate este cea propusa de Philip
Shaver, Cindy Hazan si colegii lor. Ideea de la care pornesc este aceea ca, asa cum bebelusii
manifesta diferite tipuri de atasament fata de parintii lor, si adultii prezinta stiluri specifice de
atasament n relatiile lor de prietenie sau n cele amoroase.
Cercetarile de psihologie a copilului au scos n evidenta faptul ca bebelusii dezvolta legaturi
puternice si exclusive cu primele persoane care se ocupa de ngrijirea lor - cel mai adesea si n
mod normal acestea fiind mamele copiilor. n toate culturile studiate, prima relatie are o mare
ncarcatura emotionala. Observnd cum reactioneaza copiii mici att la despartirea de mama lor,
ct si la reaparitia ei, cercetatorii au mai remarcat si faptul ca exista diferite stiluri de atasament
infantil. Copiii cu atasament solid plng zgomotos atunci cnd si vad mama plecnd de lnga ei,
iar cnd aceasta se rentoarce gnguresc si surd cu evidenta ncntare. Copiii cu atasament fragil
se ncadreaza n doua tipuri de comportament. Cei anxiosi plng si se agita cnd sunt parasiti de
mama lor, dar o ntmpina fie mniosi, fie apatici atunci cnd se rentoarce. Alti copii sunt mult
mai detasati, adoptnd un comportament retractil, de eschivare sau neimplicare emotionala, cu
reactii temperate n ambele situatii.[2]
Ct de important este acest prim atasament? Este o legatura sigura si demna de ncredere din
primul an de viata de natura sa ofere un fundament al relatiilor apropiate de mai trziu? Unii
cercetatori sugereaza ca da. Studiile arata ca acei copii din categoria atasamentului solid
manifesta ulterior o atitudine mai pozitiva si mai ncrezatoare fata de ceilalti. Privind retrospectiv,
adultii cu stil de atasament solid relateaza ca n copilarie au avut relatii familiale pozitive, pe cnd
adultii anxiosi sau retractili si amintesc sa fi avut relatii dificile cu unul dintre parinti sau cu
amndoi.
Fie ca stilurile de atasament ale adultilor si au radacinile n primul an de viata sau nu, distinctia
ntre ele s-a dovedit utila. Cititi descrierile celor trei tipuri de atasament din tabelul 8.2. Care vi se
potriveste cel mai bine? n 1987, Hazan si Shaver au pus prima data aceasta ntrebare pentru
cititorii unui ziar din Denver si a doua oara pentru un grup de studenti. Dupa cum se poate vedea
n tabelul 8.2, distributia raspunsurilor este aproape identica pe ambele esantioane, pastrndu-se
neschimbata si n cadrul unui esantion national din SUA, format din opt mii de adulti, chestionati
de Mickelson un deceniu mai trziu, n 1997. n plus, cercetatorii au mai constatat ca oamenii cu
stil de atasament solid raporteaza ca au relatii satisfacatoare, pe care le descriu drept fericite,
amicale, bazate pe ncredere reciproca si durabile. Cognitiv, au tendinta de a-i vedea pe ceilalti ca
fiind bine intentionati si cred n posibilitatea iubirii adevarate. Dimpotriva, ndragostitii retractili se
tem de intimitate si cred ca iubirea este sortita sa se ofileasca; ndragostitii anxiosi descriu o viata
amoroasa plina de exaltari si caderi emotionale, de framntari obsesionale, o mai mare dorinta de
angajare pe termen lung, atractie sexuala si gelozie duse la extrem.
ntr-o oarecare masura, stilurile noastre de atasament pot fi observate n comportamentul din
viata cotidiana. De exemplu, n 1996 Jeffrey Simpson si colegii sai au nregistrat pe banda mai
multe cupluri de ndragostiti n timp ce ncercau sa solutioneze diferite conflicte, dupa care au
prezentat nregistrarile unor observatori neutri. Acestia au constatat ca barbatii cu atasament
fragil-retractil se dovedesc n cea mai mica masura calzi si ncurajatori, precum si faptul ca femeile
cu stil fragil-anxios s-au aratat posomorte si negativiste. ntr-un alt studiu, din 1996, Marie Tidwell
si colegii au cerut participantilor sa tina, timp de o saptamna, un jurnal intim. Analiza
nsemnarilor din aceste jurnale a scos n evidenta faptul ca, n relatiile cu sexul opus, persoanele
retractile au avut cele mai mici satisfactii, n vreme ce subiectii anxiosi au trait cea mai mare
varietate de sentimente, de intensitati ct se poate de diferite.
Tabelul 8.2 Stiluri de atasament (Hazan si Shaver, 1987)
ntrebare: Care dintre urmatoarele texte descrie cel mai bine sentimentele voastre?
Esantion de
cititori

Raspunsuri si procente
Solid

24

Esantion de
studenti

mi este destul de usor sa ma apropii de ceilalti si nu

ma deranjeaza sa depind de ei ori ca ei sa depinda
de mine. Rareori ma roade gndul ca voi fi parasit ori
ca o anumita persoana mi-a devenit prea apropiata.

56%

56%

25%

23%

19%

21%

Retractil
Nu ma simt n largul meu atunci cnd ma apropii mai
mult de cineva; mi este greu sa am deplina
ncredere n ceilalti si nu mi place sa depind de ei.
Ma enervez atunci cineva mi se vra n suflet si
partenerii erotici mi cer adesea mai multa intimitate
dect as dori eu ca sa ma simt bine.
Anxios
Mi se pare ca ceilalti se feresc sa mi se apropie att
ct as dori eu. Ma ngrijoreaza des gndul ca partenerul nu ma iubeste cu adevarat sau ca are de gnd
sa ma paraseasca. As vrea sa ma contopesc pe
deplin cu o alta persoana, nsa aceasta dorinta a
mea pe multi i sperie si i alunga de lnga mine.

