OBIECTUL PSIHOLOGIEI

1. Natura psihicului
Problema naturii psihicului, a specificului acestuia în raport cu alte fenomene, a modului
său de organizare, structurare şi funcţionare a stârnit vii controverse ajungându-se la conturarea
unui tablou foarte variat de puncte de vedere. Astfel, s-au conturat concepţii contradictorii
religioase, filosofice sau ştiinţifice referitoare la natura fenomenelor psihice. Explicaţia acestei
varietăţi de puncte de vedere se datorează naturii contradictorii a psihicului care prezintă mai
multe aspecte bipolare care se opun unele altora (M. Zlate, 1996):
a. Psihicul este concomitent obiectiv şi subiectiv. Este obiectiv din punct de vedere
ontologic, existenţial (psihicul unei persoane este independent de psihicul altei persoane) şi este
subiectiv din punct de vedere gnoseologic, al cunoaşterii (fiecare persoană se implică în
cunoaştere cu subiectivitatea sa prin însuşirile şi particularităţile sale proprii);
b. Psihicul este material şi ideal. Este material deoarece apare din materie şi evoluează o
dată cu ea, având la bază activitatea materială a creierului şi este ideal deoarece prin natura sa
posedă un conţinut de idei şi imagini, dobândite prin cunoaştere individuală sau socială;
c. Psihicul apare atât în calitate de proces cât şi de produs. Procesualitatea se referă la
desfăşurarea în timp, serială a fenomenului psihic, la succesiunea transformărilor produse în
subiect. Produsul este rezultatul final obţinut pe baza interacţiunii dintre subiect şi obiect. Există
o interacţiune între proces şi produs în sensul că produsul influenţează şi condiţionează dinamica
viitoare a procesului, iar un nou proces introduce o anumită modificare în structura produselor
realizate anterior;
d. Psihicul este întâlnit atât în stare latentă (interiorizată) cât şi în stare manifestă
(exteriorizată).Dificultatea cunoaşterii provine din faptul că nu întotdeauna starea latentă
coincide cu cea manifestă, deseori între ele există o contradicţie netă (o persoană care se bucură
de producerea unui eveniment trist poate afişa în exterior o mască de tristeţe);
e. Psihicul dispune de manifestări normale, dar şi de manifestări patologice. Dificultatea
constă în a stabili graniţa dintre normal şi patologic. Pe un fond normal putem întâlni manifestări
mai ciudate iar pe un fond patologic putem întâlni suficiente momente de normalitate. Deoarece
criteriile de diferenţiere a stărilor normale de cele patologice sunt greu de stabilit, unii autori
propun renunţarea la o delimitare fixă, vorbind de un continuum, de o trecere treptată de la o
stare la alta;
f. Psihicul este determinat dar şi determinant. El este cauzat, influenţat de factori şi
condiţii naturale şi sociale de experienţa personală a fiecărui individ, dar el dispune şi de
iniţiative şi acţiuni determinative. Astfel o persoană cu un temperament coleric poate determina
situaţii conflictuale în cadrul în cadrul unor interacţiuni de grup.
Problema naturii psihicului este legată şi de raportul dintre psihic şi creier. A. Cosmovici
(1996) evidenţiază, în legătură cu această problemă, existenţa a trei poziţii filosifice.
a. Poziţia interacţionistă consideră că spiritul ar fi o substanţă cu proprietăţi net
diferite de cele ale creierului. Deşi se află în subordine, creierul poate acţiona asupra psihicului.
De exemplu în cazul beţiei, alcoolul influenţează activitatea creierului şi poate duce la tot felul de
tulburări ale conştiinţei.
După Rene Descartes, interacţiunea s-ar produce prin intermediul glandei pineale (epifiza), iar
K. Popper consideră că interacţiunea are loc prin mijlocirea unor moduli existenţi în scoarţă. El
simte nevoia să accepte existenţa spiritului deoarece neurofiziologia nu poate explica încă sinteza
proceselor nervoase care produc procesele psihice (percepţie, voinţă ş.a.m.d.).
b. Paralelismul susţine că există două realităţi, spiritul şi materia, realităţi complet
diferite care nu comunică. Modificările din spirit se produc paralel şi în creier.
Se pune problema cum se realizează această potrivire permanentă. Unii consideră că intervine
voinţa divină, care a creat totul, alţii consideră că biologii vor clarifica în viitor această chestiune.
c. Pentru susţinătorii teoriei identităţii, activitatea psihică este tot una cu activitatea
creierului. Activitatea creierului poate fi privită din două puncte de vedere: prin analiză
interioară, extragem aspecte prin care ne referim la psihic şi prin observaţie exterioară şi
experiment studiem procesele nervoase. De exemplu, în cazul unui vapor unul este aspectul
exterior, văzul dintr-un avion şi altul este aspectul pe care-l observă marinarii car se află pe
puntea navei.
Dificultatea constă în posibilitatea de a stabili legături între cele două aspecte: cum
se poate ca o idee să declanşeze o acţiune, un act exterior.
Problema se rezolvă dacă se accepta că psihicul este expresia unei proprietăţi
caracteristice tuturor obiectelor şi fiinţelor din univers: şi anume FORMA.
Psihicul ar fi FORMA pe care o îmbracă succesiunea proceselor nervoase din creier.
(Cosmovici, Celmare, 1990).
Forma se referă la structura obiectelor, la configuraţia elementelor sale. Forma are
un rol hotărâtor în desfăşurarea cauzală a fenomenelor.
De exemplu: un bolovan care se desprinde din munte la un cutremur. Consecinţele desprinderii
vor depinde de forma sa (rotundă sau paralelipipedică). Izomerii (au aceeaşi compoziţie chimică,
acelaşi număr de atomi, structuraţi diferit), dar au proprietăţi diferite.
Forma intervine în lanţul cauzal în mod hotărâtor. Este vorba de structura exterioară
(primul exemplu) şi modul de organizare internă (al doilea exemplu).
Cauzalitatea formală, sau structurală este rezultatul unei relaţii dintre elemente. De
exemplu imaginea fotografică rezultă din totalitatea raporturilor dintre petele negre şi albe, care
reflectă fidel petele de umbră şi lumină a obiectului fotografiat. În acest caz hârtia fotografică şi
bromura de argint nu au nimic comun cu imaginea fotografiată, iar dimensiunile imaginii din
fotografie şi obiectul real sunt total diferite. Observăm că păstrarea raporturilor permite
reproducerea fidelă a imaginii.
Forma, imaginea nu înseamnă decât un sistem precizat de raporturi. Senzaţia de
verde, este altceva decât culoarea verde (o vibraţie electromagnetică). Deosebirea dintre culorile
obiective (verde şi roşu) corespund în creier deosebirii dintre senzaţia de verde şi cea de roşu.
Acest aspect poate fi explicat prin faptul că raportul care există între cele două culori în exterior
se păstrează şi în interior (între cele două senzaţii de culoare).
Aceste imagini reprezintă fenomene psihice. Psihicul este o imagine, o formă şi ca atare intră în
lanţul cauzal al reacţiilor umane.
Psihicul este o informaţie. Ceea ce este programul (soft) pentru computer, este psihicul
pentru creier. Deosebirea constă în faptul ca programele computer sunt create de om, în timp ce
creierul se autoprogramează mereu în funcţie de experienţă.
Pentru a vedea cum intervine psihicul în lanţul cauzal, devenind o cauză a
comportării vom apele la un exemplu. Un tânăr indian, din clasa de jos se îndrăgosteşte de o
tânără prinţesă dar, îşi dă seama de imposibilitatea unei căsătorii datorită mentalităţii înscrisă în
conştiinţa tânărului. Pentru un prinţ, normele, obiceiurile fac posibilă apariţia ideii de căsătorie.
Imaginea prinţesei blochează sau eliberează circuite nervoase, fiind posibile acţiuni diferite la ce

