Natura psihicului

Dacă pornim de la definiția etimologica a psihologiei (psyche - suflet, logos - știință): „psihologia este știința
sufletului”, se ridica întrebarea: „Ce este psihicul si care este natura acestuia?”.

Încă de foarte timpuriu, s-a conștientizat polivalența extraordinară a psihicului, în general, și a celui uman în
special, statutul de excepție al fenomenelor psihice și al corelatelor comportamentale în rândul celorlalte
fenomene existente în univers.

Pentru a da răspuns la aceasta întrebare trebuie sa plecăm de la concepțiile contradictorii, de la disputele

aprige care au avut loc intre religie, mitologie, filosofie și știință, referitor la specificul fenomenelor psihice.
Psihicul era când suflu, spirit divin, ceva nevăzut, intangibil, localizat doar temporar in om, când materie
propriu-zisă.

Explicația acestei varietăți de puncte de vedere se datorează naturii contradictorii a psihicului care prezintă
mai multe aspecte bipolare care se opun unele altora (M. Zlate, 1996):

a. Psihicul este concomitent obiectiv și subiectiv. Este obiectiv din punct de vedere ontologic, existențial
(psihicul unei persoane este independent de psihicul altei persoane) și este subiectiv din punct de vedere
gnoseologic, al cunoașterii (fiecare persoană se implică în cunoaștere cu subiectivitatea sa prin însușirile și
particularitățile sale proprii);

b. Psihicul este material și ideal. Este material deoarece apare din materie și evoluează o dată cu ea, având la
bază activitatea materială a creierului și este ideal deoarece prin natura sa posedă un conținut de idei şi
imagini, dobândite prin cunoaștere individuală sau socială;

c. Psihicul apare atât în calitate de proces cât și de produs. Procesualitatea se referă la desfășurarea în timp,
serială a fenomenului psihic, la succesiunea transformărilor produse în subiect. Produsul este rezultatul final
obținut pe baza interacțiunii dintre subiect și obiect. Există o interacțiune între proces și produs în sensul că
produsul influențează și condiționează dinamica viitoare a procesului, iar un nou proces introduce o anumită
modificare în structura produselor realizate anterior;

d. Psihicul este întâlnit atât în stare latentă (interiorizată) cât și în stare manifestă (exteriorizată). Dificultatea
cunoașterii provine din faptul că nu întotdeauna starea latentă coincide cu cea manifestă, deseori între ele
există o contradicție netă (o persoană care se bucură de producerea unui eveniment trist poate afișa în
exterior o mască de tristețe);

e. Psihicul dispune de manifestări normale, dar și de manifestări patologice. Dificultatea constă în a stabili
granița dintre normal şi patologic. Pe un fond normal putem întâlni manifestări mai ciudate iar pe un fond
patologic putem întâlni suficiente momente de normalitate. Deoarece criteriile de diferențiere a stărilor

1
normale de cele patologice sunt greu de stabilit, unii autori propun renunțarea la o delimitare fixă, vorbind de
un continuum, de o trecere treptată de la o stare la alta;

f. Psihicul este determinat dar și determinant. El este cauzat, influențat de factori și condiții naturale și
sociale de experiența personală a fiecărui individ, dar el dispune și de inițiative și acțiuni determinative.
Astfel o persoană cu un temperament coleric poate determina situații conflictuale în cadrul în cadrul unor
interacțiuni de grup.

Problema naturii psihicului este legată și de raportul dintre psihic și creier. A. Cosmovici (1996) evidențiază,
în legătură cu această problemă, existenta a trei poziții filosofice:

a. Poziția interacționistă consideră că spiritul ar fi o substanță cu proprietăți net diferite de cele ale creierului.
Deși se află în subordine, creierul poate acționa asupra psihicului. De exemplu în cazul beției, alcoolul
influențează activitatea creierului şi poate duce la tot felul de tulburări ale conștiinței.

După René Descartes, interacțiunea s-ar produce prin intermediul glandei pineale (epifiza), iar K. Popper
consideră că interacțiunea are loc prin mijlocirea unor moduli existenți în scoarţă. El simte nevoia să accepte
existenta spiritului. deoarece neurofiziologia nu poate explica încă sinteza proceselor nervoase care face
posibile producerea proceselor psihice (percepție, voință ş.a.m.d.).

b. Paralelismul susține că există două realități, spiritul şi materia, realități complet diferite care nu comunică.
Modificările din spirit se produc paralel şi în creier. Se pune problema cum se realizează această potrivire
permanentă. Unii consideră că intervine voința divină, care a creat totul, alții consideră că biologii vor
clarifica în viitor această chestiune.

c. Pentru susținătorii teoriei identității, activitatea psihică este tot una cu activitatea creierului. Activitatea
creierului poate fi privită din două puncte de vedere: prin analiză interioară, extragem aspecte prin care ne
referim la psihic şi prin observație exterioară şi experiment studiem procesele nervoase. De exemplu, în
cazul unui vapor unul este aspectul exterior, văzul dintr-un avion şi altul este aspectul pe care-l observă
marinarii car se află pe puntea navei.