Sursa: Brehm, Kassin, Fein (1999)

Ce valoare predictiva au aceste stiluri de atasament? Cu alte cuvinte, stilul din acest moment al
unei persoane permite o anticipare cu grad semnificativ de probabilitate a evolutiei viitoare a
relatiilor sale? Probele nu sunt concludente. Persoanele cu atasament solid tind sa aiba relatii mai
durabile dar, n cazul celor cu atasament fragil, prognozele nu sunt consistente. Important e faptul
ca, desi stilurile de atasament sunt oarecum stabile de-a lungul vietii - poate ca niste mosteniri din
prima copilarie - ele nu sunt totusi definitiv trasate, o data pentru totdeauna. De exemplu, Lee
Kirkpatrick si Cindy Hazan au urmarit participantii la un studiu si, dupa patru ani, au descoperit ca
30% dintre ei si-au modificat stilul de atasament. n acord cu ideea de baza n psihologia sociala,
potrivit careia oamenii sunt profund influentati de situatiile n care se afla, cercetarile sugereaza ca
indivizii si pot revizui continuu stilul de atasament n urma succesiunii experientelor lor de viata.

Tipuri de iubire
Fara a sta prea mult pe gnduri, oricare dintre noi poate enumera o mare varietate de forme
distincte de iubire, n afara de amorul propriu-zis: iubire parinteasca, fra teasca, amicala, pur fizica
sau animalica, spirituala etc. De-a lungul timpului, au fost propuse de catre psihosociologi mai
multe clasificari ale tipurilor de iubire. Pe baza scrierilor antice, John Alan Lee a identificat, n 1988,
trei stiluri primare de iubire; eros (dragostea erotica), ludus (jocul amoros, lipsit de daruire
sufleteasca) si storge (dragostea prieteneasca). Ca si cele trei culori primare, sustine Lee, aceste
stiluri se pot combina ntre ele, formnd tipuri secundare, precum mania (iubirea pretentioasa si
posesiva), pragma (iubirea interesata) sau agape (iubirea altruista de oameni). Pe o scala menita
sa masoare aceste 'culori ale iubirii', barbatii au scoruri mai mari dect femeile la rubrica ludus, n
vreme ce femeile puncteaza mai mult la rubricile storge, mania si pragma.
Foarte populara este o alta taxonomie, derivata din teoria triunghiulara a iubirii, enuntata n
1986 de catre Robert Sternberg. Potrivit acestei teorii, exista opt subtipuri de baza (sapte forme
diferite de iubire si o a opta combinatie ce reprezinta absenta iubirii) - toate putnd fi derivate din
prezenta sau absenta a trei componente. Combinatia poate fi astfel vazuta ca vrf al unui triunghi
(vezi figura 8.5). Iata cele trei componente si cte o mostra de item din cei utilizati pentru
masurarea fiecareia din ele:

Intimitate. Componenta emotionala, care implica simpatia si sentimentul de apropiere fata de

cineva. ('Am o relatie placuta cu ___'.)

Pasiune. Componenta motivationala, ce contine impulsuri de natura sa declanseze atractia,

dragostea si dorinta sexuala. ('Simpla vedere a lui ___mi se pare excitanta.')

Devotament. Componenta cognitiva, ce reflecta hotarrea de a ramne atasat pe termen lung

de un anumit partener. ('ntotdeauna ma voi simti responsabil fata de ___.')

25

Cercetarile sustin cu probe concludente model tripartit al lui Sternberg. ntr-un studiu din 1996,
Arthur Aron si Lori Westbay au cerut participantilor sa ierarhizeze 68 de trasaturi prototipice ale
iubirii si au constatat ca toate trasaturile clasificate se ncadreaza n trei categorii: pasiune (priviri
languroase, euforie, crcei n stomac), intimitate (libertatea de a discuta despre orice, ncurajator,
ntelegator) si devotament (fidelitate, prioritate acordata celorlalti, durabilitate). ntr-un al doilea
studiu, din 1997, Sternberg a cerut participantilor sa precizeze ce anume considera important n
diferite tipuri de relatii si a constatat ca rezultatele concorda cu teoria. De exemplu, 'iubitul ideal' a
nregistrat scoruri nalte la toate cele trei componente, 'prieten' a avut scoruri mari la intimitate si
devotament, dar mici la pasiune, iar 'frate / sora' a punctat mult la devotament, dar putin la
intimitate si pasiune.
Figura 8.5 Teoria triunghiulara a iubirii (Sternberg, 1986)

Considernd toate aceste tipologii - bazate pe atasamentul infantil, pe culori, triunghiuri si alte
scheme propuse de-a lungul timpului - te minunezi: cte tipuri de iubire exista n realitate? E greu
de spus. Dar toate modelele au n vedere doua tipuri fundamentale. Priviti ntrebarile din tabelul
8.3 si raspundeti cu note pe o scala de la 0 (ctusi de putin) la 10 (total), avnd n vedere
sentimentele voastre fata de un prieten. Raspundeti apoi la aceleasi ntrebari gndindu-va la un
iubit sau la o iubita (de acum sau de alta data). Aplicati n cele din urma instructiunile de punctare
descrise n partea de jos a tabelului. n 1973, atunci cnd Zick Rubin a cerut unor studenti sa
raspunda la acest gen de itemi, a constatat ca cei chestionati au acordat punctaje ridicate
prietenilor la ntrebarile cu numere impare si partenerilor de amor la cele cu numere pare. Pornind
de la aceste raspunsuri, Zick Rubin a alcatuit o Scala a simpatiei[3] si o Scala a iubirii, menite sa
masoare cele doua tipuri de relatii.
Tabelul 8.3 Simpatie si iubire (Rubin, 1973)
Raspundeti la fiecare dintre urmatoarele ntrebari pe o scala de la 1 = ctusi de putin la
10 =total. Raspundeti mai nti gndindu-va la un/o prieten(a) si apoi la un/o iubit(a).
Prieten(a)

Iubit(a)

