Curs 6

Tendinte actuale in psihologie

Pentru uz intern
 Dezvoltarea neurostiintelor cognitive si clinice

Domeniul neuroştiinţelor este relativ nou pentru lumea medicală din România.
Neurobiologia, neuronii în oglindă, neurogeneza și neuroplasticitatea sunt domenii puțin
studiate în țara noastră, conceptele respective fiind cunoscute astăzi, la nivel de informare
mai ales, din traducerile cărților și studiilor apărute în străinătate. Cât despre cercetare,
domeniul neuroştiinţelor este încă în faza de pionierat în România.

Psihoterapia integrativă este bine fundamentată de neuroştiinţe deoarece permite evaluarea și

tratamentul unitar al pacientului pe fiecare din nivelurile sale corp-minte-spirit, atât în
cabinet, cât și prin efectuarea temelor pentru acasă de către pacient.

O coordonată esențială în dinamica relațională din cabinetul de terapie, în procesul prin care
atât terapeutul cât si pacientul îşi scriu scenariul vieţii, dar şi în modelarea sistemului de
credinţe proprii în relația sinelui cu sine, o constituie implementarea descoperirilor ştiintifice
din domeniul neuroştiinţelor. Acest fapt determină transmutarea potenţialului uman implicat
în relație, atât al terapeutului cât şi al pacientului, pe un palier superior. Psihoterapia
integrativă este concentrată pe co-creaţie a relației terapeutice ca un eveniment interacțional
la care participă ambele părţi. “Vindecarea si schimbarea au loc numai în şi prin relația co-
construita, terapeutul şi clientul evoluand de-a lungul timpului. Relaţia terapeutica este vazută
ca un proces dinamic între doua persoane în interacţiune reciprocă în cabinetul de terapie,
fiind întotdeauna o întâlnire unică datorita individualității persoanelor implicate.” (Evans,
Gilbert, 2005).

Terapeutul și clientul vin în relația terapeutică purtând cu ei întregul bagaj emoțional,

experiențial, complexitatea existențială a fiecăruia cu istoricul personal conștient și
inconștient. Interacțiunea dintre cele două persoane creează un proces continuu de influență
reciprocă. Astfel se înțelege de ce spațiul intersubiectiv este co-creat, în cooperarea terapeut-
pacient.

Dezvoltarea neuroştiinţelor oferă o puternică perspectivă integrativă, implicând aspecte

diferite ale dezvoltării umane și arătând natura holistică a ființei umane. Din punct de vedere
al dezvoltării creierului la sugar s-a demonstrat, de către neuroştiinţe, că mărirea volumului
de la 400 g la naștere la 1000 g la un an, corespunde cu dezvoltarea afectivă timpurie;
emisfera dreaptă se dezvoltă mult mai repede față de cea stângă și de aceea este dominantă în
primii trei ani de viață.

Emisferă dreaptă este implicată în funcțiile vitale ale organismului (asigurându-i

supraviețuirea) și îi permite copilului să reacționeze la stres, deoarece este responsabilă de
producția de cortizon, hormonul cheie în mecanismele de autoreglare.

Încă din 1994 cercetatorii arată că sfârșitul primului an de viață este o perioadă importantă în
dezvoltarea sinaptică și diferențierea unei structuri limbice și acest proces de diferențiere și
dezvolare neuronală este influențat semnificativ de stimularea afectivă de către părinți.
Creierul este extrem de deschis la schimbare și dezvoltare în această perioadă și de aceea
felul în care se face modelarea acestuia este foarte important în capacitatea de a gestiona
emoțiile ulterior.

Neuroştiinţa din ultimii 20-30 de ani s-a dezvoltat surprinzător, modificând radical tot ceea ce
se ştia de sute de ani. Dezvoltarea în primul rând a mijloacelor de explorări neuroimagistice şi
în general a tehnologiei medicale pe de o parte, dar şi ultimile descoperiri în fizica cuantică
pe de alta, au dus la o adevărată revoluţie în lumea ştiinţifică, curent care se propagă în efect
de undă şi în alte domenii precum psihoterapia.

Posibilitatea regenerării neuronale chiar în a opta decadă de viaţă, precum şi observarea

migrării neuronilor în anumite structuri pentru a se integra în circuitele cerebrale existente,
dar şi formarea de noi circuite neuronale, reprezintă o provocare pentru lumea medicală, dar
şi pentru cea psihoterapeutică. Modul de formare a reţelelor cognitive este foarte important şi
intens studiat, aici aflându-se cheia înţelegerii psihicului uman. Înţelegerea mecanismelor
care guvernează formarea acestor reţele neuronale este paşaportul nostru către cunoaşterea de
sine.

Eric Kendel, laureat cu premiul Nobel pentru neurofizică în anul 2000, arată că reţelele
neuronale se formeză în cursul întregii noastre vieţi, deoarece creierul uman este dotat cu
capacitatea denumită neuroplasticitate. Noul concept de neuroplasticitate înseamnă atât
formare de noi reţele neuronale, dar şi structuri sinaptice modificate ca număr şi funcţii,
schimbarea reţelelor prin ansamblare şi dezasamblare depinzând de experienţele personale şi
paternurile de învăţare. Cu cât au loc mai multe experienţe, cu atât dezvoltarea are mai multe
ramificaţii neuronale.

Naşterea neuronilor are loc din celule stem neurale prin diviziune, model asemănător
arborelui genealogic. Concomitent are loc şi diferenţierea celulară, ceea ce înseamnă că noua
celulă este specializată mai mult în formă şi funcţie. După aceea neuronii migrează pînă la
destinaţia finală; pe parcursul migraţiei o parte mor şi dispar în circa 3 săptămâni. Noii
neuroni, ajutaţi de astrocite, se vor integra în circuitele deja create conectându-se la neuronii
din jur. Modul detaliat în care are loc această complexă operaţie este încă puţin cunoscut.
Cele două zone din creier în care se găsesc celulele stem sunt denumite nişe germinative şi se
găsesc în zona subventriculară (aflată la nivelul pereţilor laterali) şi zona subgranulară din
girusul dentat al hipocampului. Din celulele stem se nasc neuroni, celule gliale, în circa 30 de
zile, din celulele stem se dezvoltă noi neuroni corespunzător celor două procese fundamentale
din creier – excitaţia şi inhibiţia, iar maturarea lor completă durează circa 4 luni. Cunoaşterea
celor două zone este importantă deoarece corespund zonelor cu rol crescut în memorare şi
învăţare.

Abilitatea creierului de a-și reorganiza neuronii pentru a forma noi conexiuni neuronale pe
baza învățării și a experienței de viață este o proprietate extraordinară care poartă numele de
neuroplasticitate. Acest proces este continuu, de aceea suntem capabili să învățăm lucruri noi
toată viața si permite neuronilor din creier să compenseze temporar sau definitiv, prin
formare de noi legături cerebrale, arii întregi afectate de leziuni sau de boală, care înlocuiesc
total sau parțial funcțiile afectate.