13
doi tineri. Psihicul intervine în procesele nervoase care declanşează acţiuni îndreptate spre un
scop. Între imaginea psihică şi cea fotografică există o deosebire fundamentală: imaginea
fotografică este fixată pentru totdeauna, pe când cea psihică este în continuă transformare,
datorită influenţelor din mediu şi din interiorul organismului.
Psihicul are un rol activ, transformator. Psihicul nu este un epifenomen, adică un fenomen
fără nici o influenţă acţională. Psihicul este constructiv deoarece apare iniţiativa, imaginaţia care-
l determină pe individ să acţioneze.

2. Psihologie şi fiziologie
Dacă fizica a jucat un loc important în naşterea psihologiei ştiinţifice o altă disciplină a
jucat şi continuă să joace un rol capital, fiziologia şi în prezent şi neurologia. Studiile au fost
orientate asupra mecanismelor de percepţie. Hermann von Helmholtz (1821-1894) a studiat în
acelaşi timp atât medicina cât şi biologia. El a cercetat experimental procesele senzoriale de auz
şi văz. După părerea acestuia , nu există o ruptura între cercetarea fiziologică şi cea psihologică.
În domeniul studiului senzaţiilor şi percepţiilor, cele două disciplinele sunt strâns legate şi nu
poate fi în nici un caz ignorat aportul lor reciproc.
Numeroase dezbateri care au evidenţiat evoluţia cunoştinţelor biologice au ridicat
problema separaţii între creier şi mental. Putem adopta o poziţie dualistă, sau una monistă ?.
Deoarece evoluţia cunoştinţelor biologice a permis constituirea psihofiziologiei, ni se pare util să
stabilim raportul fiziologiei cu psihologia şi, în particular cu psihologia cognitivă.
"Doctrina localizaţionistă" tratează funcţiile superioare mentale în raport cu structurile
cerebrale. Aceasta face joncţiunea cu ceea ce numim astăzi neuroştiinţe (neurologie,
neuroanatomie, neuropsihologie, neurochimie etc.), ştiinţele comportamentului şi ştiinţele
umane, în particular, psihologia experimentală, psihologia genetică, psiholingvistica şi
lingvistica. Aportul său constă în posibilitatea de a pune un diagnostic asupra leziunilor
sistemului nervos plecând de la studiul tulburărilor de comportament şi elaborarea metodelor de
"restaurare funcţională". Cunoaşterea funcţionării mentale a progresat datorită cunoştinţelor
acumulate în domeniul fiziologiei. Ipoteza modularităţii proceselor de nivele scăzute (Fodor,
1983) este contopită cu datele localizaţioniste. Absenţa localizărilor precise pentru activităţile
mentale complexe sugerează că ele presupun activităţi de colaborare mai mult decât globale.
Anumite dezbateri opun astăzi multe concepţii cognitive. Pentru unii funcţionarea cognitivă
implică recursul la procesarea serială de informaţii şi deci la o ierarhie a funcţiilor şi structurilor
neuronale care le susţin. Se poate spune că ei adoptă tezele localizaţioniste. Alţii insistă, din
contră, asupra caracterului masiv paralel a funcţionării cerebrale, altfel spus asupra faptului că
multe procesări pot fi efectuate simultan. Astfel, fără a nega datele localizaţioniste se insistă mai
mult asupra legăturilor, a interacţiunilor dintre diferite structuri şi, deci, asupra funcţionării în
cooperare.
Dezbaterile legate de antinomia dintre o concepţie dualistă şi o concepţie monistă
continuă şi în prezent. Emergenţa ştiinţelor cognitive reactivează în sânul psihologiei o
dihotomie. De o parte partizanii monismului care se reataşează de neuroştiinţele. Pe de altă parte,
partizanii dualismului, care fără a nega importanţa cunoştinţelor şi mecanismelor biologice,
proclamă caracterul ireductibil al mentalului şi simbolicului la mecanismele fiziologice care le
sunt suport. Primii ajung uneori la reducţionism care, prin anumite aspecte reaminteşte de
excesele reflexologiei. Ceilalţi, din contră, tind adesea să ignore importanţa constrângerilor
biologice în determinarea comportamentului. Nu este benefic să privim dogmatic diferenţele
dintre cele două extreme. Aceasta tendinţă ne-ar duce la concluzia că psihologia, în toate
variantele sale (cognitive, afective, individuale, sociale) nu ştie să profite de dezvoltarea
cunoştinţelor sale armonizate cu cele ale disciplinelor conexe şi, în particular, cu ale

14
psihofiziologiei. În mod cert, cunoaşterea umană nu este reductibilă la descrierea unei funcţionări
neuronale sau hormonale, dar între idealul logic şi realizările sale cotidiene există multe variaţii
şi procedee care sunt tributare funcţionări noastre biologice. Psihismul nu este în nici un caz
autonom şi cunoştinţele noastre psihologice nu s-ar putea constitui în cunoştinţe structurate fără a
ţine seama de rădăcinile biologice.