1. X este una din cele mai simpatice persoane din cte cunosc.

___

___

2. Simt ca pot avea ncredere n X n orice legatura cu orice.

___

___

3. X este genul de persoana care mi-ar placea sa fiu.

___

___

4. L-as ierta pe X pentru orice.

___

___

26

5. Am mare ncredere n judecata lui X.

___

___

6. As face aproape orice pentru X.

___

___

A. Adunati punctele de la ntrebarile 1 + 3 + 5 =

B. Adunati punctele de la ntrebarile 2 + 4 + 6 =
Care punctaj este mai mare: A sau B?
Sursa: Brehm, Kassin, Fein (1999)

Abordarea lui Rubin trateaza simpatia si iubirea ca pe doua reactii distincte fata de o relatie
apropiata. Ramne de discutat nsa ct de adnca este diferenta dintre ele. n 1976, Kenneth si
Karen Dion au aplicat cele doua scale mai multor categorii de oameni: (1) persoane care se
ntlnesc ocazional (casual daters); (2) persoane care se ntlnesc mereu cu acelasi partener
(exclusive daters); (3) persoane logodite; (4) persoane casatorite. Desi persoanele din prima
categorie au punctat mai mult la simpatie dect la iubire, simpatia si iubirea nu difera n cazul
celor aflati ntr-o relatie mai angajata. Un posibil motiv pentru care cele doua scale se pot
suprapune ar fi acela ca, n versiunea lui Rubin, conceptul de iubire are un sens destul de cuminte.
Mai potrivita pare distinctia propusa, n 1988, de catre Elaine Hatfield ntre iubirea pasionala si
iubirea companionala.[4] Dupa Hatfield, iubirea pasionala este o stare intens emotionala
si adesea erotica de absorbtie de catre o alta persoana, n vreme ce iubirea companionala este
o nsotire sau o companie sigura si stabila, asemanatoare cu ceea ce Rubin numeste simpatie.

Iubirea pasionala
Iubirea pasionala este, dupa cum spuneam, o stare intens emotionala de absorbtie de catre o alta
persoana (vezi tabelul 8.4). Pendulnd ntre culmi extatice si abisuri de tortura sufleteasca, iubirea
pasionala ofera materia prima dulce-amara a poeziei si romanelor de dragoste, fiind tema favorita
n muzica de consum sau n adoratele-detestatele telenovele. Ce este si de unde vine? Ellen
Berscheid si Elaine Walster (ulterior Hatfield) considera ca elementul-cheie n ntelegerea iubirii
pasionale este tratarea ei ca un gen specific de emotie. Bazndu-se pe teoria bifactoriala a
emotiei, propusa de catre Schachter (vezi Capitolul 2), cele doua autoare sustin ca iubirea
pasionala necesita doua ingrediente esentiale: (1) o stare intensa de excitatie fiziologica si
(2) credinta ca excitatia este strnita de catre persoana iubita.
Tabelul 8.4 Scala iubirii pasionale
Raspundeti la fiecare din itemii urmatori conform urmatoarei scale:
1

De loc

Aproximativ

Categoric

adevarat

adevarat

adevarat

1. As fi profund disperat daca _________________ m-ar parasi.

2. Uneori simt ca nu-mi pot controla gndurile; ma obsedeaza _________________ .
3. Sunt fericit(a) atunci cnd fac ceva care l (o) face pe ___________________ fericit(a).
4. As prefera sa fiu cu __________________ mai mult dect cu oricine altcineva.
5. As fi gelos(oasa) daca as crede ca ___________________ s-ar ndragosti de altcineva.
6. Sunt avid(a) sa stiu totul despre ___________________ .
7. l (o) doresc pe ___________________ - fizic, emotional, mental.
8. Am o pofta insatiabila de afectiune din partea lui __________________ .
9. Pentru mine, __________________ este partenerul(a) de amor perfect(a).
10. Simt ca trupul meu vibreaza atunci cnd ma atinge __________________ .
11. Ma gndesc tot timpul la __________________ .

27

12. Vreau ca _______________ sa mi cunoasca gndurile, temerile si sperantele.

13. Caut cu nfrigurare semne care sa mi arate ca _______________ ma doreste.
14. Exercit o puternica atractie asupra lui _________________ .
15. Ma simt extrem de deprimat(a) cnd lucrurile nu merg bine n relatia mea cu ___________ .
Sursa: Brehm, Kassin, Fein (1999)

Uneori conexiunea dintre excitatie si iubire este evidenta - asa cum se ntmpla atunci cnd cineva
simte fiorii atractiei sexuale n prezenta partenerului de amor. n alte situatii, totusi, simptomele de
excitatie - precum accelerarea batailor de inima, umezirea palmelor sau nmuierea genunchilor sunt mai greu de interpretat. n prezenta unei persoane atragatoare, aceste simptome pot fi
atribuite corect sau eronat iubirii pasionale. Dolf Zillmann numeste acest proces de
misatribuire transfer de excitatie. n opinia lui, excitatia strnita de un stimul poate fi
transferata sau adaugata excitatiei provocate de un al doilea stimul. Excitatia combinata este
atunci perceputa ca fiind cauzata numai de catre al doilea stimul.
n 1974, Donald Dutton si Arthur Aron au verificat aceasta ipoteza incitanta ntr-un studiu de teren
care a avut loc pe doua poduri de peste Capilano River din Columbia Britanica. Unul din ele este o
pasarela sustinuta de cabluri (avnd 150 m lungime si o latime mai mica de 2 m, cu o balustrada
foarte joasa), suspendata la vreo 70 m deasupra unor cascade stncoase - un adevarat cosmar
pentru oricine ar avea o ct de mica teama de naltime. Celalalt pod este larg, solid, de numai
vreo
3 m naltime. Ori de cte ori trecea pe unul din cele doua poduri un tnar nensotit, era ntmpinat
de o tnara atragatoare, care se prezenta drept cercetator-asistent, l ruga sa completeze un scurt
chestionar, dupa care i dadea numarul ei de telefon - n cazul n care tnarul acostat ar fi dorit
mai multe informatii despre proiectul de cercetare. Conform predictiei, mult mai multi dintre
barbatii care traversasera pasarela periculoasa aveau s-o sune pe ncntatoarea juna dect cei
care trecusera pe podul comod. (Semnificativ e faptul ca foarte putini dintre tinerii abordati, pe
pasarela groazei, de catre un asistent barbat au sunat.) Poate ca fiorii de groaza sunt n stare sa
aprinda flacarile iubirii.
Dar poate ca nu. Poate ca nu-i dect sentimentul de usurare pe care ti-l da pretenta cuiva atunci
cnd esti la ananghie. Pentru a elimina posibilitatea ca atractia sa fie strnita de usurare si nu de
excitatie, n 1981, Gregory White si colegii sai si-au propus sa strneasca o stare de excitatie,
nensotita de tensiunea fricii. Cum? Putin efort fizic e de ajuns. Participantii barbati au alergat pe
loc fie doua minute, fie 15 secunde, dupa care au vizionat pe o caseta video chipul unei femei pe
care urmau sa o cunoasca. Unii au vazut o femeie bine machiata si coafata, cu nfatisare foarte
atragatoare - altii au vazut aceeasi femeie, dar 'aranjata' astfel nct sa para urta. Dupa
vizionarea casetei, participantii au evaluat nfatisarea femeii. Rezultat: participantilor care
facusera un efort fizic mai mare femeia atragatoare li s-a parut si mai frumoasa, iar cea
neatragatoare li s-a parut si mai urta dect celor care nu alergasera dect 15 secunde. Acest
studiu si altele similare demonstreaza ca starea de excitatie, chiar nensotita de suferinta,
intensifica reactiile emotionale, pozitive sau negative.
Implicatiile acestor cercetari - potrivit carora pasiunile noastre sunt la cheremul podurilor,
exercitiilor fizice sau al altor factori de natura sa accelereze bataile inimii - intriga. Dar sunt n
concordata cu observatia comuna a faptului ca momentele agitate din viata ne fac vulnerabili fata
de mrejele iubirii. Ramne nsa deschisa ntrebarea daca efectul se produce, asa cum sustine
teoria, din cauza faptului ca oamenii atribuie n mod eronat starea lor de excitatie prezentei
accidentale a unei alte persoane. Da si nu. Trecnd n revista peste treizeci de experimente, Craig
Foster si colegii confirma ca efectul excitatie-atractie este real. Ei au mai descoperit, totusi, ca
efectul se produce si atunci cnd oamenii cunosc sursa actuala a starii lor de excitatie - asadar,
fara o eroare de atribuire. Concluzia acestor cercetatori este aceea ca simplul fapt de a fi
surescitati - chiar daca stim de ce - faciliteaza oricare dintre raspunsurile noastre firesti. Daca
persoana care ne iese n cale este atragatoare si de sexul potrivit, atractia pe care o exercita
asupra noastra este mai intensa. Daca persoana nu este atragatoare sau nu e de sexul potrivit,
atractia este mai slaba. Nu e nevoie de nici o deliberare constienta. Raspunsul este automat.
Indiferent de factorii care o influenteaza n diferitele sale stadii de evolutie, iubirea pasionala
presupune, ca nota caracteristica dominanta si esentiala, o intensa atractie sexuala. n 1999,
Pamela Regan si Ellen Berscheid prezinta dovezi convingatoare ca dorinta si excitatia sexuala
intensa constituie o componenta vitala a acestei experiente. Ele remarca si faptul interesant ca 'a
iubi' (love) si 'a fi ndragostit' (being in love) nu nseamna acelasi lucru. n 1996, Berscheid si