Axonii care asigură legătura dintre neuroni au capacitatea de a-și prelungi terminațiile pentru
a reconecta neuronii care au fost izolați din cauza unor leziuni produse la nivel cerebral.
Practic, se formează o nouă hartă neuronală, cu noi legături între neuroni cu scopul de a
resuscita o funcție pierdută, dar necesară organismului uman. De exemplu, dacă o emisferă
cerebrală este afectată, cealaltă emisferă cerebrală, rămasă intactă, poate ajunge să-i preia
funcțiile în virtutea unei funcționari cât mai aproape de normalitate.
Neuroplasticitatea implică modificări induse la nivel anatomic, molecular şi funcţional, iar
adaptarea celulelor nervoase la noi funcţii se face atât spontan, cât şi ca rezultat al învăţării şi
al experienţei. De asemenea, neuroplasticitatea mediază tranziţia de la învăţarea precoce la
raspunsul automat prin implicarea reţelelor specifice.
În conferinţa anuală a Asociaţiei Americane de Psihologie din 2002 sub titlul “Neurogeneza:
schimbarea minţii tale” s-a discutat despre puterea pozitivă a emoţiilor în regenerarea
creierului uman. Dr. Richard J. Davidson este, din 2010, directorul Centrului pentru
Investigarea Mintii Sănătoase al Universităţii din Wisconsin, Madison şi a cercetat timp de
zece ani, modul în care emoţiile şi viața afectivă influenţează dezvoltarea creierului.
Rezultatele au fost revoluţionare, în urma zecilor de studii făcute pe soldatii întorşi din Irak şi
Afganistan, pe copii, pe călugari tibetani care practică meditaţia peste 10000 de ore. Au fost
făcute examene EEG cu peste 256 de electrozi, examene RMN funcţionale, examene
neuroimagistice cu dispozitive PET pentru a demonstra influenţa emoţiilor negative şi
pozitive asupra creierului, precum şi fenomenul de neurogeneză şi neuroplasticitate.
Descoperirile ştiinţice din domeniul neuroşiinţelor au impact în fenomenologia relației client-
terapeut din cadrul psihoterapiei integrative. Dr. Kenneth Evans arată în “Introducerea în
psihoterapia integrativă” rolul neuroplasticităţii în teoria ataşamentului privind relația mamă-
copil. El spune că “procesul de interacţiune între copil şi mamă conduce la constituirea unor
conexiuni neuronale ce vor forma baza tiparului ataşamentelor ulterioare ale persoanei,
capacitatea lui de reglementare eficientă a afectivităţii şi procesare meta-cognitivă.
Datele neurologice sugerează existenţa posibilităţilor de a reconfigura obiceiurile emoţionale,
în mod special la copii. Înţelegerea interacţiunilor structurilor creierului care comandă
emoţiile negative şi cele pozitive dezvăluie cum putem dobândi comportamentele emoţionale
care să ne ajute să ne stăpânim emoţiile distructive şi demoralizatoare. Circuitul creierului
presupune neuroplasticitate, iar învăţarea lecţiilor emoţionale ne ajută să dobândim
inteligenţa emoţională, altfel spus cum exprimăm şi adecvăm emoţiile care ne vor domina
întreaga existenţă.

Neurospecialistul Joseph Le Doux de la Centrul de Ştiinţe Neurale de la Universitatea din

New York a arătat rolul nucleului amigdalian în arhitectura creierului, nucleu care devine un
fel de santinelă emoţională capabilă să blocheze creierul.

Daniel Goleman este de părere că legăturile dintre nucleul amigdalian şi neocortex reprezintă
legăturile dintre gânduri şi sentimente, explicând de ce este atât de importantă gândirea
eficientă în timpul unei stări emoţionale puternice. Uneori emoţiile puternice pot întrerupe
gândirea. Cortexul prefrontal răspunde în mod direct de aşa numita memorie funcţională şi
anume capacitatea creierului de a reţine faptele esențiale pentru rezolvarea unei probleme.
Circuitele funcţionale de la creierul limbic la lobii prefrontali pot crea o stare neurală ce
sabotează memoria (o stare permanentă de disconfort emoţional duce la scăderea capacităţii
de învăţare).

Neuroplasticitatea explică reeducarea creierului emoţional prin reînvăţare. Studiile făcute pe

subiecţii rămaşi fixaţi în amintiri traumatizante arată că este posibilă învăţarea unor reacţii
normale la evenimentele traumatizante. În depăşirea fricii dobândite neocortexul are o
importanţă capitală, circuitul cheie fiind cuprins între talamus, nucleul amigdalian şi lobul
frontal (sistemul blocării neuronale). Adulţii care au trecut prin traume puternice suferă un
proces de blocare a memoriei într-un fel de amorţeală psihică, spre deosebire de copiii care-şi
retrăiesc voluntar trauma. Modalitatea de a ajunge la nucleul amigdalian este cea oferită de
arta comunicării (conversaţiei) cu subconştientul.

Psihoterapia integrativă vindecă traumele emoţionale care amprentează creierul emoţional.

Practic, în timpul terapiei, neocortexul inhibă nucleul amigdalian. Clientul poate controla
durata şi intensitatea unei emotii negative. Reactivarea emoţiilor negative, fie numai la nivel
cognitiv, întăreşte traseele neuronale corelate cu gândurile negative şi ulterior apar credinţe
subconştiente negative despre viaţă. Schimbarea circuitelor neuronale prin modificarea
credinţelor, a atitudinilor, a comportamentelor duce la vindecarea traumelor şi la modelarea
creierului emoţional. Toate acestea schimbări se pot întâmpla în cadrul şedinţelor de
psihoterapie integrativă, respectând realitatea clientului.

Pentru a întări activitatea din cabinet, folosindu-se de marile descoperiri ale neuroştiinţelor
privind neuroplasticitatea, neurobiolgia și neurogeneza, indicarea temelor pentru acasă ajută
la întărirea noilor circuite neuronale inițiate în cabinet. Tema pentru acasă sporește eficiența
actului terapeutic. Conceperea ei presupune cunoașterea pacientului și a scopurilor pe care și
le-a propus, aducând în terapie creativitate și flexibilitate. Respectarea recomandărilor de
către client în efectuarea temei este un factor predictiv în evaluarea anticipată a rezultatelor
procesului terapeutic. Unele teme pot fi date pentru gestionarea stresului, promovarea
respectului de sine, reîncadrarea și reconstrucția sensului, ținerea unui jurnal, analiza
alternativelor. Importantă este acuratețea înțelegerii temei de către client și acceptarea
acesteia și a gradului de dificultate astfel încât să o considere ușor de efectuat și să nu-i
perturbe activitatea zilnică.
Tema pentru acasă poate avea ca obiective creșterea conștientizărilor, programarea
activităților, îmbunătățirea controlului emoțiilor, îmbunătățirea relațiilor interpersonale,
testarea credințelor. Efectuarea acestor teme pe o anumită perioadă de timp poate duce la
activarea altor sinapse neuronale care, în timp, pot reconfigura la nivel neurologic arhitectura
cerebrală, iar în plan psihologic modificările dorite, fie la nivel cognitiv-comportamental, fie
relațional sau emoțional.

Daniel Goleman descrie patru etape ale schimbării: orbirea, contemplarea, pregătirea si
acțiunea. În etapa de acțiune apar schimbări în atitudini, comportamente, în paternurile
emoționale și în această etapă se recomandă consolidarea prin teme pentru acasă, deoarece
este necesar un timp de reconfigurare a sinapselor neuronale.

Cercetătorul Giovanni Fava de la Universitatea Bologna din Italia arată că o modalitate de

întărire a conexiunilor dintre cortexul prefrontal și partea ventrală a corpului striat este dată
de tehnica stării de bine ce intensifică autonomia, relațiile interpersonale pozitive, dezvoltarea
personală și acceptarea de sine.