3. Normal şi patologic
Exist în literatură mai multe concepţii ale normalităţii şi pentru a clarifica lucrurile,
normalitatea va fi abordată după mai multe ipoteze: de concept statistic, apoi , ca normă socială,
ca ideal şi totodată ca lipsă a bolii.
a. Normal – concept statistic
Matematicianul belgian Adolphe Quételet (1796-1874), strămoşul antropometriei, a fost
primul care a aplicat curba lui Gauss la distribuţia diferitelor variabile, obţinute ca urmare a
măsurilor de natură biologică sau socială. În opera sa intitulată Fizica socială sau Studiu asupra
dezvoltării de facultăţi ale omului (1835), Quételet a dezvoltat teoria omului mediu. Conform
acestei teorii, omul normal este omul mediu. Astfel el consideră că media sau tendinţa centrală de
distribuţie poate fi obţinută prin măsurarea unei singure trăsături într-o populaţie.
Luarea în considerare a mediei sau a altei măsuri a tendinţei centrale (mediana1 sau
2
modul ) pentru definirea normalităţii are multiple avantaje. Este vorba, în acest caz, de un
criteriu obiectiv de definire a normalităţii, independent de toate sistemele de valori. Acest criteriu
poate fi stabilit în manieră empirică.
Deviaţiile, într-o direcţie sau altă faţă de tendinţa centrală sunt considerate anormale. O
deviaţie mai mare este gravă şi semnifică o anormalitate mai accentuată. Cu toate acestea există
o tranziţie graduală de la medie spre extreme. Dacă o populaţie este normal distribuită, 68,26%
din subiecţi se situează între o abatere standard de o parte şi de alta a mediei. Mai mult, într-o
distribuţie normală, 95,4% din populaţie se găseşte între două abateri standard de o parte şi de
alta a mediei. Deoarece normalitatea este distribuită între două abateri standard de o parte şi de
alta a mediei vom putea considera că 95% din populaţie este normală şi cam 5% de populaţie este
anormală.
Stabilirea acestor puncte cu ajutorul abaterii standard, se face pentru fiecare situaţie
particulară, în funcţie de o zonă de variaţie compatibilă, pentru o caracteristică a subiectului, cu o
funcţionare potrivită. De exemplu, o persoană care, are un QI scăzut, poate funcţiona potrivit
într-un mediu rural simplu, dar funcţionează în manieră nepotrivită într-un mediu urban mai
complex, care necesită competenţe de tip şcolar ca cititul, scrisul sau socotitul. Este vorba de o
împrejurime desemnată ca relativistă. Totuşi, definiţia punctelor care delimitează o zonă de
variaţie (în exemplul dat, inteligenţa), compatibilă cu o funcţionare adecvată (deci, normală) a
unei persoane, nu atrage ambiguităţi. Potrivit şi nepotrivit nu constituie categorii care se exclud
concomitent. Comportamentul unei persoane poate fi mai mult sau mai puţin adecvat şi decizia
referitoare la amplasarea punctului de demarcaţie devine destul de arbitrară şi impune un
consens. Caracterul arbitrar al punctelor de demarcaţie între normal şi anormal nu este unicul
punct slab al evaluării statistice a normalităţii. Apar şi alte dificultăţi atunci când se procedează
în acest fel. Pentru mai multe caracteristici sau trăsături de caracter umane, media poate fi
considerată ca normală şi, în consecinţă, de dorit, cum este cazul agresivităţii. Deviaţiile în cele
două direcţii (prea agresiv sau foarte puţin agresiv) pot fi considerate ca anormale şi, deci, de

1
Punct central într-o distribuţie, sub sau peste care se găsesc 50% din valori.
2
Modul este o valoare care are frecvenţa cea mai mare.

15
nedorit. Constatăm existenţa unor trăsături, precum inteligenţa, pentru care este absurd să
considerăm cele două extreme ca anormale.
Conceptul statistic de normalitate generează dificultăţi. Printre acestea, amintim că pentru
descrierea omului, sunt necesare mai multe caracteristici. Numărul acestor caracteristici este
mare, iar procentul persoanelor pentru care trăsurile caracteristice alese se situează în zona medie
este insuficient. În aceste condiţii este necesar realizăm profile cu trăsăturile caracteristice şi să
decidem câte caracteristici, care se abat cu două abateri standard de la medie, sunt compatibile cu
profilul normal.
Într-o lucrarea, – Normal şi patologic – medicul şi filosoful francez Georges Canguilhem
(1966) dă o formă mai modernă raţionamentului lui Quételet. El menţine echivalenţa între medie
şi normă. Norma nu mai este conformarea la o lege, ci cea mai bună adaptare a organismului la
mediul exterior. Într-un mediu fizic şi social dat, un comportamentul este mai frecvent decât
altele, deoarece el reprezintă funcţionarea optimă a indivizilor plasaţi în acest mediu. La
Canguilhem, media este expresia de normativitate biologică. Trecerea de la noţiunea de normal la
cea de normativ constituie un real progres. Ea permite o mai bună înţelegere a bolii, precum şi
incapacitatea de a se adapta la situaţii noi, imprevizibile, fixarea la un ansamblu limitat de reacţii,
sau reducerea capacităţii de adaptare.

b. Normalitatea ca normă socială

Faptul de a înţelege normalitatea ca o normă socială se aplică la sănătatea mentală şi într-
o manieră foarte limitată la sănătatea fizică. Acest punct de vedere are asemănări cu teoria
statistică a normalităţii, dar cele două abordări nu pot fi confundate. În timp ce teoria statistică
constituie o viziune externă a sistemului, pentru un observator, teoria normei sociale reprezintă
punctul de vedere al actorilor care fac parte din sistemul social. Teoria normei sociale se referă la
faptul că persoanele au rolul lor şi anumite aşteptări referitoare la maniera în care ceilalţi îşi
exercită rolul. Teoria normei sociale ţine cont de convingerile membrilor societăţii, convingeri
care pot fi în acord sau nu cu comportamentul obiectiv al acestor persoane (Parsons, 1967). În
acest context trebuie să distingem norma ideală de norma medie. În societăţile care acordă o
mare valoare conformismului, norma medie, foarte valoroasă, este considerată ca un ideal. Orice
deviaţie, indiferent de direcţie este evitată. Conform teoriei normei sociale comportamentul care
se depărtează de conduitele acceptate este considerat ca anormal, contra naturii, criticabil din
punct de vedere moral şi o expresia a unei maladii.
În cadrul discuţiei despre normalitate ca normă socială este important să invocăm
principiul normalizării, formulat de Bank-Mikkelsen, în Danemarca, şi de Nirje, în Suedia.
Conform acestui principiu, trebuie făcut un efort constant pentru a reda normalul şi, pe cât
posibil, condiţiile de viaţă necesare persoanelor care prezintă un handicap mental (Kebbon,
1987). Normalizarea nu înseamnă deci normalitate. Asta nu înseamnă că am putea constrânge pe
cineva să se comporte conform normelor particulare, ca de exemplu, aşa cum o fac 51% din
subiecţi sau cum "specialiştii" consideră că ar fi cel mai bine. Normalizarea nu înseamnă că
persoanele cu handicap mental devin normale sau că ele acţionează ca alte persoane.
Elaborarea conceptului de normalizare în ţările scandinave şi, în Suedia, în special, a
ajuns la o viziune a normalizării ca un proces de adaptare reciprocă a individului handicapat la
societate şi a societăţii la individul handicapat.