28

Meyers au cerut unor studenti de ambele sexe sa alcatuiasca trei liste: una cu persoanele pe care
le iubesc, a doua cu persoanele de care sunt ndragostiti si a treia cu persoanele care le atrag
sexual. A reiesit ca numai 2% din cei mentionati n prima lista s-au regasit si n cea de a treia lista.
n schimb, 85% din cei mentionati n cea de a doua lista s-au regasit si pe lista atractiei sexuale.
Iar atunci cnd Regan si colegii sai au cerut mai multor oameni sa listeze caracteristicile iubirii,
doua treimi din cei chestionati au mentionat dorinta sexuala - numarul lor fiind cu mult mai mare
dect al celor care au trecut pe lista fericirea, fidelitatea, comunicarea sau devotamentul.
Chiar daca cei mai multi dintre noi sunt de acord ca dorinta sexuala este aceea care da nota
pasionala a iubirii, nu toata lumea vede o legatura necesarantre dorinta si casatorie. Cum
raspundeti la aceasta ntrebare: Daca un barbat sau o femeie ar avea toate calitatile dorite de voi,
v-ati casatori cu acea persoana fara a fi ndragostit(a) de ea? n 1967, cnd au fost chestionati
studentii americani, 35% din barbati si 76% dintre femei au raspuns afirmativ. Peste douazeci de
ani, numai 14% dintre barbati si 20% dintre femei au declarat ca s-ar casatori cu cineva pe care nu
l-ar iubi pasional. Diferenta foarte accentuata n rndul femeilor s-ar putea explica prin faptul ca n
anii '60 mult mai putine dintre ele aveau independenta economica de natura sa le dea
posibilitatea luxului de a se casatori numai din dragoste.
Disponibilitatea de-a accepta casatoria fara dragoste difera si n functie de specificul cultural. n
zilele noastre, procentul mariajelor 'aranjate', fara a se lua n calcul iubirea dintre parteneri,
variaza ntre 4% n Statele Unite, 5% n Australia, 8% n Anglia si 49% n India sau 51% n Pakistan.
Influenta culturala asupra iubirii este interesanta. Pe de o parte, s-ar putea sustine ca
individualismul feroce, specific culturii occidentale, ar fi de natura sa inhibe tendinta de apropiere
si interdependenta fata de ceilalti. Pe de alta parte, aceeasi orientare individualista i face pe
oameni sa dea prioritate, n deciziile lor maritale, propriilor sentimente - mai degraba dect grijilor
familiale, obligatiilor sociale, constrngerilor religioase, venitului etc.
nsa chiar si n culturile occidentale - n rndul carora americanii cultiva o consistenta ideologie
romantica - oamenii se ndoiesc de rezistenta n timp a iubirii pasionale. Studii comparative asupra
unor cupluri aflate n diferite stadii ale relatiilor dintre parteneri, ca si studiile longitudinale, care
masoara schimbarile aduse de trecerea timpului n cadrul acelorasi cupluri, sugereaza ca iubirea
pasionala paleste dupa o vreme. Cercetatorii preocupati de 'chimia iubirii' cred ca pasiunea
intensa pe care o simt 'arznd' cei proaspat-ndragostiti este produsa de anumite stimulente
organice - a caror eficienta scade n mod firesc odata cu trecerea timpului.