Timp de o săptămână el recomandă să fie făcute ca temă următoarele exerciții:

• de trei ori pe zi să se scrie o trăsătură pozitivă a unei persoane apropiate.
• zilnic să se scrie în jurnal un moment de conexiune autentică cu o altă persoană pentru care
se exprimă recunoștință.
• să se exprime recunoștință permanent.
• să se facă complimente în mod regulat.

Dr. Albert Ellis, fondatorul Terapiei Comportamentului Emotiv Relațional, pune accentul pe
modalitățile de schimbare a credinţelor, atitudinilor și comportamentelor care generează
tulburările emoționale în terapii de scurtă durată (în care rolul temelor pentru acasă este
major). El este de părere că o temă îi învață pe clienți ce să facă între întâlnirile terapeutice
din cabinet. Îi îndeamnă pe clienți să-și noteze permanent stările și acțiunile turbulente,
convingerile iraționale ce stau în spatele stărilor respective și noile convingeri (filozofii)
eficiente, folosirea exercițiilor de atac împotriva rușinii, folosirea metodelor spirituale și
religioase în problemele emoționale.
Concluziile cercetărilor converg în a recomanda folosirea temelor ca instrument de lucru în
procesul psihoterapiei. Informaţiile constituie o activitate clinică discretă ce oferă
oportunitatea de a studia şi promova factorii care sunt atât de importanţi pentru procesul de
schimbare în psihoterapie. Tema pentru acasă sporeşte eficienţa terapiei, deoarece creşte
timpul în care pacientul lucrează şi extinde aplicaţiile la cât mai multe experienţe din viaţa
lui.

Neuroplasticitatea ne demostrează ştiinţific că noi putem crea noi reţele neuronale ce ne ajută
să vindecăm toate aspectele existenţei noastre. Focalizarea pozitivă a minţii nu rămâne
nerăsplătită nici în biologia şi nici în energia noastră. Renunţarea la obiceiurile de reacţie, de
comportament este dificilă până când se creează aceste noi scheme neuronale, capabile să ne
aducă mai aproape de sufletul nostru, de fiinţa din interior.

Curs 7

Inconştientul din perspectiva psihologiei cognitive

1. Negarea si afirmarea inconstientului.  "Impunerea" inconstientului in psihologie

2. Definirea inconstientului
3. Natura si rolurile inconstientului
4. Tipuri de inconstient
Inconstientul constituie cel mai controversat nivel de organizare al vietii psihice, in legatura
cu care abunda pozitiile de negare sau de afirmare in literatura de specialitate.
Discutiile cu privire la acceptiunile notiunii, la natura psihica a inconstientului, la rolurile lui
in existenta umana, sunt atat de numeroase, (prea) complicate si contradictorii, incat creeaza
un tablou aproape deconcertant cu privire la inconstient.  
Controversele au dus chiar la concluzia, exagerata dupa parerea noastra, ca psihologia a
renuntat sa mai plaseze in centrul preocuparilor sale (teoretice si practice) notiunea de
constiinta, in favoarea celei de inconstient.
 "Fie ca este vorba de curentul cognitiv sau psihanalitic - pentru ratiuni de altfel foarte diferite
- reflectia se orienteaza spre alte notiuni : cognitie, inconstient..." (Pedigneli J. L., Conscience
et inconstient", 1998)
Dupa Mielu Zlate ("Introducere in psihologie", 2000), chiar daca inconstientul a captat intr-o
mai mare masura, in ultima vreme, atentia psihologilor, nu se poate sustine (fara a gresi ) ca
ei au incetat sa se mai reocupe de studiul constiintei.   
1.   NEGAREA  SI  AFIRMAREA   INCONSTIENTULUI.  "IMPUNEREA"
INCONSTIENTULUI IN PSIHOLOGIE
Negarea inconstientului s-a facut pe baza considerarii transparentei totale a obiectului, a
inteligibilitatii si a adecvarii absolute a cunoasterii la obiectul sau.
Psihologia academica, traditionala credea ca intre constient si psihic exista a
priori  sinonimie, identitate.
Psihologia germana admitea ca, din moment ce un fenomen inconstient nu poate nici sa fie
trecut, nici sa treaca prin constiinta, el nu exista.
In psihologia franceza, Sartre  afirma ca tot ceea ce se intampla in individ este constient, dar
nu si in mod necesar cunoscut.
Astfel, el desprindea doua niveluri ale constiintei : nivelul constiintei reflexive si cel al
constiintei nereflexive,  acesta din urma ingloband experienta traita.Dupa opinia lui,
psihanaliza nu face altceva decat sa faca trecerea de la un nivel la altul.
Psihologul japonez Tanenari Chiba   (1884 - 1972) sustinea, de asemenea, ca functiile
constiente si inconstiente ale vietii psihice nu difera fundamental, ele fiind guvernate de legi
de aceeasi natura.
Identificarea celor doua niveluri de organizare ale vietii psihice echivaleaza practic cu
negarea specificului ambelor. Aceste obstacole epistemologice au franat constituirea si
evolutia conceptiilor asupra inconstientului.
Expresia "procese psihice inconstiente" devenea, in aceste conditii, o absurditate, o
contradictie in termeni.
Numai ca, asa cum sublinia Jean- Claude Filloux, identitatea presupusa intre viata psihica si
constiinta pare a nu rezista probei faptelor, a rezultatelor experimentale si a observatiilor
minutioase ale psihologilor.
"Existenta reprezentarilor inconstiente apare obiectiv chiar in actiunea lor, iar veritabila
demonstrare a inconstientului rezida in faptul real si observabil ca starile psihologice
neconstiente au efecte constiente si invers, ca starile psihologice constiente
pot fi inexplicabile daca nu se face apel la cauzele psihice inconstiente. " ( J. C. Filloux,
"L'inconscient", 1984).
Afirmarea inconstientului se sprijina, in principal, pe conceptia lui Freud, care, desi nu a
introdus notiunea respectiva in psihologie, a elaborat o conceptie structurata cu privire la
continutul si rolul inconstientului in viata psihica a individului, furnizand chiar si o metoda de
sondare si asanare a lui.
Dar poate ca exemplul cel mai sugestiv al afirmarii inconstientului il constituie patrunderea
lui in psihologia cognitiva.
Lansarea conceptului de "inconstient cognitiv" este, credem, una din "sfidarile" cele mai
incitante ale psihologiei.
 Dupa cum nota H. Hunt,   " Redescoperirea unei "cognitii constiente" este o parte a celei de-a
doua revolutii in cadrul psihologiei cognitive, care se afla intr-o competitie potentiala cu
renascuta fascinatie a constiintei. Astfel, orice psihologie a sinelui ar fi reziduala daca nu ar fi
caracterizata si din punctul de vedere al unor functii care  pot fi inconstiente" (H. Hunt, "
Despre natura inconstientului", 1995).
 Iar dupa W. Hirst, " chiar daca inconstientul Freudian este "fierbinte si umed", in mod cert el
este capabil de analize profunde " (W. Hirst, " Aspecte cognitive ale inconstientului", 1995).
 Consecintele acestor atitudini fata de inconstient sunt diferite:
- negarea inconstientului echivaleaza cu uniformizarea, omogenizarea vietii psihice, ea
nedispunand astfel de structuri si organizari calitativ diferite;
- afirmarea inconstientului presupune, dimpotriva, o structura compusa si complexa a vietii
psihice, ca si unitatea in multiplicitatea ei.
Fireste ca, dintre cele doua tendinte, ultima este cea care s-a impus in cele din urma, dar
aceasta dupa un drum lung si anevoios.          
          