c. Normalitatea ca ideal
Înţelegerea normalităţii ca ideal presupune, în manieră analogă concepţiei de normalitate
ca medie, un continuu între normalitate şi anormalitate. În acest caz, acest continuum nu se
întinde în două direcţii opuse în raport cu media centrală ci merge de la anormalitatea extremă la

16
normalitatea ideală sau de la patologia extremă la sănătatea perfectă. Atunci când este vorba de
sănătatea mentală, aproape de polul patologiei extreme sunt situate cazurile psihotice cele mai
severe, urmate de cazurile de psihonevroze şi de cazurile lejere de inadaptare care includ
majoritatea populaţiei. Persoanele bine adaptate, în manieră stabilă, sunt plasate în acest
continuum aproape de polul normalităţii ideale. Persoanele situate cel mai aproape de acest pol
sunt cele care realizează potenţialul lor şi care sunt creative. Deoarece constituie un ideal, polul
normalităţii ideale nu va fi niciodată ocupat. Marie Jahoda (1959) articula punctele de vedere
umane şi psihanalistice şi dezvolta conceptul de sănătate mentală pozitivă care înglobează diferite
aspecte: o atitudine pozitivă şi acceptabilă faţă de sine; realizarea potenţialului propriu; integrarea
funcţiilor psihologice; autonomia personală; o percepţie fără distorsiune a realităţii; o stăpânire a
mediului.
Idealul de sănătate mentală pozitivă pune problema relativităţii culturii. Adepţii acestei
tendinţe afirmă că ceea ce este normal într-o cultură poate fi anormal în alta. Punctul de vedere
extrem conduce la afirmaţia că un locuitor din insula Dobu, poate fi considerat normal de
compatrioţii săi, dar este diagnosticat ca schizofren paranoid într-o cultură occidentală. Actual,
această poziţie este, în general, respinsă, pe baza dovezilor care atestă că indivizii cu afecţiuni
psihotice sunt recunoscuţi în toate culturile, dacă conceptul de simptom poate fi modelat cultural.
Cu toate acestea, este mai dificil de ajuns la un ideal de sănătate mentală pozitivă acceptată la
nivel transcultural.

d. Normalitatea ca absenţă a bolii

La acest curent aderă în special psihiatrii, care adoptă modelul medical al maladiei. În
practică, aceasta semnifică că ponderea normalităţii într-o populaţie dată poate fi stabilită
calculând toate incidentele şi pondera maladiilor.
Noţiunea de incident face referire la proporţia de noutate a cazului apărut într-o perioadă
de timp (un an, de exemplu, adesea calculată pentru 100.000 de persoane). Calculând toate
incidentele şi ponderile pentru toate maladiile, putem, în principiu, determina proporţia
populaţiei afectată de boală şi estima proporţia populaţiei care riscă să devină bolnavă la un
moment dat.
Două metode permit calculul eradicării bolilor. Prima metodă constă în efectuarea unui
recensământ al populaţiei din spitale. Cifrele variază mult în funcţie de diferiţi factori, de
exemplu, disponibilitatea serviciilor, politica admisă etc., şi se constată o relativitate a
informaţiilor oferite de statisticile din spitale care este dovedită de rezultatele diferitelor
cercetări.
A doua metodă permite calcularea ponderii persoanelor care manifestă tulburări mentale
prin ancheta epidemiologică realizată pe un eşantion reprezentativ din populaţia generală. În
cazul în care această metodă este utilizată, cifrele obţinute indică o mai mare pondere a bolii sau
tulburărilor mentale, deci o mai mare extensie a patologiei. Aceste cifre depind de criteriile
adoptate în depistare şi diagnostic.

e. Criteriile utilizate pentru definirea patologică

În publicaţiile de specialitate, mai mulţi termeni sunt utilizaţi ca sinonimi cu termenul
patologie sau adjectivul derivat, patologic. Martin (1973), de exemplu, utilizează anormalitate,
pshihopatologie şi tulburare comportamentală. Un alt autor, McMahon (1976) utilizează termeni
precum normalitate, tulburare, devianţă şi suferinţă mentală. Diversitatea terminologică
determină întrebarea: "Ce reprezintă comportamentul anormal (sau psihopatologie, suferinţă
mentală sau alt termen similar) ?"

17
 La întrebarea ce este patologicul? –vom găsi o multitudine de răspunsuri. Într-un efort de
sistematizare, McMahon (1976) descria cinci tipuri de definiţii.
1. În primul rând, definiţiile statistice care, cum deja am văzut descriu normalitatea ca un
concept statistic, şi se referă la frecvenţa unor comportamente în populaţia generală. O persoană
care manifestă foarte rar un comportament poate fi etichetată ca anormală;
2. În conformitate cu definiţia profesională, o persoană este patologică (anormală) dacă
psihologul sau psihiatrul spune că este. Această formulare readuce în mod evident definiţia
inteligenţei la ceea ce măsoară testele de inteligenţă;
3. Definiţiile sociale subliniază faptul că anormalitatea este relativă la cultură. Toate criteriile
de stabilire a anormalităţii sunt determinate de a cultura căreia aparţine o persoană şi trebuie
considerate în contextul culturii acestei persoane. Greşeala, culpabilitatea şi moralitatea sunt în
relaţie cu definiţiile sociale. Schimbările valorilor culturale a societăţii determină schimbări în
maniera de categorizare a unor manifestări;
4. Definiţiile existenţialiste pun accentul pe individ şi dezvoltarea sa, pe problemele
individuale şi nu pe categorizarea indivizilor. Considerând societatea ca responsabilă de
majoritatea suferinţelor la care ajunge individul, definiţiile existenţialiste subliniază importanţa
unui mediu adecvat pe care trebuie să-l oferim persoanei prin care să se modifice, să se corijeze
însăşi persoana;
5. Pentru evitarea capcanelor semantice şi pentru a utiliza conceptele pertinente cu care o
bună parte de specialişti pot fi de acord, Buss (1966) propune o definiţie practică bazată pe
prezenţa a trei indicatori de patologie: disconfortul, bizareria şi ineficacitatea.
Problema pe care o ridică Buss este esenţială pentru înţelegerea conceptului de patologic.
Acesta concept nu poate fi definit în absenţa criteriilor precise, iar publicaţiile disponibile nu ne
oferă o viziune concordantă în legătură cu aceste criterii.
Un prim aspect care trebuie să reţină atenţia este acela al manierei în care alţii percep o
persoană care este etichetată ca patologică sau anormală. Ne referim la noţiunea de devianţă
socială, definită ca un comportament extrem şi persistent care deranjează alte persoane. Noţiunea
de devianţă, exprimată ca o abatere în raport cu standardele sociale, este foarte dependentă de
normele şi valorile sociale. Ea trebuie examinată în perspectiva unui relativism cultural. Atât
timp cât timp criteriul devianţa socială este central pentru definiţiile statistice şi sociale ale
patologiei, atunci patologia poate fi apropiată criteriului bizarerie (deviaţie în raport cu
standardelor de comportament acceptate), criteriul propus de Buss (1966). Cei din anturaj evocă,
adesea, atunci când descriu o persoană patologică, un contact inadecvat al acesteia cu realitatea.
Costin şi Dagnus (1989) menţin criteriul "contact inadecvat cu realitatea", referindu-se la
tulburările de percepţie şi raţionament, dezorientarea, activitatea fizică inadecvată.
Un alt criteriu, adesea menţionat atunci când este definit patologicul, face referire la
consecinţele tulburărilor menţionate asupra pacientul şi/sau a persoanelor care-l înconjură. Aceste
consecinţe constituie handicapul psihologic. Anumiţi autori vorbesc de ineficacitate sau
ineficacitate intelectuală şi socială. Noţiunea de handicap presupune că noi ştim ce trebuie să
facă o persoană, şi că noi avem o idee despre standarde de performanţă. Handicapul psihologic
este consecinţa incapacităţii unei persoane de a face anumite lucruri, deşi a priori, prin
cunoştinţele şi abilităţile sale este posibilă această realizare.
În legătură cu problema criteriilor care permit definirea patologiei, Altrocchi (1980), care,
vorbeşte de comportamentul anormal, propune alte două criterii Comportamentul anormal se
poate defini ca un comportament neadaptat (maladaptive) sau distrugător pentru o persoană sau
pentru mediul său social. Potrivit lui Altrocchi, comportamentul anormal este totdeauna
neadaptat şi uneori distrugător. Comportamentul este neadaptat atunci când acesta nu devine un

