Asociaţionismul şi gestaltismul

1. Asociaţionismul

Asociaţionismul este o concepţie psihologică clasică, răspândită mai ales în sec. XVII-XIX;
pleacă de la ideea că activitatea psihică are un suport material şi explică viaţa psihică prin
acţiunea asociaţiei ca fenomen central şi fundamental în formarea şi manifestarea fenomenelor
psihice. Deoarece interpretează activitatea mintală prin însumarea unor fenomene elementare
este supranumit atomism psihologic. Precursorul acestui curent a fost Aristotel, care propunea
patru metode prin care mintea umană asocia o idee cu alta: similaritatea (de exemplu o
portocală şi o lămâie), diferenţa (rece şi cald), contiguitatea temporală (răsăritul şi cântatul
cocoşilor) şi contiguitatea spaţială (furculiţă şi farfurie).

Omul s-ar dezvolta de la o stare iniţială (tabula rasa) graţie experienţei şi procesului de
asociaţie între idei. În timp s-a ajuns ca asociaţionismul să devină principiul fundamental al vieţii
psihice, considerându-se că orice proces psihic este rezultatul unor asociaţii de elemente
ireductibile. Astfel, pornind de la senzaţie se aprecia că percepţia ar fi suma acestora; asocierea
percepţiilor ar da naştere noţiunilor, care se corelează asociativ în judecăţi şi apoi raţionamente.

Filosofii empirişti John Locke (1632-1704) şi David Hume au accentuat importanţa percepţiilor în
asociaţionism. Ei apără caracterul senzorial al cunoaşterii, arătând că ideile şi principiile nu sunt
un dat, ci se dobândesc în timp. Nu există nimic în mintea omului care să nu fi trecut mai întâi
prin simţuri. Alţi filosofi (David Hartley, John Stuart Mill, Alexander Bain) au continuat să
formuleze teorii despre asociaţionism de-a lungul secolului al XIX-lea şi au dus la apariţia şcolii
asociaţioniste psihologice. Pe lângă cele patru metode de asociere propuse iniţial de Aristotel,
şcoala propunea legi ca intensitatea, inseparabilitatea şi repetiţia. Apariţia cărţii lui John Stuart
Mill (Analysis of the Phenomena of the Human Mind - 1829) a marcat probabil momentul cu cea
mai mare influenţă a asociaţionismului.

 psihologia asociaţionistă a lui Johann Friedrich Herbart (1776-1841) – autorul

arată că viaţa sufletească este supusă unor legi asemenea stelelor cerului. El
militează pentru o ştiinţă a sufletului prin aplicarea măsurătorilor şi a calculului
matematic. Condillac considera că fenomenele psihice sunt sume de senzaţii şi
că viaţa sufletească se explică prin legea asociaţiei mecanice. Psihologia devine
astfel o simplă mecanică sufletească.

 reflexologia rusă – reflexologia a fost o orientare psihofiziologică iniţiată de

fiziologul rus I.M. Secenov prin lucrarea sa Reflexele creierului (1863). Concepţia
sa a fost adoptată de Behterev care în cercetările sale s-a concentrat asupra

1
 reflexelor asociative motorii. Cel mai important reprezentant a fost I.P. Pavlov
care a descoperit reflexul condiţionat ca o asociaţie temporară.

 behavioriştii asociaţionişti - fiecare behaviorist important a utilizat mecanismul

asociaţionismului. Deşi behavioriştii considerau că procesele gândirii pot fi
explicate prin asociaţii de tip S-R, alţi psihologi au respins cu putere o asemenea
abordare, considerând-o inadecvată pentru a explica gândirea creativă şi
comportamentul verbal.

 neoasociaţionismul şi neoconexionismul – prin neoasociaţionism se desemnează

o familie de teorii sau metode asociaţioniste recente reluate de psihologia
cognitivă actuală. Neoconexionismul porneşte de la ideea că activitatea
cognitivă poate fi explicată pe baza unor modele de inspiraţie neuronală.
Aplicaţii ale acestei idei: reţelele neuromimetice – reţele inspirate de
funcţionarea sistemului nervos.