”Impunerea" inconstientului in psihologie    

Investigatiile si cercetarile directe asupra inconstientului au fost precedate
de "lansarea" filosofica a notiunii de catre marii metafizicieni germani din epoca post-
kantiana ( Schopenhauer, Hegel, Schelling, Hartman ), care au creat o ambianta favorabila
recunoasterii inconstientului in psihologie.
De asemenea, cercetarile medicale  efectuate dupa 1880 au constituit solul fertil in care si-a
infipt radacinile, mai tarziu, psihanaliza centrata pe "psihologia profunzimilor" si pe gasirea
unui continut specific specific notiunii de inconstient.
In "filosofia inconstientului" se remarca doua idei: prima considera ca inconstientul este
prin natura sa irational, cealalta vede in inconstient o adevarata forta ce guverneaza intreaga
viata a individului.
Prima idee se contureaza cel mai bine in conceptia lui Arthur Schopenhauer, pentru
care vointa  reprezinta o forta irationala si activa, omul insusi fiind o vointa fara constiinta.
Pentru filosoful german intelectul uman se afla in serviciul vointei: "Vointa este profesorul,
iar intelectul servitorul" (A. Schopenhauer, "Lumea ca vointa si reprezentare", 1819).
Cea de-a doua idee este sustinuta de catre E. von Hartman, care considera ca atat viata
organica, cat si cea spirituala (psihica) sunt dominate de inconstient.
Dupa opinia lui Hartman, inconstientul este prezent in perceptii, in formularea conceptelor, in
rationamente; el guverneaza sentimentele si el este sursa pentru descoperirile geniale.
 Multi alti filosofi au avut contributii remarcabile la fundamentarea teoretica a
inconstientului:
Kant folosea expresia de "reprezentari intunecate" pentru a desemna manifestarile
inconstientului, Schelling vorbea despre "inconstientul etern" ca temei absolut al constiintei,
iar Nietzche despre "impuritatile spiritului".
Primele rezultate ale cercetarilor medicale facute in a doua jumatate a secolului al XIX-lea
asupra isteriei, hipnotismului, somnambulismului si disocierii personalitatii  au adus probe
experimentale sau cuasiexperimentale in sprijinul existentei inconstientului.
Psihologi si psihiatri ca  Alfred Binet, Pierre Janet sau Morton Prince vedeau in
inconstient reversul constiintei care, incapabila de a sintetiza ansamblul vietii psihice, scapa
anumite fenomene psihice din focarul analizei sale.
Inconstientul, in viziunea acestor autori, aparea ca o slabiciune a Eului si a constiintei, ca o
deficienta psihologica sau un automatism psihic. Fundamentarea stiintifica a inconstientului
este insa data de catre Sigmund Freud.
Inspirat si influentat de ideile filosofilor, psihologilor si psihopatologilor dinaintea lui, Freud
a propus o asemenea conceptie despre inconstient, incat, desi nu el a introdus notiunea
respectiva in psihologie, contributia sa este considerata capitala.
Principalele merite ale lui Freud in investigarea inconstientului sunt considerate a fi :    
-  descoperirea unui  inconstient dinamic, conflictual si tensional, corelativ
procesului refularii;
- trecerea de la interpretarea inconstientului ca substantiv ce desemneaza faptele mintale
refulate la interpretarea lui ca adjectiv, ca o calitate psihica, ceea ce inseamna ca
proprietatea, "calitatea"de a fi inconstiente o au nu numai amintirile, ci si mecanismele de
refulare sau ceea ce porneste de la Supraeu ;
- multiplicarea zonelor care se sustrag constiintei, Freud vorbind, practic, despre existenta
a trei tipuri de inconstient: Sinele  sau inconstientul propriu-zis, Eul ( printr-o parte a lui)
si Supereul - primul ca inconstient refulat, celelalte doua, reprezentand inconstientul
nerefulat - considerarea inconstientului ca fiind profund, abisal, si nu doar un simplu
"automatism psihic". 
Dupa un timp de tacere ce a urmat teoriei lui Freud, in 1910 lua fiinta Asociatia Psihanalitica
Internationala, care il avea ca presedinte pe Carl Gustav Jung, si printre membrii sai, ca
primii  freudieni, il numara pe Alfred Adler.
Pentru  Adler, psihismul inconstient este determinat de vointa de putere si de sentimentul de
inferioritate, acestea fiind mecanismele compensatoare fie ale unor deficiente fizice, fie ale
inferioritatii reale sau presupuse ale Eului.
Aceasta pentru ca omul dispune de o importanta tendinta de superioritate, datorita careia
dezvoltarea sa psihica se datoreaza luptei ce are loc la nivel inconstient intre o tendinta
negativa (sentimentul de inferioritate) si o tendinta pozitiva (sentimentul de superioritate),
acesta din urma fiind orientata spre compensare.
 In conceptia lui Adler, compensarea are acelasi rol pe care il avea refularea la Freud, el
chiar face aceeasi greseala ca si Freud: absolutizarea acestui mecanism. In realitate,
consideram ca ambele mecanisme pot fi la fel de utile pentru viata psihica a individului.
Jung, influentat de Adler, largeste sfera notiunii de inconstient individual, considerand
libidoul ca fiind, pe de o parte, constituit din ansamblul instinctelor dominante (inclusiv cel
de putere), iar, pe de alta parte, ca fiind orientat in doua directii opuse, centripet si centrifug,
spre sine si spre lume, conform celor doua orientari ale personalitatii - intraversiunea si
extraversiunea.
Totodata, Jung introduce conceptul de inconstient colectiv, interpretat ca o zona profunda, nu
individuala, ci supraindividuala a psihicului.
Astfel, inconstientul colectiv contine imagini ancestrale care somnoleaza in zonele profunde
ale inconstientului - numite de Jung "arhetipuri" - , si care face posibil accesul individului la
"sufletul istoriei colective", la Dumnezeu sau la Diavol.
Astfel, la Jung inconstientul colectiv este preexistent individului, acesta din urma nascandu-
se din el, in timp  ce Freud, atunci cand vorbea de inconstientul colectiv, avea in vedere
existenta in inconstientul fiecarui individ a unor elemente care se regasesc in orice inconstient
(de exemplu, complexul lui Oedip).
Multi alti autori au adus contributii importante la teoria inconstientului, facand din
psihanaliza un umanism care a pus bazele unei morale si a unui comportament nou.
Didier Anzieu (1966 ) a introdus conceptul de inconstient de grup, dupa opinia lui grupul
dand ocazia membrilor sai de a trai inconstient realizarea proiectelor refulate. Dupa Anzieu,
grupul este analog pentru oameni cu visul, oamenii vazand in grup un fel de "intrare in vis".
In mod asemanator, multi alti psihologi considera ca grupul nu este doar suma membrilor sai,
ci o constructie comuna si inconstienta realizata din elementele partiale ale structurilor si
functionalitatii psihice a fiecarui membru al grupului.
Unii psihologi extind chiar ideea de "afecte inconstiente" sau "conflicte colective
inconstiente" nu numai la grupuri, ci si al organizatii, iar altii promoveaza o psihologie
sociala clinica  de inspiratie psihanalitica, considerand ca inconstientul, fantasmele,
comportamentele defensive, ca si cele ofensive se gasesc pe un taram comun.
Totusi, prin diversitatea lor, cercetarile psihanalitice exprima dificultatea conceperii intr-o
maniera unitara a inconstientului.
Linia de fractura se situeaza nu intre stiinta si psihanaliza, ci intre cele doua tipuri de abordari
stiintifice : una care construieste teorii pornind de la real, largind acestuia campul de
aplicatie, alta care privilegiaza datele experimentale sau clinice.
 Desi scurta incursiune istorica in evolutia ideilor si conceptiilor referitoare la inconstient
furnizeaza si elemente privind definirea acestuia, consider ca este necesar sa revenim asupra
ei dintr-o perspectiva sintetica.