18
mijloc pentru a aborda şi rezolva problema cu care persoana se confruntă, ci un mod de a evita
problema.
Comportamentul este neadaptat şi atunci când se observă o limitare a răspunsurilor
posibile în faţă unei probleme de rezolvat. El este însoţit de o scădere a stimei de sine şi creează
persoanei trăiri frustrante suferinţe, stres. Dacă neadaptarea afectează în primul rând persoana
patologică, ea afectează de asemenea şi persoana care trăieşte în anturajul acesteia.
Criteriile care permit definirea patologiei nu sunt fixe şi sursele acestei variaţii sunt
diverse: diferenţele cadrelor teoretice, mediului social şi cultural în care trăiesc pacienţii, evoluţia
tulburărilor în timp În acest context, voi evoca noţiunea de patoplasticitate. Observarea
pacienţilor în diferite circumstanţe şi situaţii arată că manifestările care decurg din aceeaşi
problematică variază mult. Acelaşi pacient întâlnit într-un grup de ergoterapie, în familia sa sau
la un examen psihologic se va modula în conformitate cu contextul respectiv, iar manifestările
sale psihopatologice vor oferi tablouri clinice relativ diferite. Asemenea diferenţe apar clar atunci
când se compară funcţionarea aceluiaşi pacient în mediu de azil şi, după dezinstituţionalizare.
Diferenţele apar şi atunci când se compară tablourile clinice ale aceluiaşi pacient în diferite
momente ale evoluţiei bolii sale.
Diversificarea locurilor în care trăieşte un individ stârneşte întrebarea în legătură cu
diferenţele toleranţei relative la simptoame, într-un mediu sau altul, asupra menţinerii, schimbării
sau dispariţiei acestor simptoame. Această reactivitate diferenţială este la originea modificărilor
simptomatologice.
În toate situaţiile evocate până acum se pune întrebarea plasticităţii şi evoluţiei tulburărilor
mentale. Este deci logic să examinăm variabilitatea indicilor patologici prin care patologia este
transformată în mod constant. Problema variaţiei criteriilor diagnostice se pune, deci, din ce în ce
mai des.
Pentru o mai bună ilustrare a acestei probleme vom apela la un exemplu. În ianuarie
1988, Asociaţia de Psihiatrie Franceză a organizat două zile de studiu consacrate temei "Isteria,
după o sută de ani". Întrebările cărora participanţii încercau să le răspundă erau: "Este isteria pe
punctul de a dispare?", "Ce a devenit isteria cotidiană?". De ce apar aceste întrebări? Deoarece
isteria a descrisă, încă din 1870 de Charcot, nu există practic astăzi.
În acea epocă, Charcot distingea patru faze la crize mari pseudo-convulsive sau epileptoide: a)
aura (constă în dureri ovariene sau epigastrice, nod în gât şi tulburări vizuale); b) atacul propriu-
zis (cu ţipăt, paloare, pierderea cunoştinţei, cădere urmată de rigiditate musculară); c) faza
numită "clonică sau de clownn " (constă în mişcări ample, contorsiuni dezordonate, cu adoptarea
atitudinilor bizare sau pasionale, cu gesticulări teatrale mimând pasiunea, spaima, frica, ura etc.);
d) faza rezolutivă marcată de hohot de plâns şi râs. Aceast tip de criză, caracterul ei spectacular,
este foarte rar observat în zilele noastre.
Pentru anumiţi autori, precum Ch. Risset (1964), mutarea care a condus la dispariţia
marilor crize pseudo-convulsive s-ar datora tendinţei de ascundere progresivă a simptoamelor în
interiorul corpului. Isteria se refugiază în tulburări neurovegetative comune câtorva patologii
psihosomatice (dureri diverse, lipotimii, crize de tetanie, simptoame ginecologice comportând o
disfuncţie hormonală etc.),(Guelfi ş.a.m.d., 1994). Pentru alţii, precum Trillat (1986), "isteria
este moartă şi a luat cu ea enigmele în căderea sa". Dispariţia sa ar fi cauzată de schimbările
sociale, de absenţa factorilor socioculturali responsabili de producerea bolii. Dacă se admite, de
exemplu, că isteria astfel cunoscută în secolul XIX era produsă de o represiune exercitată asupra
liberei manifestări a emoţiilor, pulsiunilor, instinctelor, atunci liberalizarea acestor manifestări
determină refugiul în forme de expresii substitutive sau simbolice. În acest cadru, pentru mulţi,
transformarea progresivă care s-a produs a fost cea a statutului femeii.