Iubirea companionala
Spre deosebire de natura intens emotionala si subliniata componenta erotica a iubirii pasionale,
iubirea companionala este o forma de afectiune care poate exista att n relatii de prietenie, ct si
n relatii de amor, bazndu-se pe ncredere reciproca, respect, preocupare fata de celalalt si
angajament de lunga durata. n comparatie cu iubirea pasionala, cea companionala este mai putin
intensa emotional dar, n anumite privinte, mai profunda si mai rezistenta. n 1998, Susan
Sprecher si Pamela Regan au aplicat scale de iubire pasionala si companionala unor cupluri hete rosexuale cu vechimi variabile si au constatat ca, att la barbati, ct si la femei, scorurile iubirii
pasionale cresc rapid la nceput pna la o cota maxima, dupa care scad constant n timpul
mariajului - declin pe care nu-l nregistreaza scorurile iubirii companionale. Aidoma testoasei
greoaie din fabula lui Esop, iubirea companionala poate parea teribil de nceata n comparatie cu
startul fulgerator al iubirii pasionale - si totusi este n stare sa treaca prima linia de sosire, chiar cu
un avans considerabil.
Iubirea companionala se caracterizeaza printr-un grad nalt de auto-dezvaluire (self-disclosure) dorinta de a-ti deschide sufletul si de a mpartasi celuilalt evenimente, gnduri si sentimente din
cele mai intime. Se poate spune ca pentru iubirea companionala deschiderea sufleteasca este un
ingredient la fel de esential pe ct este excitatia sexuala n cazul iubirii pasionale. Gnditi-va o
clipa la experientele voastre cele mai jenante, la cele mai ascunse si dragi ambitii sau la viata
voastra sexuala. Le-ati dezvalui unui necunoscut? unei cunostinte oarecare? unui prieten sau unei
persoane iubite? Aceasta dorinta de a ne dezvalui amintirile, gndurile si sentimentele intime sta
chiar n miezul celor mai strnse relatii ale noastre. Cercetarile arata ca cu ct sunt mai atasati de
un prieten sau cu ct sunt mai satisfacuti n casnicie, cu att oamenii si deschid mai adnc
ascunzisurile sufletului. De ce? Nancy Collins si Lynn Miller enunta trei cauze posibile ale acestei
corelatii: (1) ne deschidem sufletul fata de cei care ne plac; (2) ne plac oamenii care ni se destai nuie; (3) ne plac oamenii carora ne-am destainuit.
Figura 8.6 Teoria penetrarii sociale

29

Sursa: Brehm, Kassin, Fein (1999)

De-a lungul timpului, cercetatorii au facut trei observatii privind modelele de auto-dezvaluire n
relatiile apropiate. Prima este aceea ca partenerii se destainuie tot mai mult unul celuilalt pe
masura ce relatia lor se dezvolta n timp. Irving Altman si Dalmas Tylor considera ca autodezvaluirea este o forma elementara de schimb social, care se amplifica odata cu adncirea unei
relatii. Teoria penetrarii sociale sustine ca relatiile progreseaza de la schimburi superficiale catre
unele din ce n ce mai intime. La nceput, oamenii ofera altor persoane putine detalii despre ei
nsisi, primind la rndul lor foarte putin de la ceilalti. Dar daca primele contacte se dovedesc
avantajoase, schimburile se largesc (acoperind zone mai vaste din vietile partenerilor) sise
adncesc (referindu-se la zone tot mai delicate). Cele doua forme de dezvoltare a interactiunii
sociale sunt reprezentate n figura 8.6.
Cu ct sunt mai apropiati, cu att e mai putin probabil ca doi oameni sa nu fie sinceri unul fata de
celalalt. ntr-un studiu interesant din 1998, Bella DePaulo si Deborah Kashy le-au cerut
participantilor ca, timp de o saptamna, sa consemneze ntr-un jurnal toate interactiunile lor
sociale si fiecare situatie n care au ncercat sa minta pe cineva - indiferent daca au facut-o n mod
interesat sau cu bune intentii (acceptnd ca unele minciuni urmaresc binele altcuiva). Rezultatele
au aratat ca frecventa minciunilor a fost cu att mai mica cu ct relatiile au fost mai apropiate. n
medie, participantii au fost nesinceri cel mai des fata de necunoscuti si din ce n ce mai rar fata de
cunostintele ntmplatoare, membrii de familie si prietenii lor. De asemenea n concordanta cu
presupusele modele de auto-dezvaluire este faptul ca participantii necasatoriti si-au mintit
partenerii de amor de trei ori mai des dect au facut-o cei casatoriti n relatia cu sotul / sotia.
Rezultatele sunt prezentate n graficul 8.7.
Graficul 8.7 Pe cine mint oamenii mai mult?

30

Sursa: Brehm, Kassin, Fein (1999)

O a doua observatie este aceea ca modelele de auto-dezvaluire tind sa se modifice n functie de

stadiul unei relatii. La prima ntlnire si n faza incipenta a unei noi legaturi, oamenii obisnuiesc sa
raspunda auto-dezvaluirii celorlalti la acelasi nivel de intimitate. Cnd facem cunostinta cu cineva
si politetea cere sa venim n ntmpinarea celor comunicate despre sine de catre celalalt
dezvaluind cte ceva despre noi nsine. Dupa consolidarea unei relatii, stricta reciprocitate survine
mai rar. n ceea ce priveste cuplurile cu probleme, observatiile contureaza doua modele diferite de
auto-dezvaluire. n unele cazuri, se reduc att largimea ct si adncimea deschiderii catre celalalt,
ntruct ambii parteneri se retrag fiecare n propria carapace si nceteaza sa mai comunice. n alte
cazuri, largimea dezvaluirii de sine se restrnge, dar creste adncimea ei, odata ce partenerii
ncep sa se raneasca reciproc cu destainuiri si aprecieri dureroase pentru celalalt.
O a treia observatie, destul de comuna, este aceea ca indivizii difera n ceea ce priveste tendinta
de a-si destainui altora gndurile si sentimentele private. Dupa o meta-analiza a peste 200 de
studii n care au fost implicati circa 23.000 de americani, Kathryn Dindia si Mike Allen au constatat
(n 1992) ca, n medie, femeile sunt mai deschise dect barbatii, precum si faptul ca oamenii n
general se destainuie mai degraba femeilor dect barbatilor.

Probleme relationale: barbati si femei

Librariile sunt pline de carti despre specificul celor doua sexe. Exista publicatii numai pentru
barbati sau numai pentru femei, carti care exalta idealul masculin si carti care le nvata pe
cititoare cum sa fie ct mai feminine, carti care i descriu pe barbati si pe femei n tonuri
asemanatoare si carti care insista asupra diferentelor dintre cele doua sexe. Sa fie oare adevarat
ceea ce spune titlul unei carti de succes a lui John Gray, anume ca 'Barbatii sunt de pe Marte,
femeile de pe Venus'? Iar daca este adevarat, ce implicatii decurg n sfera relatiilor dintre barbati
si femei?