2.   DEFINIREA INCONSTIENTULUI 
Unii autori, printre care se numara insusi Freud, au definit inconstientul intr-o maniera
restrictiva si exclusivista, considerandu-l doar rezervorul tendintelor infranate, inabusite,
refulate, al frustrarilor. Dupa acesti autori, inconstientul este cel care explica lapsusurile,
(pseudo)amneziile, actele ratate, visele, etc.
In definitiile mai vechi ale inconstientului accentuarea unui element se asociaza cu ignorarea
altuia. Conform acestor definitii, un act inconstient lasa pe din afara fenomenele psihice
aflate in acelasi stadiu, insa in stare latenta, virtuala (deprinderile, faptele de memorie,
tendintele).
Alti autori definesc inconstientul intr-o maniera negativa, insistand mai mult asupra rolului
sau in ansamblul vietii psihice. In viziunea acestor autori inconstientul apare ca irational, un
haos, o involburare de pulsiuni oarbe care nu cunosc nici o organizare, cu efecte
deorganizatoare si inhibitive asupra vietii psihice, care tin de patologia mintala.
Asa cum spunea Mihai Ralea ( in M. Ralea, " Ipoteze si precizari in stiinta sufletului", 1926),
inconstientul este "renasterea unor stari sufletesti primitive si antisociale, provocate de
oboseala nervoasa si aducand ca urmare o dezactualizare a constiintei. Astfel formulata,
definitia apasa pe elementul ancestral, pe cel antisocial, si in fine pe cel cvasipatologic cauzat
de oboseala zilnica".
 Psihologia contemporana defineste inconstientul intr-o maniera extensiva si pozitiva, ca fiind
o formatiune psihica ce cuprinde tendintele ascunse, conflictele emotionale generate de
resorturile intime ale personalitatii.
Dupa "Dictionnaire encyclopedique de psychologie" (N. Sillamy, 1980) "inconstientul nu
trebuie conceput ca un receptacul de amintiri, ca un refulat oarecare, ci ca o structura
asimilatoare, o schema dinamica deschisa lumii, organizand elementele primite (biologice,
sociale, culturale), modelandu-le, integrandu-le in psihic si dand un sens fiintelor si
lucrurilor".
Avand in vedere multitudinea si diversitatea acestor moduri de definire  a  inconstientului,
dupa Mielu Zlate (M. Zlate, "Introducere in psihologie", 2000) sunt importante cateva
observatii, si anume:
  1) Din faptul ca inconstientul are o functionalitate mai putin previzibila, si in consecinta o
desfasurare aproape haotica, nu rezulta ca el este complet lipsit de ordine, ci doar ca dispune
de o organizare proprie. Astfel, ca un alter ego al constiintei, el neaga ordinea impusa de
aceasta, si impune ordinea propriei sale identitati.
  2)  Din faptul ca inconstientul se manifesta impulsiv sau spontan nu rezulta ca structurile
sale nu sunt suficient de bine conturate.
Henry Ey, de exemplu, considera ca principalele "structuri" ale inconstientului sunt :
- Sistemul neurovegetativ sau autonom cu functiile sale (respiratie, circulatie, digestie, etc.) ;
- Automatismele psihologice sau "inconstientul subliminal" exprimat de organizarea normala
a campului constiintei; 
- Baza inconstienta a persoanei, care contine stadii arhaice.
Asadar, experienta psihomatica inconstienta, infrastructura campului constiintei si formele
primitive ale existentei persoanei sunt sisteme de forte care formeaza inconstientul.
3)  Din faptul ca inconstientul este considerat deseori o infrastructura marginala si confuza a
vietii psihice nu trebuie sa deducem ca el ar avea numai un rol negativ.
Desi structurile sale sunt mai simple decat ale constiintei, inconstientul indeplineste
urmatoarele roluri :
 - rol de energizare si de dinamizare a intregii vieti psihice ;
 - rol de facilitare a procesului creator, contribuind la realizarea unor combinari si
recombinari spontane ;
 - rol de asigurare a unitatii Eului, ca fiind principalul depozitar al programelor
informationale si al tensiunilor motivationale pe baza carora, prin organizare specifica, se
emancipeaza constiinta.
Astfel, insusi Mihai Ralea, care a dat o definitie negativista inconstientului, remarca nevoia
interpretarii acestuia ca "rezervor nesecat, care insufla constiintei fragede si intermitente seva
de care are nevoie, acordandu-i momente de repaus si de reorganizare" (M. Ralea, "Ipoteze si
precizari in stiinta sufletului", 1926).
Inconstientul face parte din fiinta umana, nelasand-o neinfluentata in nici una din ipostazele
existentei sale normale sau patologice.
De aceea, daca in trecut inconstientul era considerat un domeniu obscur si haotic, iar
explorarea sa era considerata una din sarcinile viitorului, astazi inconstientul suscita, in
preocuparile oamenilor de stiinta, abordari aprofundate si noi piste de investigare.
3.   NATURA SI  ROLURILE  INCONSTIENTULUI  
Natura inconstientului
Cei mai multi autori, printre care si Freud, au considerat inconstientul de natura pur
afectiva.
La aceeasi concluzie au ajuns si analizele comparative facute intre constiinta si inconstient,
care au dezvaluit o constiinta reflexiva, critica, rationala, si un inconstient afectiv, spontan, si
invaluit in mit, legenda, vis.
Consideram ca, asa cum constiinta nu este exclusiv rationala, nici inconstientul nu poate fi
exclusiv afectiv, ci el trebuie considerat preponderent afectiv.
Acest fapt a fost sustinut si de catre Jung, care considera ca arhetipurile, ca imagini
condensate si colective, desi instinctive, sunt deopotriva apropiate de sentiment si de idee.
Desi inconstientul cuprinde si elemente de natura cognitiva, o alta intrebare ar fi :
inconstientul este constituit din imagini sau cuvinte ?
Henry Ey arata ca la aceasta intrebare au fost formulate doua raspusuri divergente.
Primul reflecta gandirea lui Freud din etapa sa initiala (sau "eroica", asa cum a mai fost ea
numita), in care inconstientul era considerat autonom, scapand oricaror formulari care au loc
in constiinta sau in preconstient si, prin urmare, aparand ca fiind format exclusiv din imagini
(investite libidinal), din perceptii interne sau fantasme, din evenimente cristalizate ale
preistoriei individului.
A doua teza este mai sensibila la tranzitiile si la medierile introduse de catre limbaj intre
sistemul pulsional si constiinta. Astfel, inconstientul este structurat ca un limbaj, si prin
urmare, "se poate comunica cu el, insa cu conditia de a-l auzi" ( Henry Ey, " Constiinta",
1983).
Conform acestei opinii, preluata si de alti psihologi, inconstientul, structurat ca un (sau prin)
limbaj, poate "vorbi" prin intermediul metaforelor si al metanimiilor ; acestea, fiind folosite
pentru a dezvalui sau a ascunde inconstientul, pot fi considerate ca simptome care, corect
descifrate, arata structura unui limbaj al inconstientului.
 Astfel, inconstientul, ca o respingere, ca o negare sau chiar o condamnare a unui trecut care
nu poate fi depasit, devine o incarcerare intr-un mod de a vorbi fara a spune nimic, care
cuprinde tot ceea ce nu poate sau nu trebuie sa fie sa fie spus.
Cum insa tocmai dezvaluirea lui prin metoda asociatiilor verbale este singura cale de
"eliberare" si insanatosire, inseamna ca interactiunea dintre imagine si cuvant, "verbalizarea"
imaginilor, a fantasmelor profunde, abisale sau refulate reprezinta esenta inconstientului.