Naşterea psihologiei experimentale moderne (sfârşitul secolului al XIX-lea) a dus la o nouă

înţelegere a conceptului de asociaţionism. Acum, „elementele ireductibile” care se asociau sunt
numite stimul şi răspuns. Un stimul poate fi asociat cu un răspuns, un răspuns poate fi asociat cu
un alt stimul; un răspuns poate fi asociat cu un răspuns; o combinaţie S-R poate fi asociată cu o
altă combinaţie S-R. În concluzie, aproape toţi marii behaviorişti au fost la bază asociaţionişti.

Alte aplicaţii practice ale asociaţionismului: metoda asociaţiilor libere (vezi psihanaliza),
procesul de predare.

2. Şcoala gestaltistă

A apărut în Germania la începutul secolului al XX-lea ca reacţie împotriva

asociaţionismului. Spre deosebire de asociaţionişti (care considerau că stimulii sunt percepuţi ca
părţi şi apoi construiţi în imagini), gestaltiştii afirmă prioritatea întregului asupra părţilor. Prin
1910, cercetătorii germani Max Wertheimer, Wolfang Kohler şi Kurt Koffka au respins modul de
analiză în psihologie din acea vreme. Ei au propus o abordare care intenţiona să fie mai aproape
de ceea ce este psihologia şi au propus conceptul de câmp (recent descoperit în fizică). Acest
model le-a permis să privească percepţiile în alt mod decât mecanicismul asociaţioniştilor
(percepţia de exemplu nu mai este privită ca o sumă de senzaţii – vezi exemplul transpunerii
unei melodii).

La începuturile sale, gestaltismul viza în principal procesele perceptive. Potrivit acestei teorii,
imaginile sunt percepute ca un pattern sau un întreg mai degrabă decât ca o sumă de părţi
componente distincte. Gestaltiştii au găsit că percepţia este puternic influenţată de contextul şi
configuraţia elementelor percepute. Cuvântul gestalt poate fi tradus aproximativ din germană
sub înţelesul de configuraţie. Părţile îşi extrag adesea natura şi scopul din întreg şi nu pot fi

2
înţelese separat de acesta. Mai mult, o sumarizare a elementelor individuale nu poate înlocui
întregul.

Reprezentanţii gestaltismului au identificat un număr de principii pe baza cărora oamenii

organizează părţi izolate ale stimulilor vizuali în grupe sau obiecte întregi. Sunt propuse cinci legi
mari de grupare: proximitatea, similaritatea, continuitatea, închiderea şi apartenenţa la grup. O
a şasea lege – aceea a organizării celei mai simple – le înglobează pe toate.

 proximitatea – cu cât obiectele sunt mai apropiate unele de altele, cu atât este mai
probabil să le grupăm pe plan mintal.

 similaritatea – ne conduce să grupăm părţi ale câmpului vizual care sunt similare în ceea
ce priveşte culoarea, textura, forma sau alte calităţi.

 continuitatea – vedem o linie continuându-se într-o anumită direcţie care nu este o

întoarcere bruscă. Vedem o linie dreaptă intersectându-se cu una curbă şi nu cele două
elemente disparate din dreapta.

 închiderea – tindem să preferăm formele complete celor incomplete. În desenul de mai

jos, închidem mintal lipsurile şi vedem imaginea unei raţe. Aceasta ne permite să vedem
obiecte întregi din stimuli/forme incomplete sau imperfecte.

3
  apartenenţa la grup – ne permite să grupăm împreună elemente care se mişcă în
aceeaşi direcţie. În imaginea următoare, imaginaţi-vă că trei mingi se mişcă într-o
direcţie şi celelalte două în direcţia opusă. Dacă am vedea asta în realitate, am grupa
mintal mingile care se mişcă în aceeaşi direcţie. Pe baza acestui principiu, vedem adesea
stoluri de peşti sau bancuri de peşti ca pe o singură unitate.

 simplitatea (pragnanz) – înglobează toate celelalte legi şi spune că oamenii preferă

intuitiv cea mai simplă şi mai stabilă formă de organizare. (trei discuri suprapuse şi nu
altceva).