Sexualitatea
Acum o suta de ani, Sigmund Freud soca opinia publica si comunitatea stiintifica formulnd teoria
psihanalitica, n care se pune un accent deosebit pe sex ca forta dinamica a comportamentului
uman. La vremea aceea, colegii lui Freud au respins vehement rolul primordial acordat de
psihanaliza motivatiei sexuale. Se nsela oare Freud? Imagini si teme sexuale abunda n visurile
noastre, n glumele pe care le spunem sau le gustam spuse de catre ceilalti, n spectacolele de
televiziune si n filmele pe care le vizionam, n romanele pe care le citim, n muzica pe care o
ascultam sau n scandalurile sexuale ale persoanelor publice, care fac deliciul tabloidelor. Nu-i de
mirare ca specialistii n publicitate se folosesc de sex ca sa vnda orice, de la blue jeans si
automobile pna la pasta de dinti, parfumuri sau bere.
Deoarece este componenta cea mai intima a relatiilor interumane, sexul e greu de studiat. Dupa
1940, biologul Alfred Kinsey si colegii sai au condus prima ancheta de proportii a practicilor
sexuale din SUA. Bazndu-se pe interviuri confidentiale a peste 17.000 de barbati si femei,
cercetatorii au ncercat sa descrie ceea ce nimeni nu ndraznea sa discute n public: diferite
modele de activitate sexuala. Unele din rezultatele lui Kinsey s-au dovedit socante, ntruct aratau
ca activitatea sexuala a americanilor era mai frecventa si mai variata dect se credea. Cartile lui
au devenit best sellers. Metodele sale sunt discutabile (de exemplu, majoritatea celor intervievati
erau tineri, albi, din mediul urban si din clasele de mijloc), nsa descoperirile sale mai sunt si astazi
folosite drept baza de comparatie.
ntre timp, au fost realizate numeroase alte studii si anchete privind activitatea sexuala. Desi nu se
poate sti niciodata cu certitudine ct de exacte sunt declaratiile celor investigati, anumite
rezultate se contureaza cu destula consistenta. n primul rnd, desi exista destule variatii n cadrul
fiecarui sex, barbatii se declara mai permisivi si mai activi din punct de vedere sexual dect
femeile. De asemenea, n relatiile heterosexuale barbatii si femeile joaca roluri sexuale
diferite, conturndu-se o diviziune a muncii n care barbatii sunt 'atacatorii', iar femeile
'aparatoarele portii'. Dintre cele doua roluri, cel defensiv este mai influent, deoarece, n orice
activitate comuna, partenerul mai restrictiv este acela care 'tine scorul'.
Cercetarile mai arata ca barbatii si femeile au vederi diferite asupra sexului n cadrul
interactiunilor din viata cotidiana. n comparatie cu femeile, barbatii privesc lumea n culori mai
accentuat 'sexualizate'. ntr-un studiu din 1982, Antonia Abbey a format mai multe perechi de
studenti, carora le-a cerut sa converseze cinci minute, n vreme ce alti studenti urmareau
conversatia. Chestionndu-i ulterior att pe actori, ct si pe observatori, Abbey a remarcat ca
barbatii au simtit o mai mare atractie sexuala fata de partenerele de conversatie dect viceversa.
De asemenea, barbatii le-au considerat pe femeile care au purtat conversatia mai seducatoare si
mai provocatoare dect s-au autocaracterizat participantele nsele. ntr-un alt studiu, dupa ce au

31

citit niste fragmente literare, prezentnd diferite scenarii ale unor ntlniri amoroase, participantii
au fost mult mai nclinati dect participantele sa presupuna ca eroina fiecarui scenariu dorea sa
faca dragoste. si n viata reala, barbatii sunt mai tentati dect femeile sa interpreteze anumite
gesturi, precum o privire mai insistenta, un compliment sau o remarca amicala, o atingere a
bratului sau un zmbet inocent ca pe niste avansuri sexuale.

Gelozia
Gelozia este o emotie strnita de perceptia unei amenintari fata de o relatie foarte pretioasa
pentru individ. Amenintarea nu trebuie sa fie neaparat una reala, ci poate fi o fantezie obsesionala,
bazata pe niste aparente deformat interpretate. Gelozia ncepe o data cu supraevaluarea posibilei
amenintari. Unii indivizi sunt mai nclinati dect altii sa exagereze n aceasta privinta. Cei care se
simt nesiguri si inechitabil tratati de catre partener sunt cei mai volatili - ndeosebi atunci cnd
relatia este de data recenta, reprezentnd pentru cel gelos o mare investitie afectiva.
Cele mai puternice si cele mai distructive sentimente de gelozie sunt provocate de perceptia unei
infidelitati sexuale - care, statistic vorbind - i roade mai mult pe barbati dect pe femei, ndeosebi
n societatile traditionaliste. Gesturile si actele partenerului care strnesc n cel mai nalt grad
gelozia difera de la o cultura la alta. Oamenii difera, totodata, si prin modul n care reactioneaza
atunci cnd sunt gelosi. n general, gelozia este o emotie negativa, nsotita de nencredere,
anxietate si de furia celui care se simte amenintat sa piarda ceva ce i-a apartinut. nsa reactia fata
de amenintare poate fi mai mult sau mai putin constructiva. De exemplu, indivizii cu predispozitii
depresive au tendinta de a se autonvinovati. Don Sharpsteen si Lee Kirkpatrick au masurat
orientarile de atasament ale unui grup de participanti, dupa care le-au cerut sa relateze cum s-au
comportat atunci cnd au fost gelosi. Au constatat ca indivizii cu atasament solid s-au dovedit a fi
cei mai furiosi si cel mai mult nclinati sa si reverse furia asupra partenerului. n schimb, indivizii
cu atasament fragil, fie de tip anxios sau retractil, tind sa fie invadati de tristete si de amaraciune,
cautndu-si o vina pentru comportamentul partenerului si evitnd o confruntare directa cu acesta
sau cu adversarul ce ameninta sa strice relatia.
n 1991, Jeff Bryson a chestionat studenti din mai multe tari n legatura cu modul lor de reactie
atunci cnd sunt gelosi, descoperind o serie de diferente culturale. Iata cum si-a rezumat el
constatarile: "Cnd sunt gelosi, francezii nnebunesc, olandezii sunt tristi, germanii n-au chef sa se
ia la harta, italienii n-au chef de vorba iar americanii se gndesc la ce vor spune prietenii!"
(Brehm, Kassin, Fein, p. 329)