Rolurile  inconstientului
Foarte multi autori considera ca inconstientul, fiind amorf si fara organizare, are un rol pur
negativ sau turbulent in raport cu raport cu conduitele si comportamentele individului.
Printre aceia care sustin insa rolul sau pozitiv se numara nume ca Gustav Jung,  de exemplu,
care considera ca inconstientul este chiar superior constientului, deoarece el contine in sine
experienta a nenumarate mii de ani. Astfel, inconstientul poate servi omului drept "ghid fara
seaman",  deoarece el "creeaza combinatii subliminale" care sunt superioare
combinatiilor constiente prin "finetea si importanta lor".
Pentru Maurice Pradines  inconstientul este  "germenul vietii mintale", conditia si elementul
sau fundamental. Functiile esentiale ale inconstientului constau in prepararea si sustinerea
operatiilor spiritului si in eliberarea gandirii pentru a deveni apta pentru rezolvarea de noi
sarcini si probleme.
In psihologia contemporana parerea despre rolul negativ al inconstientului a inceput sa
dispara, in timp ce implicarea acestuia in procesarea informatiilor, in solutionarea
problemelor, si chiar in actele de creatie este tot mai mult recunoscuta.
Una dintre cele mai noi orientari psihologice, si anume psihologia transpersonala, acorda
inconstientului un loc si un rol de prim ordin. Dupa adeptii sai, inconstientul este implicat in
cele mai neobisnuite experiente transpersonale ( embrionare si fetale; ancestrale; colective si
rasiale; filogenetice, etc.)
Frances E. Vaugham considera ca inconstientul este elementul central al intuitiei si al
imaginatiei, pentru ca "imaginarea este limbajul universal al inconstientului" ( F. E.
Vaugham, "L'eveil de l'intuition", 1984).
4.   TIPURILE  DE   INCONSTIENT  
Faptul ca inconstientul este diferit in manifestarile sale a dus la considerarea mai multor tipuri
(sau moduri) de inconstient.
Insusi Freud  deosebea trei tipuri de inconstient :
 - inconstientul latent sau preconstient, care cuprinde starile psihice susceptibile de a deveni
constiente;
 - inconstientul format din faptele psihice refulate;
 - inconstientul ca cea mai importanta parte a eului ideal.

      Mihai Ralea ( M. Ralea, "Ipoteze si precizari in stiinta sufletului", 1926) a redus tipurile
de inconstient la doua forme fundamentale:
 - inconstientul functional  (care cuprinde inconstientul fiziologic si pe cel psihic);
- inconstientul adaptativ (cu subdiviziunea in inconstientul automatic si afectiv).
Vasile Pavelcu ( V. Pavelcu, "Cunoasterea de sine si cunoasterea personalitatii", 1982),
utilizand criteriul dimensiunilor vietii sufletesti (verticala, orizontala, longitudinala),
deosebea trei forme ale inconstientului : inconstientul abisal, periferic si temporal.      
Observam, desigur, ca diferentierile intre tipurile de inconstient sunt direct legate de opiniile
privind natura inconstientului si rolul acestuia in viata psihica. De exemplu, in clasificarea
facuta de M. Ralea, tipurile de inconstient deriva din functiile indeplinite de acesta in raport
cu lumea interna (inconstientul functional), si cu cea externa (inconstientul adaptativ).
Din paleta extinsa a tipurilor de inconstient vom prezenta in continuare doar trei dintre
acestea, care fie au aparut sub impulsul noilor orientari psihologice, fie au revenit in
actualitate: inconstientul cerebral, inconstientul colectiv si inconstientul
cognitiv.                             
INCONSTIENTUL   CEREBRAL
Inconstientul cerebral este important mai ales prin ceea ce a insemnat pentru evolutia gandirii
psihologice.
Astfel, filosofia, prin ganditori ca Schopenhauer, Hartmann si Nietsche, a propus
modelul inconstientului filosofic, psihopatologia pe cel al inconstientului ereditar, iar
neurofiziologia, modelul inconstientului cerebral.
Daca primul s-a bucurat de o atentie iesita din comun, ocupand o pozitie importanta in mai
toate genealogiile gandirii psihanalitice, iar al doilea, cu un prestigiu cultural ceva mai mic,a
inceput sa revina in speculatiile teoretice ale socio-biologilor si ale neo-evolutionistilor, cel
de-al treilea a fost in mare masura ignorat.
Aceasta a dus la trunchierea imaginii asupra vietii psihice si la crearea unor bariere
epistemologice si practic-actionale in intelegerea vietii psihice umane. Faptul ca vointa si
constiinta erau considerate facultati superioare, cu rol esential in functionarea subiectiva, nu
permitea explicarea cazurilor patologice, ale nevrozatilor, psihopatilor, degeneratilor.
In aceste conditii, introducerea de catre neurofiziologie a inconstientului cerebral alaturi de
constient in explicarea proceselor psihice a schimbat cursul gandirii stiintifice.
In esenta, inconstientul cerebral este inconstientul fiziologic, inconstientul reflex, automat,
care intra in functiune fara ca individul sa isi dea seama, dar care afecteaza viata psihica
constienta.
Notiunea a fost impusa de unificarea functionala a axei cerebro-spinale, ca si extinderea de la
maduva spinarii la creier a proceselor reflexe. Prin intermediul acestor argumente,
cercetatorii vietii psihice, normale sau patologice, au avansat ideea ca o mare parte a
cerebratiei este de fapt automata si inconstienta.         
Ideea continuitatii functionale a sistemului nervos de la maduva spinarii la emisferele
cerebrale a fost exprimata prin modalitati diferite, dar in esenta concordante, de catre diferiti
autori, printre care amintim:
 - Thomas Laycock, medic englez, vorbea inca din 1840 despre creier care, considera el, desi
organ al constiintei, este supus "legilor actiunilor reflexe" si, din acest punct de vedere, nu
difera de ceilalti centri ai sistemului nervos.
Ideea va fi dusa mai departe de Jackson, unul din elevii sai, care va explica bolile mintale
prin disolutia cerebrala, inteleasa in termenii opusi evolutiei. Multi alti specialisti sustin
aceeasi idee:
 - William Carpenter a introdus, in 1853, notiunea de "cerebratie inconstienta".
 -  I. M. Secenov, in "Reflexele creierului" (1863) face o extindere a reflexelor in explicarea
celor mai complexe fenomene psihice. Dupa acesta, exista trei categorii de miscari
involuntare:
 1. pur spinale (care se produc in timpul somnului, atunci cand creierul nu actioneaza);
 2. slabite sau oprite ( este cazul gandirii, care dispune de capacitatea de a infrange ultima
veriga a unui reflex);               
  3. consolidate (ca in cazul pasiunilor).
Momentele importante din istoria notiunii de inconstient cerebral au fost surprinse de catre
mai multi autori, care s-au referit la radacinile moderne ale psihiatriei, la descoperirea
inconstientului, la inconstientul dinaintea lui Freud.
 Cel care a dedicat o intreaga lucrare acestei teme este istoricul si filosoful francez
Marcel Gauchet care, in "Inconstientul cerebral" (1997) a alcatuit o ampla incursiune in
istoria notiunii, insotita permanent de evaluari proprii.
Dupa Gauchet, conceptiile cu privire la inconstientul cerebral sunt cand naive, cand
nesabuite, ele nu  au dau o reprezentare consistenta a partii inconstiente din fiinta omeneasca
si nu spun nimic despre continutul inconstientului pe care ne obliga sa-l postulam; in schimb,
importanta lor in evolutia gandirii psihologice deriva din urmatoarele aspecte:
 - ele au repus in cauza si au subminat rolul de cheie de bolta atribuit in mod traditional
vointei in economia functionarii subiective;
 - au subminat eficace bazele reprezentarii clasice a subiectului constient si a puterii sale
voluntare;
 - au pus bazele diferentierii interne a vietii psihice  
 - Ele "decentreaza arhitectura conduitelor si deschid astfel posibilitatea de principiu a unei
alte interpretari a inlantuirii lor".
In concluzie, exprimarea si argumentarea teoretica sau chiar experimentala a existentei
inconstientului cerebral a condus la redimensionarea viziunii asupra vietii psihice a
individului, constiinta, prezenta intotdeauna si oriunde, lasand prin acesta "loc" si "timp" si
pentru manifestarile inconstiente.