Abordarea gestaltistă a fost extinsă ulterior cercetărilor din domenii diverse (gândire, memorie,
estetică). Elemente de psihologie socială au fost de asemenea studiate din acest punct de
vedere (dinamica grupurilor – Kurt Lewin).

Gestaltismul are aplicaţii şi în psihoterapia modernă. Fiinţa umană răspunde ca un întreg

experienţelor prin care trece. Potrivit gestalt terapiei orice separare minte – corp este artificială.
Percepţia acurată a nevoilor şi a lumii este vitală pentru atingerea echilibrului şi a „bunului
gestalt”. Terapeuţii încearcă să restaureze echilibrul natural al individului prin creşterea
conştiinţei de sine, prin accentuarea experienţei prezente şi nu pe amintirea copilăriei (ca în
psihanaliză). Înfruntarea directă cu temerile clientului este încurajată.

4
Asociaţionismul şi gestaltismul

1. Asociaţionismul

Asociaţionismul este o concepţie psihologică clasică, răspândită mai ales în sec. XVII-XIX;
pleacă de la ideea că activitatea psihică are un suport material şi explică viaţa psihică prin
acţiunea asociaţiei ca fenomen central şi fundamental în formarea şi manifestarea fenomenelor
psihice. Deoarece interpretează activitatea mintală prin însumarea unor fenomene elementare
este supranumit atomism psihologic. Precursorul acestui curent a fost Aristotel, care propunea
patru metode prin care mintea umană asocia o idee cu alta: similaritatea (de exemplu o
portocală şi o lămâie), diferenţa (rece şi cald), contiguitatea temporală (răsăritul şi cântatul
cocoşilor) şi contiguitatea spaţială (furculiţă şi farfurie).

Omul s-ar dezvolta de la o stare iniţială (tabula rasa) graţie experienţei şi procesului de
asociaţie între idei. În timp s-a ajuns ca asociaţionismul să devină principiul fundamental al vieţii
psihice, considerându-se că orice proces psihic este rezultatul unor asociaţii de elemente
ireductibile. Astfel, pornind de la senzaţie se aprecia că percepţia ar fi suma acestora; asocierea
percepţiilor ar da naştere noţiunilor, care se corelează asociativ în judecăţi şi apoi raţionamente.

Filosofii empirişti John Locke (1632-1704) şi David Hume au accentuat importanţa percepţiilor în
asociaţionism. Ei apără caracterul senzorial al cunoaşterii, arătând că ideile şi principiile nu sunt
un dat, ci se dobândesc în timp. Nu există nimic în mintea omului care să nu fi trecut mai întâi
prin simţuri. Alţi filosofi (David Hartley, John Stuart Mill, Alexander Bain) au continuat să
formuleze teorii despre asociaţionism de-a lungul secolului al XIX-lea şi au dus la apariţia şcolii
asociaţioniste psihologice. Pe lângă cele patru metode de asociere propuse iniţial de Aristotel,
şcoala propunea legi ca intensitatea, inseparabilitatea şi repetiţia. Apariţia cărţii lui John Stuart
Mill (Analysis of the Phenomena of the Human Mind - 1829) a marcat probabil momentul cu cea
mai mare influenţă a asociaţionismului.

 psihologia asociaţionistă a lui Johann Friedrich Herbart (1776-1841) – autorul

arată că viaţa sufletească este supusă unor legi asemenea stelelor cerului. El
militează pentru o ştiinţă a sufletului prin aplicarea măsurătorilor şi a calculului
matematic. Condillac considera că fenomenele psihice sunt sume de senzaţii şi
că viaţa sufletească se explică prin legea asociaţiei mecanice. Psihologia devine
astfel o simplă mecanică sufletească.

 reflexologia rusă – reflexologia a fost o orientare psihofiziologică iniţiată de

fiziologul rus I.M. Secenov prin lucrarea sa Reflexele creierului (1863). Concepţia
sa a fost adoptată de Behterev care în cercetările sale s-a concentrat asupra

5
 reflexelor asociative motorii. Cel mai important reprezentant a fost I.P. Pavlov
care a descoperit reflexul condiţionat ca o asociaţie temporară.