Comunicare si conflict
Nentelegerile n legatura cu sexul sau alte subiecte pot genera conflicte n cadrul unei relatii
apropiate. Indiferent din ce motive, n toate cuplurile au loc frictiuni. Problema nu este aparitia lor,
ci modul n care un cuplu ncearca sa le solutioneze. O sursa de conflict este dificultatea
partenerilor de a discuta despre dezacordurile dintre ei. Atunci cnd se despart, att cuplurile
heterosexuale, ct si cele homosexuale invoca, printre cauzele cele mai frecvente, lipsa de
comunicare. Dar n ce constau 'problemele de comunicare'? Comparatiile ntre cuplurile fericite si
cele nenorocite au evidentiat doua modele de comunicare ce survin adesea n relatiile
destabilizate.
Primul este reciprocitatea afectelor negative, n care - aplicnd tactica 'ochi pentru ochi, dinte
pentru dinte' - partenerii fac un schimb de expresii ale tuturor sentimentelor negative pe care si le
provoaca unul celuilalt. n toate cuplurile, exprimarea unui afect negativ atrage dupa sine un
raspuns similar n mai mare masura dect etalarea unor sentimente pozitive. nsa reciprocitatea
afectelor negative, mai ales n comportamentul nonverbal, este mai accentuata n cadrul cuplurilor
cu probleme, n care partenerii se dueleaza din ce n ce mai des si mai crncen. Zmbetele trec
neobservate, dar orice cautatura piezisa si orice mina dezgustata strnesc un raspuns taios.
Barbatii si femeile reactioneaza diferit n astfel de conflicte. De regula, femeile declara ca traiesc
emotii mai intense si mai vadit exprimate dect barbatii. n multe casatorii nefericite se constata si
un alt model de comunicare nereusita, cunoscut drept cerere si refuz: sotiile cer sotilor sa discute
despre problemele lor, doar pentru a fi si mai frustrate de refuzul sotilor de a face acest lucru. John
Gottman sustine ca nici unul dintre aceste doua modele de abordare a relatiilor conflictuale nu
este n sine rau. Problemele, spune el, sunt generate de discrepante. n opinia lui Gottman, relatiile
sanatoase sunt mai probabile atunci cnd ambii parteneri au stiluri asemanatoare de implicare n
conflict.
Indiferent de stilul fiecaruia, se poate recurge la doua strategii de atenuare a conflictelor. Prima
este att de evidenta, nct adesea trece neobservata: e vorba de multumirea mai accentuata a
celuilalt n aspectele neproblematice ale relatiei. Daca exista un conflict ntr-o anumita privinta,
partenerii pot si ar trebui sa si ofere unul celuilalt mai multe satisfactii n alte privinte. Pe masura

32

ce echilibrul dintre laturile pozitive si cele negative ale relatiei se restabileste, bilantul
recompenselor devine satisfacator, ceea ce poate contribui la atenuarea conflictelor. Cealalta
metoda este aceea de a ncerca sa ntelegi punctul de vedere al celuilalt. Sensibilitatea fata de
ceea ce gndeste si ce simte partenerul sporeste calitatea unei relatii. Ce poate sa-i motiveze pe
indivizii aflati n vltoarea unei dispute sa faca efortul de a-l ntelege pe celalalt? Se poate
presupune ca e de folos, n astfel de situatii, daca ei si dau seama de faptul ca, n fond, se
confrunta cu o problema de comunicare.
S-a dovedit ca atribuirile pe care partenerii le fac unul n legatura cu comportamentul celuilalt sunt
corelate cu calitatea relatiei dintre ei. Cuplurile fericite tind sa faca atribuiri care strng relatia - sa
le numim atribuiri consolidante: comportamentul nedorit al partenerului este cauzat de factori
situationali ('A avut o zi proasta'), temporari ('O sa treaca') si cu arie de actiune limitata ('Nu-i
dect un mic defect'). n schimb, comportamentele dezirabile sunt cauzate de factori inerenti
partenerului, permanenti si generalizabili n alte aspecte ale relatiei. Dupa cum se vede n figura
8.7, cuplurile nefericite procedeaza invers, facnd atribuiri care conserva nefericirea - pe care le
vom numi atribuiri dizolvante.[5] Astfel, n vreme ce cuplurile fericite minimalizeaza raul si
maximalizeaza binele, cuplurile nefericite nu cedeaza nici macar un milimetru. Din perspectiva
acestor modele atributionale att de diferite, s-ar parea ca, o data cu vremea, cuplurile fericite
sunt si mai fericite, pe cnd cele nefericite ajung sa fie si mai nefericite. Asa se ntmpla? Da. n
1993, Frank Fincham si Thomas Bradbury au descoperit ca oamenii care fac mai multe atribuiri
dizolvante la un moment dat, declara si mai putina satisfactie conjugala un an de zile mai trziu.
Relatia dintre atribuiri si satisfactie poate fi una reciproca, fiecare din cele doua componente
influentnd-o pe cealalta.

Destramarea unei relatii

ntruct suntem animale sociale, relatiile apropiate sunt foarte importante pentru oricare dintre noi
- n ceea ce priveste fericirea si bunastarea noastra emotionala, ba chiar sanatatea si longevitatea
noastra. ntr-o ancheta din 1990, 73% dintre studentii americani chestionati au declarat ca ar
sacrifica majoritatea altor scopuri ale vietii lor mai degraba dect sa renunte la o relatie
satisfacatoare. E trist faptul ca acesti studenti traiesc ntr-o societate n care 50 - 60% dintre
oamenii casatoriti pentru prima oara divorteaza. ntr-un cuplu n care cel putin unul dintre
parteneri a trecut printr-un divort, sansele unei noi despartiri cresc. Aceasta discrepanta - ntre
stabilitatea dorita de majoritatea oamenilor si despartirile prin care trebuie sa treaca - este
dramatica. Cuplurile se destrama, se separa si divorteaza. Cum evolueaza casniciile de-a lungul
timpului si de ce unele rezista, pe cnd altele nu?
Figura 8.7 Modele de atribuire n cadrul cuplurilor fericite si nefericite

33

Sursa: Brehm, Kassin, Fein (1999)