INCONSTIENTUL COLECTIV
Introducerea notiunii de inconstient colectiv reprezinta un salt calitativ din domeniul
neurofiziologiei in cel al psihologiei. Astfel, daca inconstientul cerebral era de natura
fiziologica, materiala, inconstientul colectiv este de natura pur psihica, spirituala.
Acceptiunile notiunii variaza de la un autor la altul.
Pentru Gustave Le Bon,  inconstientul colectiv (al multimilor) este caracterizat prin inhibitia
colectiva a functionalitatii intelectuale, prin exagerarea rolului afectivitatii, prin reducerea
acestuia la viata psihica a primitivilor sau a copiilor.
In lucrarea sa "Psihologia multimilor" (aparuta in 1895), Le Bon sustine ideea ca "multimea
este intotdeauna dominata de inconstient", caracterizand inconstientul colectiv prin:
- impulsivitate, mobilitate, iritabilitate, sugestibilitate si credulitate;
- exagerare si simplism in sentimente;
- intoleranta, autoritarism si conservatorism;
- moralitate joasa;
- disparitia vietii cerebrale si preponderenta celei medulare;
- disparitia personalitatii indivizilor.
Pentru Freud, inconstientul colectiv cuprinde elementele ce se regasesc in orice inconstient
individual, ele fiind deci comune mai multor indivizi ( complexul lui Oedip, de pilda, care
este prezent in inconstientul tuturor indivizilor).                
Carl Gustav Jung  considera inconstientul colectiv ca fiind elementul esential al structurii si
functionalitatii psihicului.
Dupa unul dintre comentatorii sai, A. Stevens, ipoteza sa privind inconstientul colectiv
reprezinta " abaterea sa cea mai semnificativa de la freudism si totodata contributia lui
personala cea mai importanta in domeniul psihologiei" ( A. Stevens, "Jung", 1996).
Jung a avansat pentru prima data ideea inconstientului colectiv in cartea sa "Metamorfoze si
simboluri ale libidoului", aparuta in doua parti, in 1911 si 1912, dar conceptia lui s-a
structurat si clarificat treptat, o data cu publicarea altor lucrari, ca: "Psihologie analitica si
Weltanschauung" (1931), "Structura psihicului" (1927), "Aion" (1951), etc.
Dupa Jung, psihicul se compune din trei niveluri: constientul, inconstientul personal
si inconstientul colectiv.  Constientul este reprezentat de Eu, format din ganduri,
sentimente, perceptii, amintiri. Inconstientul personal, alcatuit din complexe, este format
din :
- continuturile care au devenit inconstiente, fie pentru ca si-au pierdut intensitatea si au cazut
in uitare, fie pentru ca li s-a retras constienta prin refulare ;
- perceptii senzoriale care, nefiind suficient de intense, au patruns in psihic dar nu au ajuns
niciodata in constient.
Inconstientul colectiv,  care contine arhetipurile  si Sinele, este o inzestrare ereditara
cu posibilitati de reprezentare, care tine chiar de lumea animala in general (nefiind nici
individual, nici general uman), si care constituie, de fapt, substratul oricarui psihism
individual.
Intre Eu si Sine exista legaturi prin Axa eului, iar fiecare complex este legat de un arhetip,
deoarece complexele sunt, dupa Jung, personificari ale arhetipurilor, modalitati in care
arhetipurile se manifesta in psihicul fiecarei persoane.
Teoria lui Jung privind inconstientul colectiv mai raspunde la trei intrebari fundamentale, si
anume: Ce este ? Ce contine ? Ce rol indeplineste ?
La intrebarea Ce este ?, Jung formuleaza mai multe raspunsuri, toate insa concordante si
complementare: "sfera mostenirilor psihice", "sediment al istoriei lumii", "suflet atemporal si
general",  sau "acea imensa zestre spirituala ereditara, rezultata din evolutia omenirii, care
renaste mereu, in fiecare structura cerebrala individuala".
Asadar, inconstientul colectiv este un strat abisal al structurii psihice, o alta lume, o lume care
se contrapune imaginii noastre constiente, momentane, despre lume.
De asemenea, inconstientul colectiv este o reprezentare atemporala, eterna, spre deosebire de
constient, care apare ca un fenomen efemer deoarece produce toate adaptarile si orientarile
momentane.
Raspunsul dat de Jung la intrebarea Ce contine ? este ceva mai complex.
El considera ca continuturile autentice ale inconstientului colectiv sunt ceea ce a numit la
inceput "imagini primordiale" si mai tarziu - arhetipuri.
Arhetipurile sunt "structuri psihice identice, comune tuturor", constituind "mostenirea arhaica
a umanitatii". Ele rezulta din functionarea psihica de-a lungul intregii vieti ancestrale, si ca
urmare constituie o imagine a lumii naturale, nascuta la confluenta si din condensarea unor
experiente milenare.
Aceste imagini sunt mitice, simbolice, deoarece exprima consonanta subiectului care traieste
o experienta cu obiectul care ii prijeluieste experienta.
Astfel, arhetipurile nu sunt structuri pur psihice, ci structuri functionale duale: structuri
psihice si structuri nervoase.
Cele mai cunoscute arhetipuri sunt, dupa Jung:
- umbra, partea diabolica sau sadica a personalitatii, formata ca urmare a atrocitatilor
savarsite de oameni de-a lungul timpului;
- anima,  imaginea colectiva a femeii in psihologia barbatilor;
- animus, imaginea colectiva a barbatului in psihologia femeilor.
Anima si animus apar in conceptia lui Jung ca mijlocitori intre constient si inconstient, si
daca sunt personificate in vise sau viziuni, constituie o ocazie de a intelege ceea ce inainte a
fost in inconstient.
Interesanta este distinctia facuta de Jung intre arhetipul in sine si imaginile arhetipale, care
sunt ideile si comportamentele pe care le genereaza arhetipul in sine.
Arhetipala si mostenita este doar predispozitia de a avea anumite experiente, si nu experienta
in sine. Chiar daca arhetipul este codificat in inconstientul colectiv, realizarea lui se produce
de-a lungul vietii individului doar ca raspuns la evenimentele externe sau interne,
La intrebarea : Ce rol are  ?, Jung considera ca rolul inconstientului colectiv este chiar mai
mare decat al constientului.
Inconstientul colectiv initiaza, controleaza si mijloceste trairile si manifestarile
comportamentale tipice tuturor oamenilor, indiferent de epoca istorica, localizare geografica,
clasa sociala, nationalitate, etc.
Imaginea inconstienta (arhetipul) dispune de o energie proprie, datorita careia poate exercita
puternice influente psihice ; acestea nu se manifesta deschis, la suprafata, dar actioneaza
puternic din interior, din intuneric, asupra noastra, "fiind invizibile pentru cel care nu supune
indeajuns criticii imaginea sa momentana asupra lumii, ramanandu-si astfel chiar siesi,
ascuns".
Inconstientul colectiv mijloceste realizarea "lumii unitare" a psihicului uman si, prin faptul ca
este depozitarul experientei cumulate a stramosilor nostri, actioneaza ca un ghid si etse
esential pentru supravietuire.
Prin accentul pus pe inconstientul colectiv ca element esential al structurii si functionalitatii
psihicului, Jung s-a ridicat impotriva "exacerbarii rationalitatii constientului care il izoleaza
pe om de natura", si a oferit "o punte intre stiinta comportamentului si cea a mintii".
"Conceptia referitoare la arhetipuri ca origine comuna a evenimentelor comportamentale si
psihice ne da posibilitatea sa trecem dincolo de mlastina intelectuala a vitalismului care a stat
pana acum in calea celor porniti sa cerceteze relatia misterioasa intre trup si minte" (S.
Stevens, "Jung", 1996).
                                   