19
 f. Continuitatea sau discontinuitatea normalului şi patologicului
Un aspect important, atunci când vorbim de normalitate, este continuitatea între boală
mentală şi sănătate mentală. Potrivit punctului de vedere continuist, boala şi sănătatea constituie
un continuum care, plecând de la normalitate, se termină cu forme grave de patologie mentală. În
opoziţie, punctul de vedere discontinuist corespunde unei opoziţii nete între normal şi patologic.
Numeroşi psihologi clinicieni şi psihiatri acceptă astăzi ideea de continuitate a schimbărilor
imperceptibile mergând de la funcţionarea eficace la o dezorganizare severă a personalităţii. În
cadrul acestui continuum, un comportament este înţeles ca patologic atunci când el reprezintă o
devianţă socială, atunci când apar dovezi ale suferinţei sau desperării persoanei şi, în fine, atunci
când creează un handicap psihologic. După Goldstein ş.a.m.d. (1986), prezenţa uneia din cele trei
caracteristici este suficientă pentru calificarea unui comportament patologic. În plus, Goldstein
indică că în cadrul acestui continuum menţionat, severitatea comportamentului patologic poate fi
evaluată în funcţie de trei criterii: bizareria comportamentului, persistenţa sa şi efectul său asupra
funcţionării sociale.
Descriind maniera în care tulburările psihopatologice pot fi definite, Adams şi Haber
(1985) descriu modelul multivariat sau cantitativ, model prin care se consideră că toate
comportamentele pot fi plasate în acest continuum. De exemplu, depresia şi anxietatea. sunt
considerate tulburări psihopatologice atunci când intensitatea depresiei şi a anxietăţii creşte şi
atinge pe continuum intensitatea care nu se întâlneşte decât la un număr mic de persoane.
Acest model poate fi folosit în diagnosticul medical de hipertensiune. Diagnosticul este
atribuit unei persoane la care presiunea sanguină atinge o anumită intensitate, durată şi frecvenţă.
Pentru a utiliza aceste criterii, este necesar să posedăm datele referitoare la variaţia, în populaţia
generală, a variabilei analizate. Este, de asemenea, necesar să cunoaştem nivelele cantitative care
dacă sunt atinse de o variabilă ne permite s-o încadrăm în sfera patologicului. Fixarea acestor
nivele, într-o anumită măsură arbitrară, poate fi facilitată de cunoaşterea consecinţelor pe care le
pot avea asemenea comportamente extreme. Diagnosticul de patologie implică, în acelaşi timp,
cunoaşterea condiţiilor mediului în care un comportament dat atinge o intensitate particulară.
Poziţia discontinuă opune normalul şi patologicul şi corespunde punctului de vedere
medical, tradiţional, unde maladiile, precum schizofrenia, sunt considerate ca diferite stări
calitative de normalitate sau de sănătate mentală. Este vorba de modelul pe care Adams şi Haber
(1985) îl desemnează ca model al claselor sau diferenţelor calitative.
Dezbaterea asupra continuităţii normalului şi patologicului rămâne incompletă fără o
prezentare a implicaţiilor sale în domeniul psihopatologic la copil şi adolescent.
Mai multe opere apărute în anii 60 relevă semnificaţia particulară a noţiunii de normal şi
patologic în cazul copiilor şi adolescenţilor. Printre aceste opere, două se disting în particular: un
articol, scris în 1967, de Diatkine şi volumul elaborat de Anna Freud (Le normal şi pathologique
chel l'enfant, 1968).
Mai recent, în compendiul Psihopatologia copilului, Ajuriaguerra şi Marcelli (1982)
subliniau că normalul şi patologicul nu trebuie să fie considerate ca două stări distincte una de
cealaltă, ca o frontieră sau o mare prăpastie, separate cu rigurozitate. Domeniile normalului şi
patologicului se întrepătrund: "un copil poate fi patologic normal" (ca în cazul hipermaturităţii
copiilor din familiile cu părinţi psihotici sau divorţaţi, sau în cazul copiilor conformişti), la fel
cum el poarte fi " normal patologic" (fobii la copii mici, conduite de ceartă la adolescenţi etc.).
Ajuriaguerra şi Marcelli conchid că a raţiona conform dihotomiei normal-patologic nu oferă un
mare interes în pedopsihiatrie. Acest lucru este foarte evident atunci când se ţine cont de faptul
un copilul este o fiinţă în evoluţie.
În manualul de Psihopatologia adolescentului, Marcelli şi Braconnier (1984) arată că
problema normalului şi patologicului se pune cu acuitate la adolescenţi. Într-adevăr, criteriile

20
asupra cărora se fondează noţiunea normalului sau patologicului sunt toate, în acest caz , supuse
eşecului: norma statistică sau sociologică şi normalitatea opusă bolii. În acest context, clinicianul
este, totdeauna, chemat să răspundă la întrebarea: adolescentul consultat va fi un adult normal sau
se afundă în patologie? Widlöcher (1978) refuză împărţirea între conduite care ar fi dovezile
patologiei şi conduitele care ar fi expresia unei patologii normale El recomandă reintegrarea
întregii conduite în ansamblul conduitelor subiectului, evaluând armonia, fluiditatea acestor
grupuri de conduite sau, din contră, dezacordul, rigiditatea lor.