Dupa decenii de cercetari, psihosociologii au constatat ca oamenii proaspat casatoriti tind sa se

idealizeze unul pe celalalt, ceea ce le induce o stare de extaz marital. Dar dupa luna de miere,
satisfactia ambilor parteneri cunoaste o importanta scadere, ce se stabilizeaza cam dupa patru
ani. n parte declinul se explica prin stresul provocat de nasterea copiilor, ceea ce este normal,
nsa o traiectorie similara percurg si sotii fara copii. ntr-o oarecare masura, se pare ca relatiile
noastre apropiate, ca si organismul nostru, mbatrnesc o data cu timpul. Ct despre factorii care
permit unele predictii n legatura cu viitorul unui mariaj, Benjamin Karney si Thomas Bradbury au
trecut n revista 115 studii longitudinale, viznd 45.000 de casnicii, si au constatat doar ca
anumite variabile pozitive (educatie, ocupatie, comportament constructiv, similaritatea
atitudinala) permit ntructva unele predictii favorabile. O alta corelatie s-a dovedit nsa mai bine
sustinuta cu probe: cu ct este mai abrupt declinul initial al satisfactiei maritale, cu att
probabilitatea destramarii unui cuplu este mai mare.
ncetarea unei relatii apropiate poate fi o experienta traumatica. Cum i fac fata oamenii? Depinde
de natura pierderii. Un factor important e gradul de apropiere dintre parteneri sau masura n care
linia de demarcatie dintre Eu-rile lor se estompeaza pna ntr-att nct al meu si al tau ajung sa
se suprapuna. n 1992, Arthur Aron a descoperit ca longevitatea unei relatii amoroase poate fi
anticipata destul de simplu, n functie de diagrama din figura 8.8 pe care oamenii o considera ca
reprezentnd relatia dintre ei. Cu ct cineva ncorporeaza mai deplin fiinta unui partener, cu att
relatia promite sa fie mai durabila - dar si durerea este mai mare n eventualitatea unei rupturi.
Figura 9.8 Ct de strnsa este relatia voastra? (Aron et al., 1992)

34

Sursa: Brehm, Kassin, Fein (1999)

Un alt factor important este interdependenta - liantul social care ne tine legati unii de altii.
Cercetarile arata ca cu ct un cuplu este mai interdependent (ceea ce se masoara prin timpul
petrecut mpreuna, varietatea activitatilor comune si gradul de influenta al fiecarui partener
asupra celuilalt) si cu ct partenerii investesc mai mult n relatia dintre ei, cu att aceasta este mai
viabila, dar si efectele despartirii sunt mai devastatoare. Oamenii se mai deosebesc si prin masura
n care asocierea lor cu alte persoane este importanta pentru propria identitate. Cu ct regasirea
n fiinta si prezenta partenerului este mai necesara pentru echilibrul launtric al unui individ, cu att
ruperea unei relatii esentiale este mai dureroasa.
Observam un efect ironic sau paradoxal: acei factori care sporesc durabilitatea unei relatii
(apropierea, interdependenta si importanta relatiei pentru propria identitate a cuiva) sunt de
natura sa intensifice nefericirea dupa ruperea relatiei si sa sporeasca dificultatea suportarii ei.
Cum sa mentinem echilibrul ntre investitia psihologica necesara unor relatii durabile si ceea ce
pastram pentru noi nsine, pentru a ne sustine n eventualitatea unei despartiri?
n lumea occidentala, diferiti indicatori demografici arata ct de problematice au devenit formele
traditionale de angajament familial: o rata nalta a divortialitatii, din ce n ce mai multe familii cu
un singur sustinator, tot mai numeroase cupluri ce traiesc n concubinaj si tot mai multi celibatari.
nsa dorinta de stabilire a unor relatii apropiate durabile nu a slabit. Dimpotriva. Homosexualii si
lesbienele lupta pentru recunoasterea oficiala a casatoriilor ntre parteneri de acelasi
sex, majoritatea celor divortati se recasatoresc, iar familiile de adoptie modeleaza un nou sens al
conceptului de viata familiala. E ca si cum cu totii am fi pornit ntr-o cautare nencetata si imperios
necesara, de vreme ce milioane de barbati si femei ncearca sa gaseasca modalitati de afiliere,
atractie, apropiere si iubire, pentru a se devota pe viata unii altora.

[1] n literatura anglo-americana se utilizeaza deopotriva termenii close relationships - relatii

strnse sau apropiate - si intimate relationships. Am optat pentru prima solutie, deoarece n limba
romna prin 'relatii intime' se nteleg cel mai adesea raporturile care implica o componenta
sexuala, ceea ce nu caracterizeaza relatiile dintre prieteni, dintre parinti si copii sau cele dintre
persoanele aflate abia la nceputul unei idile - ceea ce anglo-americanii numescdating partners, iar
noi cu greu am putea traduce printr-o formula acceptabila n romneste, fiind vorba de persoanele
care ies mpreuna la film, la restaurant, la discoteca sau n vizita etc., aceste 'iesiri mpreuna'
putnd fi acompaniate sau nu de gesturi erotice manifeste (mbratisari, saruturi, mngieri sau act
sexual). Destul de imprecis, n romneste dating partners sunt numiti tot 'prieteni', fiind vorba nsa
de persoane de sex opus. Ioneleste prieten cu George si are o 'prietena', pe Marcela, ceea ce ne
face sa presupunem ca nu locuiesc mpreuna, ci si petrec o parte din timp mpreuna, cu grade
variabile de 'intimitate'.
[2] n terminologia anglo-americana, termenii utilizati pentru desemnarea celor trei stiluri de
atasament sunt: secure, respectiv insecure, cu cele doua subtipuri anxious si avoidant.
[3] Am considerat ca 'simpatie' este cel mai potrivit echivalent al cuvntului englezesc liking. n
limba romna, verbul 'a placea' este ambiguu, caci la fel se spune atunci cnd ne place noua
cineva ca si atunci cnd altcineva ne place pe noi. n plus, substantivarea verbului este dificila n
romneste - nici 'placerea' si nici 'placutul' nefiind formule acceptabile.

35

[4] n limba engleza: passionate love si companionate love.

[5] Termenii consacrati n literatura de specialitate anglo-americana sunt imposibil de redat pe
scurt n romneste: relationship-enhancing attributions - literal 'atribuiri de natura sa amplifice
relatia' - si distress-maintaining attributions - 'atribuiri de natura sa conserve nefericirea'.

36