INCONSTIENTUL   COGNITIV
Notiunea de inconstient cognitiv a fost lansata de catre psihologia cognitiva.
Studiind "procesarea" si "prelucrarea informatiilor", cognitivistii au ajuns la concluzia ca
oamenii constientizeaza continutul si produsele prelucrarilor informationale, si nu procesele
propriu-zise sau operatiile care conduc spre o anumita finalitate.
Astfel, exista o serie de procese implicite, inconstiente, care se produc pe durata prelucrarilor
si care se convertesc in produse constiente, influentand comportamentele si conduitele
constiente ale oamenilor.
Contextul (problematic si experimental) in care a aparut notiunea de inconstient cerebral
(nepulsional, deci nefreudian) a fost legat de mai multe intrebari formulate de cognitivisti, ca
de pilda: in timpul prelucrarii informatiilor oamenii constientizeaza doar produsele prelucrarii
sau si procesele care au condus la ele (perceptia, limbajul, recunoasterea semantica) ?; daca ei
nu constientizeaza procesele de prelucrare, inseamna ca acestea nu exista ?; procesele
necesare prelucrarii informatiilor sunt capabile de exprimare independenta in oricare dintre
sistemele constiintei ?               
Una dintre primele intrebari la care cognitivistii au trebuit sa gaseasca un raspuns a fost
formulata de Harry Hunt : "Inconstientul cognitiv este sistem separat sau protoconstiinta?"
(H.T. Hunt, "Despre natura inconstientului", 1995).
Hunt considera ca orice psihologie a sinelui ar fi reziduala daca nu ar fi caracterizata si din
punctul de vedere al unor functii care pot fi si inconstiente.
Astfel, dupa el, inconstientul cognitiv este nu un domeniu separat sau un sistem inchis in el
insusi, ci un proces pe cale de constientizare si care, in anumite conditii, este capabil de o
anumita forma de reflectie in interiorul constiintei in desfasurare. El este o parte a unei
tendinte inerente de a deveni constiente sau un aspect al unei preconstiinte care se va dezvalui
intr-o constiinta implicita.
Daca admitem suprematia constiintei ca principiu al organizarii mintale, "inconstientul
devine astfel o consecinta, cu importanta functionala foarte mare, a automatizarii proceselor
care erau la inceput reflectate in constiinta".
O serie de constatari obtinute in cercetarile experimentale sunt aduse ca argumente in
favoarea considerarii inconstientului cognitiv ca fiind consubstantial cu constiinta
(recunoasterea postoperatorie a unor cuvinte citite pacientului in timpul anesteziei
chirurgicale; asigurarea focalizarii constiente, ca urmare a simplei repetari a procesualitatii
inconstiente; realizarea simultana a procesarilor inconstiente ale asociatiilor semantice si a
focalizarii secventiale, controlata de context, a constiintei).
Inconstientul cognitiv apare, asadar, ca facand parte dintr-un continuum al devenirii
constiente,  si mai ales ca fiind inseparabil de acesta. El este un fel de protoconstiinta
subterana care sta chiar la baza initierii unor decizii si actiuni voluntare.
"Constiinta si inconstientul cognitiv apar ca doua fete ale unei dimensiuni comune a
devenirii constiente [.]. S-ar putea sa nu existe nici o capacitate cognitiva inconstienta care sa
nu fie pe cale de a deveni constienta si nici o constiinta care sa nu emearga din stadii
preliminare, in mod normal inaccesibile total unei constientizari autoreferentiale".
Concluzia lui Hunt este interesanta, numai ca ea sugereaza existenta doar a unor diferentieri
minimale, de grad, intre constient si inconstient. Totusi, intre cele doua formatiuni psihice
exista si diferente mai profunde, calitative.
Astfel, dupa W. Hirst,  "Procesarile inconstiente apar fara dubiu, totusi, ele analizeaza
informatiile primite la un nivel superficial,exceptand cazurile cand produsele procesului
emerg cel putin la periferia constiintei" (W. Hirst, "Aspecte cognitive ale inconstientului",
1995).     
Analizand rezultatele investigatiilor experimentale efectuate de unii cognitivisti, Hirst a ajuns
la concluzia ca nivelurile analizelor care au loc in inconstient sunt superficiale.
Atunci cand se defineste inconstientul cognitiv utilizand drept prag (criteriu) obiectiv
valoarea minima pe care trebuie sa o aiba un stimul pentru a fi receptionat, nivelul analizelor
este limitat la activarea trasaturilor fizice (forma literelor dintr-un cuvant, dar nu si intelesul
cuvantului, trasaturile unei figuri umane - ochi, par, nas, dar nu si identificarea persoanei).
Procesele inteligibile incep a fi posibile doar pe masura ce oamenii incep sa fie constienti, in
masura in care pragul o permite.
In concluzie, psihologia cognitiva vede constiinta ca pe unul din principiile sale
fundamentale, iar inconstientul cognitiv ca pe o ramura automatizata a acesteia, fara insa a
fi subordonata ei.

Bibliografie:

Adrian Opre (2012), Inconstientul colectiv, Ed. Polirom

Blumberg, M.S., Freeman, J.H., Robinson, S.R. Oxford Handbook of Developmental

Behavioural Neuroscience, Oxford University Press, 2010

C.G Jung (2004 ), Opere complete 9/1, Arhietipurile in inconstientul colectiv, Ed. Trei

Jean-Claude Filloux (2001), Inconstientul, Ed. Aropa

Mielu Zlate (2000), Introducere in psihologie, Ed. Polirom