4. Natură şi cultură
Acest cuplu antinomic, natura şi cultura este legat de o problematică psihologică cu o
bogată tradiţie filosofică.
Începând din antichitate, sistemele filosofice sunt interesante să folosească conceptul de
"natură", cu o largă diversitate semantică
De la Aristotel şi până la filosofii clasici Bacon, Descartes, natura unui corp, a unui individ, este
ceea ce îl constituie dându-i permanenţă, ceea ce este prezent în el în manieră esenţială. Naturii
sale se opune ceea ce acţionează din exterior. Achiziţiile experienţei, apar ca accidente adăugate
şi sunt individuale sau sociale (după Montaigne: legile conştiinţei care spunem că sunt de la
natură dau naştere la obiceiuri). Devenită ansamblul a ceea ce există, natura a fost în secolul
XVIII un fel de substitut. Ea a fost divinizată, Dumnezeu creştin funcţionând cu o bunătate
providenţială pentru a realiza binele omenirii. Această viziune panteistă coexistă cu cea
"materialistă" a lui Helvétius, sau d`Holbach la care apare ideea că finalismul aparent al
manifestărilor naturii ascunde exerciţiul pur al cauzalităţii mecanice. Faţă de ceea ce natura a
finalizat omul se detaşează atunci când îşi dezvoltă spiritul său, personalitatea sa când îşi exercită
libertatea sa iar, după J.J. Rousseau, când este aliniat unui contract social.
Termenul "cultură" evocă ceea ce a fost acumulat de generaţii succesive – experienţă,
cunoştinţe tehnice, ritualuri, mituri, limbaj, tradiţii şi transmis generaţiilor actuale prin diferite
moduri: familie, mediu social, instituţii şcolare etc. Importanţa unui asemenea ansamblu,
recunoscut în toate societăţile umane cunoscute, a determinat apariţia sintagmei "omul ca animal
cultural". La o primă analiză tema determinărilor culturale pare să se situeze pe acelaşi plan cu
acela al studiului efectelor "naturale". Ea era ca o prelungire, rezultatul explorării mediului
natural şi folosea metodele analoge ştiinţelor naturale. În acelaşi timp o interpretare naturalistă a
faptelor culturale poate suscita rezerve şi critici. După Cassirer, 1988, cultura nu poate fi simplu
înregistrată. Ea este o reconstrucţie permanentă, implicând participarea activă şi creativă a
omului.
Plecând de la această puncte de vedere s-au profilat mai multe direcţii.
a. Conduitele umane şi culturale
Atât determinările organice ale comportamentului, cât şi cele care au abordat doar punctul
de vedere al adaptării mediului fizic, s-au dovedit insuficiente, mai ales atunci când s-a pus
problema explicării modalităţilor de comportament şi cunoaştere umană. Activităţile "naturale"
precum cele de a merge, a se hrăni, a dormi sau conduitele sexuale, sau creşterea copiilor, devin
autonome şi sunt modelate de anturajului social, de tehnică, obiceiuri, rituri şi tradiţii. Wundt
considera că fondarea unei ştiinţe psihologice nu se poate face ignorând varietatea obiceiurilor,
limbajelor, riturilor şi tehnicilor, şi grupa în 10 volume Völker-Psychologie (Psihologia
popoarelor) ample observaţii adunate de etnografi şi antropologi. Obiectele fabricate,
instrumente, locuinţe, arme, bijuterii etc., sunt produsul procedeelor de fabricare, suportul
comunicaţiilor între indivizi, baza utilizărilor practice şi activităţilor simbolice. Obiectele lumii
minerale, astrale, vegetale, animale sunt în mod egal investite de o încărcătură simbolică.
Oamenii construiesc astfel universuri culturale care, în mod diferit faţă de universul biologic,

21
sunt transmise generaţiilor următoare în mod indirect pe baza procesului social de achiziţionare a
acestor informaţii.
Orice grup uman cunoscut posedă o astfel de cultură care este o caracteristică universală a
grupului. Cu toate acestea analiza obiceiurilor dezvăluie nenumărate variaţii, care dovedesc
componente, strict, convenţionale şi care par străine constrângerilor pur biologice. Astfel,
regulile căsătoriei, definirea familiei şi relaţiile între sexe prezintă o mare varietate de forme la
grupuri diferite. Diferiţi antropologi au studiat această diversitate a obiceiurilor. Antropologul
Margaret Mead (1966, 1969) arată, plecând de la observaţiile efectuate în Oceania, variabilitatea
formulelor adoptate în definirea caracteristicilor de masculinitate şi feminitate – repartizarea
rolurilor agresive şi pacifiste, represivitatea sau permisivitatea deprinderilor sexuale.
Ansamblul elementelor unei culturi, departe de a corespunde unei simple juxtapuneri, se
organizează într-un sistem.
Cu toate meritele sale incontestabile, legate mai ales de analiza determinanţilor culturali asupra
comportamentelor individuale, optica culturalistă are câteva limite legitime. Principala constă în
dificultatea interpretării raporturilor între personalitatea individuală şi cultură pe baza unui model
cauzal simplu. Astfel, un factor izolat – precocitatea de înţărcare, de exemplu – poate avea
consecinţe diferite. Este deci necesară cunoaşterea complexităţii factorilor care intervin pentru a
înţelege raportul între individ şi cultură. Pe de altă parte, nu putem înţelege acest raport în
manieră unilaterală. Indivizii sunt cei care intervin activ asupra propriei culturi.
Psihologia socială, explorând consecinţele psihologice ale naturii sociale a omului, se plasează în
afara separării dintre planul "fapte sociale" şi planul conduitelor individuale.
b. Cultura: instrument de satisfacere a nevoilor sau formă de recunoaştere între
oameni
Înţelegerea culturii ca o mediere realizată de societate între indivizi şi realitatea fizică, biologică
sau socială, se pretează la diverse interpretări, uneori divergente. Confruntarea dintre doi autori,
Bronislaw Maninowski şi Edward Sapir, este interesantă din acest punct de vedere.
Malinowski, unul din fondatorii etnologiei şi fervent evoluţionist, apără cu vigoare teza că
toată cultura, pe care a definit-o ca o totalitate, înglobând uneltele şi bunurile de consum, reguli
referitoare la idei, artă, credinţe, tradiţii, instituţii, constituie un vast aparat "care permite omului
înfruntarea problemelor concrete şi precise care i se pun, prin faptul că corpul uman este sclavul
a diverse nevoi organice şi că el trăieşte într-un mediu care este cel mai bun aliat al său
deoarece furnizează materia primă pentru munca manuală şi cel mai rău duşman deoarece el
abundă de forţe ostile" Proprietatea unei culturi este de a crea un mediu nou şi artificial care
permite satisfacerea nevoilor primare, şi a nevoilor derivate plecând de la noile condiţii de viaţă.
Aceasta deoarece, fundamental, "teoria culturii trebuie să se sprijine pe biologie", deci ea nu este
o extensie.
Conţinuturile simbolice reprezentative, ritualurile şi tradiţiile observate de etnologi sunt
de un interes redus în ceea ce priveşte efectele obiective care se obţin, consideră Sapir. Astfel
diferenţele dintre culturi pot fi neglijate în profitul generalităţii funcţionale pe care această
estompare îi permite să apară. Accentul este plasat nu pe funcţia culturii în materie de satisfacere
a nevoii, ci pe faptul că "toată cultura este greoi încărcată de simbolism, că tot comportamentul,
chiar şi cel mai simplu, este mai puţin funcţional decât ne apare nouă; (…) comportamentul este
un simbol" (1967, p. 52).
c. Diversitate şi interacţiuni dintre culturi
Din cele prezentate anterior se poate trage concluzia că într-un studiu psihologic nu
trebuie neglijate mediile culturale în care subiecţii s-au născut trăiesc şi creează.