 behavioriştii asociaţionişti - fiecare behaviorist important a utilizat mecanismul

asociaţionismului. Deşi behavioriştii considerau că procesele gândirii pot fi
explicate prin asociaţii de tip S-R, alţi psihologi au respins cu putere o asemenea
abordare, considerând-o inadecvată pentru a explica gândirea creativă şi
comportamentul verbal.

 neoasociaţionismul şi neoconexionismul – prin neoasociaţionism se desemnează

o familie de teorii sau metode asociaţioniste recente reluate de psihologia
cognitivă actuală. Neoconexionismul porneşte de la ideea că activitatea
cognitivă poate fi explicată pe baza unor modele de inspiraţie neuronală.
Aplicaţii ale acestei idei: reţelele neuromimetice – reţele inspirate de
funcţionarea sistemului nervos.

Naşterea psihologiei experimentale moderne (sfârşitul secolului al XIX-lea) a dus la o nouă

înţelegere a conceptului de asociaţionism. Acum, „elementele ireductibile” care se asociau sunt
numite stimul şi răspuns. Un stimul poate fi asociat cu un răspuns, un răspuns poate fi asociat cu
un alt stimul; un răspuns poate fi asociat cu un răspuns; o combinaţie S-R poate fi asociată cu o
altă combinaţie S-R. În concluzie, aproape toţi marii behaviorişti au fost la bază asociaţionişti.

Alte aplicaţii practice ale asociaţionismului: metoda asociaţiilor libere (vezi psihanaliza),
procesul de predare.

2. Şcoala gestaltistă

A apărut în Germania la începutul secolului al XX-lea ca reacţie împotriva

asociaţionismului. Spre deosebire de asociaţionişti (care considerau că stimulii sunt percepuţi ca
părţi şi apoi construiţi în imagini), gestaltiştii afirmă prioritatea întregului asupra părţilor. Prin
1910, cercetătorii germani Max Wertheimer, Wolfang Kohler şi Kurt Koffka au respins modul de
analiză în psihologie din acea vreme. Ei au propus o abordare care intenţiona să fie mai aproape
de ceea ce este psihologia şi au propus conceptul de câmp (recent descoperit în fizică). Acest
model le-a permis să privească percepţiile în alt mod decât mecanicismul asociaţioniştilor
(percepţia de exemplu nu mai este privită ca o sumă de senzaţii – vezi exemplul transpunerii
unei melodii).

La începuturile sale, gestaltismul viza în principal procesele perceptive. Potrivit acestei teorii,
imaginile sunt percepute ca un pattern sau un întreg mai degrabă decât ca o sumă de părţi
componente distincte. Gestaltiştii au găsit că percepţia este puternic influenţată de contextul şi
configuraţia elementelor percepute. Cuvântul gestalt poate fi tradus aproximativ din germană
sub înţelesul de configuraţie. Părţile îşi extrag adesea natura şi scopul din întreg şi nu pot fi

6
înţelese separat de acesta. Mai mult, o sumarizare a elementelor individuale nu poate înlocui
întregul.

Reprezentanţii gestaltismului au identificat un număr de principii pe baza cărora oamenii

organizează părţi izolate ale stimulilor vizuali în grupe sau obiecte întregi. Sunt propuse cinci legi
mari de grupare: proximitatea, similaritatea, continuitatea, închiderea şi apartenenţa la grup. O
a şasea lege – aceea a organizării celei mai simple – le înglobează pe toate.

 proximitatea – cu cât obiectele sunt mai apropiate unele de altele, cu atât este mai
probabil să le grupăm pe plan mintal.

 similaritatea – ne conduce să grupăm părţi ale câmpului vizual care sunt similare în ceea
ce priveşte culoarea, textura, forma sau alte calităţi.

 continuitatea – vedem o linie continuându-se într-o anumită direcţie care nu este o

întoarcere bruscă. Vedem o linie dreaptă intersectându-se cu una curbă şi nu cele două
elemente disparate din dreapta.

 închiderea – tindem să preferăm formele complete celor incomplete. În desenul de mai

jos, închidem mintal lipsurile şi vedem imaginea unei raţe. Aceasta ne permite să vedem
obiecte întregi din stimuli/forme incomplete sau imperfecte.