22
Din contră, diversitatea culturilor nu înseamnă necomunicarea lor. Structura culturală cu care
fiecare se identifică furnizează propria sa soluţie la o problematică comună. Dialogurile culturale
sunt posibile dar sunt dificile.
Trebuie să relevăm, de asemenea că fiecare cultură nu este închisă în ea însăşi. Contactele între
culturi pot antrena catastrofe ecologice şi umane (să amintim consecinţele descoperirii Americii
asupra civilizaţiilor indiene şi, de asemenea, efectele distructive ale colonizării asupra culturii
popoarelor colonizate). În acelaşi timp, culturile trăiesc şi se îmbogăţesc prin întâlnirile şi
aporturile lor mutuale. Printre multiplele exemple care pot fi invocate este bazinul mediteranean,
locul modificărilor şi transmisiilor culturale (de limbă de ştiinţă şi de tehnică, de religie şi
ideologie) de-a lungul istoriei.
O anume ambivalenţă marchează consecinţele interferenţelor interculturale asupra
organizării şi funcţionării psihologice a indivizilor. Prin modul de realizare ele pot duce la efecte
de pierdere a referinţelor, a sărăciei intelectuale şi afective (situaţia în care se regăsesc numeroşi
copii imigraţi din zonele sărace) sau, din contră, constituie, pentru puţine medii pedagogice şi
extraşcolare, o ocazie de îmbogăţire şi de deschidere.
d. Diversitatea interpretărilor
Rezultatele obţinute în studiile asupra efectelor psihologice ale factorilor culturali sunt
tributare propunerilor şi opţiunilor ideologice ale cercetătorilor. Un exemplu este confruntarea
dintre Basil Bernstein (1975) şi William Labove (1978) care studiază aceiaşi problemă la două
populaţii diferite. Ambele studii au ca centru de interes problema explicării gravităţii şi extensiei
eşecului şcolar la copii din "clasele populare", copiii muncitorilor englezi, pentru primul, şi copiii
din ghetou-rile populaţiei de culoare din Statele Unite, pentru al doilea. Ambii autori se
îndepărtează de la teza unui deficit care are legătură cu factorii ereditari. Ei situează cauza
eşecului şcolar în limbajul aplicat şi vorbit de copii în mediului lor cultural – acela din familie şi
de pe stradă. Dar ei se opun radical când analizează şi interpretează acest aspect.
Pentru Bernstein, diferenţele de comportament şi de reuşită pentru copii diferitelor clase
sociale se explică prin folosirea formelor de limbaj diferit. Forma de limbaj caracteristic
membrilor claselor de mijloc şi superioare, posedă un "cod elaborat" în care sintaxa şi
vocabularul sunt apropiate expresiei de operatori logici la fel ca în formulările suple şi subtile, în
derularea activităţilor cognitive, în particular în raţionamentul abstract. Copii din clasa de
inferioară nu dispun decât de o formă de limbaj "comun", în care codul restrâns nu permite decât
"o legătură afectivă întâmplătoare cu acţiunea".
Contestând aceste teze, Labove susţine că limbajul negrilor americani departe de a fi o
engleză sărăcită, constituie o limbă proprie în care sintaxa şi lexicul corespund unei organizări
sociale şi unei situaţii politice specifice. Ignorarea acestei limbi, care permite "oficial"
exprimarea şi comunicarea gândurilor pentru cei care predau, este cauza eşecului şcolar care nu
face decât să traducă conflictul social şi politic dintre o instituţie impusă de exterior şi universul
cultural nerecunoscut, cel al comunităţii de culoare. Potrivit lui Labove şi echipei sale accesul la
cultura dominantă, departe de a fi împiedicată, se realizează uşor dacă caracteristicile sale sunt
acceptate în mediul şcolar. William Labove (1978).
Opoziţia dintre "natură" şi "cultură", care a organizat expunerea noastră de până acum, a
fost mai mult analizată de psihologia contemporană, în special atunci când se fac referiri la
dezvoltarea psihologică în cursul copilăriei. Astfel de referiri găsim: Lev Vygotsky, (1869-1934)
şi Henry Wallon, (1890-1962).
Omul este un "animal cultural" este pentru că pe durata copilăriei sale el este incapabil de
a supravieţui fără o legătură parentală sau, mai larg, socială. El primeşte mijloacele de a
subzistenţă, precum şi pregătirea, modelarea competenţelor. Acestea sunt transmise pe cale
educativă şi în felul acesta el intră în posesia achiziţiilor anterior acumulate. Pentru a putea

23
beneficia de aceste transmisii omul dispune de capacităţi proprii speciei sale care intervin în
conduitele sale inteligente.
Studiul dezvoltării psihologice trebuie să ţină seama de multitudinea factorilor în joc şi de
interacţiunile lor reciproce. O asemenea perspectivă trebuie să conducă la a nu accepta
diferenţierea radicală între factorii "naturali" şi cei "culturali" şi, de asemenea, a nu se limita
cercetarea la unul sau altul dintre aceştia.

5. Obiectul psihologiei
Psihologia studiază modul de comportare a persoanei, toate reacţiile psihice ale acesteia.
Psihologul trebuie să cunoască trăirile interne care sunt exteriorizate prin comportamente
externe. Comportamentul reprezintă toate reacţiile externe ale individului (gesturi, mimică).
Conduita reprezintă acţiunile şi cauzele care se traduc direct sau indirect în comportament
(imediat sau tardiv). Termenul de conduită cuprinde atât comportamentul exterior cât şi pe cel
interior.
Psihologia studiază conduita persoanei, acţiunile omului privite în raport cu acţiunile şi
reacţiile anterioare, cu mediul social, cu sistemul nervos şi organismul în general. Reacţia este un
răspuns la un stimul sau la o excitaţie. Acţiunea poate implica o reacţie, dar poate proveni dintr-o
cauză internă, în care cu greu depistăm stimulul care a produs-o.
Raportul psihologiei cu alte ştiinţe:
Psihologie - fiziologie (neurofiziologie) Pot să apară perturbări în activitatea creierului,
care produc tulburări psihice. Aceste tulburări sunt importante pentru psihopatologie şi
psihosomatică (tulburări fiziologice provocate de cauze psihice).
Psihologie - sociologie şi etnologie Psihicul este influenţat de mediul social. Procesele
superioare au origine socială (gândirea abstractă, limbajul). Mediul social influenţează
atitudinile, mentalităţile, obiceiurile. Particularităţile psihice ale unor persoane (mai ales ale
conducătorilor) îşi pun amprenta asupra unor grupuri şi pot influenţa evoluţia socială.
Psihologie - filosofie Filosofia studiază probleme care nu au fost încă rezolvate, unele
dintre acestea provin din domeniul psihologiei. Ea elaborează ipoteze despre lume, viaţă, sensul
existenţei, apelând la norme morale, la aspecte estetice.
Psihologia a rămas legată de analiza reflexivă deoarece anumite procese (voinţă,
sentimente) nu sunt accesibile experimentului şi precizia este greu de realizat. Sunt multe
fenomene în care înţelegerea şi interpretarea rămâne deschisă. Nu tot timpul se ajunge la
certitudine.
Psihologia influenţează gândirea filosofică prin datele experimentale şi material faptic,
mai ales în domeniul teoriei cunoaşterii, logicii, eticii şi esteticii. Prin implicaţiile sale practice
psihologia este necesară în toate domeniile de activitate umană. (medicină, învăţământ,
producţie, sport, armată, justiţie).

24