7
  apartenenţa la grup – ne permite să grupăm împreună elemente care se mişcă în
aceeaşi direcţie. În imaginea următoare, imaginaţi-vă că trei mingi se mişcă într-o
direcţie şi celelalte două în direcţia opusă. Dacă am vedea asta în realitate, am grupa
mintal mingile care se mişcă în aceeaşi direcţie. Pe baza acestui principiu, vedem adesea
stoluri de peşti sau bancuri de peşti ca pe o singură unitate.

 simplitatea (pragnanz) – înglobează toate celelalte legi şi spune că oamenii preferă

intuitiv cea mai simplă şi mai stabilă formă de organizare. (trei discuri suprapuse şi nu
altceva).

Abordarea gestaltistă a fost extinsă ulterior cercetărilor din domenii diverse (gândire, memorie,
estetică). Elemente de psihologie socială au fost de asemenea studiate din acest punct de
vedere (dinamica grupurilor – Kurt Lewin).

Gestaltismul are aplicaţii şi în psihoterapia modernă. Fiinţa umană răspunde ca un întreg

experienţelor prin care trece. Potrivit gestalt terapiei orice separare minte – corp este artificială.
Percepţia acurată a nevoilor şi a lumii este vitală pentru atingerea echilibrului şi a „bunului
gestalt”. Terapeuţii încearcă să restaureze echilibrul natural al individului prin creşterea
conştiinţei de sine, prin accentuarea experienţei prezente şi nu pe amintirea copilăriei (ca în
psihanaliză). Înfruntarea directă cu temerile clientului este încurajată.

8
Asociationism classic, merite si limite:

- incearca sa formulize o teorie stiintifica asuprea realitatii

- pune accent pe c orelarea elementelor, se debaraseaza de influenta filosofiei si a
empirismului filosofic
- dar viziunea asupra vietii este simplista, aplicabila fenomenelor psihice, elementare,
inferioare
- alta limita: considerarea fenomenelor psihice ca nefiind distincte sub raport calitativ, ci
cel mult sub raport cantitativ

Variante de asociationism renovate: behaviorism, Jung, psihologia clinica si

psihanaliza, conexionismul lui Thorndyke, neoconexionismul

Abordarea structura-dinamica a psihicului

Abordarea sistemica

A: Prioritatea partilor asupra intregului

G (1910-1912):
- teza: toate feomenele psihice sunt structuri, configuratii integrale, primordial,
ireductibile la partile component fiind subordonate intregului.
Ex: Perceptiile NU SUNT o suma de senzatii
- prioritatea intregului (totalitatii) asupra partilor, teoria formei pune in valoare
elementele configuratiei si prioritatea formei
- introduce conceptual de configuratie, structura (provenit din conceptual de gestalt) ,
forma

ASOCIATIONISMUL reprezinta o abordare Bottom-Up, care ia in considerare numai

evenimente si patternuri ca elemente perceptive, in vreme ce GESTALTISMUL isi propune sa
construiasca si sa sintetizeze un inteles.

- Inventiile conceptuale si metodologice aleG clasic

1. Nu exista experienta fara forma: se percep intreguri organizate, delimitate in

unitati organizate, care se pot detasa de fond, formand impreuna forma
2. Prceptia nu este o suma de senzatii Ex: Melodienote
3. Conceptul de camp: W. Kohler
1933- camp psihologic (individual, grupal,social), cu variabile psihologice (nevoi,
scopuri, perceptii) si nepsihologice (fizice, biologice, sociale), alte veriabile din univers.
Sunt luate in considerare cu impact demonstrabil asupra persoanei, constiente sau nu.

9
 Variabilele psihologice cu impact asupra persoanei formeaza spatiul sau de viata,
format din 2 structuri: personalitatea si mediul, inserate intr-un mediu nonpsihologic.
(ex: variabile psihologice-variabile nonpsihologice -------frontiera=limita
coconstryita intre cele 2.
- Conceptul de camp: K. Lewin “camp social” - ansamblu de entitati sociale coexistente
(esentiala- pozitia entitatilor ce o compun): grupuri, subgrupuri, membrii acestora,
canale de comunicatie

10