Psihic şi neurofiziologic
Pentru a argumenta relația dintre psihic şi creier au fost aduse mai multe argumente, majoritatea bazate pe
observații cu privire la efectele modificărilor structurilor anatomo-fiziologice asupra stărilor şi funcțiilor
psihice. Dacă intervenția în structurile anatomo-fiziologice ale creierului se soldează cu modificarea stărilor
şi funcțiilor psihice, înseamnă că un anumit mod de funcționare a psihicului este legat de funcționalitatea
creierului; dacă nu, atunci înseamnă că psihicul este independent de creier. Ablațiile, rezecțiile şi extirpările
unor zone ale creierului, stimularea directă a creierului cu curent electric, focarele patologice ale creierului
(leziuni, tumori), diferitele modificări ale chimismului cerebral, se asociază întotdeauna cu tulburarea
activității psihice.
Teza psihicului ca funcție a creierului are o mare importantă metodologică, prin faptul că demonstrează
2
caracterul evolutiv al psihicului, corespunzător evoluției substratului sau material.
Cu privire la natura relației dintre psihic şi creier V. Negovan (2008, pp. 92- 94) a elaborat 4 modele
explicativ-interpretative: moniste, dualiste, de compromis, interacționist-sistemice.
Modelele moniste ale relației psihic–creier identifică psihicul cu suportul său material, creierul. Se disting
următoarele variante ale monismului:
Monismul mentalist (Berkeley, 1685-1753), susține că nu există decât mintea. Formula „esse est percipi” (a
fi înseamnă a fi perceput) exprimă concepția că lumea reală nu există decât în experiența perceperii lumii de
către om.
Monismul materialist (fizicalist) (D.M. Armstrong) identifică procesele mintale cu procesele fizice care au
loc în sistemul nervos periferic sau central.
Monismul emergentist (Mario Bunge) concepe creierul ca un biosistem complex cu proprietăți emergente;
stările funcționale în care se află creierul sunt stări mentale (psihice), procesele psihice superioare
reprezentând expresia organizării biologice superioare.
Monismul psihoneural (Jean-Pierre Changeux, 1983) fenomenele psihice identice cu cele neurale.
Changeux introduce noțiunea de „obiecte mintale” pentru a denumi produse psihice ca imaginile,
reprezentările, conceptele. Obiectele mentale pot fi provocate prin stimularea directă a țesutului cerebral (fără
participarea voinței subiectului). Psihanaliștii au reproșat modelului lui Changeux faptul că activitatea
psihică este redusă la cea cerebrală.
Monismul neutral (Pribram), arată că operațiile mintale şi procesele cerebrale au o structură informatică de
bază. Fiziologicul şi mentalul sunt 2 moduri distincte de realizare a unei structuri fundamentale care nu este
nici materială nici mentală ci neutră.
Modelele dualiste ale relației psihic–creier tratează psihicul şi creierul ca unități distincte. Originea lor se
găsește la Platon, care schițează separarea inteligibilului de sensibil (material), şi mai ales în dualismul
cartezian. Specifice concepției dualiste sunt opiniile că procesele mentale au o codare nervoasă, funcțiile
mentale au corelate neuronale, procesele psihice au echivalente fiziologice. Multitudinea de variante al e
modelelor dualiste evidențiază dificultățile descriptiv-explicative pe care le întâmpină o asemenea abordare.
Dualismul paralelist (Sherrington) spune că mintea şi materia sunt două aspecte ale aceluiași lucru, că
„procesele conștiinței şi procesele neuronale se desfășoară paralel. Conștiința şi creierul se deosebesc între
ele prin natura lor, prima fiind spirituală, chiar de natură divină, celălalt, de natură materială. Funcționarea
creierului pune doar în valoare datul spiritual, dar nu-i determină şi nici nu-i schimbă natura. Sherrington
(1857-1952) considera creierul şi conștiința „două entități calitativ distincte” care doar coexistă dar nu pot fi
deduse una din cealaltă.
Dualismul filosofic (Descartes) reprezintă cea mai clară variantă a dualismului, el distingând net între
psihicul care este nefizic şi creierul care este fizic.
Dualismul epifenomenalist (T.H. Huxley) invers față de dualismul cartezian afirmă că influenta se manifestă
doar de la creier la minte, psihicul însoțind ca un „dublet gratuit” procesele cerebrale.
Dualismul interacţionist J.C. Eccles) susține că psihicul şi creierul sunt entități independente, aflate totuşi în
3
interdependență.
Concluzia acestor modele este că studiul creierului nu contribuie esențial la înțelegerea psihicului, după cum
nici studiul legilor de desfășurare şi funcționare a psihicului nu ajută la înțelegerea creierului.
Modelul pluralist al relației psihic–creier, elaborat de Karl R. Popper, propune o viziune „trialistă” asupra
acestei relații, postulând existenta a trei lumi: lumea materiala a obiectelor şi stărilor fizice, care cuprinde
structuri şi acțiuni ale ființelor vii (creierul uman); lumea stărilor psihice a ființelor umane, ca şi a
dispozițiilor comportamentale de a acționa (cunoștințe, experiență subiectivă) şi lumea cunoașterii obiective
(cunoașterea obiectivă depusă în sisteme teoretice ce se transmit prin educație).
Modelul interacţionist-emergentist al relației psihic–creier (Sperry) este împotriva reducerii evenimentelor
mintale la evenimente cerebrale. fenomenele conștiente nefiind doar simple evenimente neuronale. Creierul
funcționează prin integrări la diferite nivele. Nivelul cel mai înalt de integrare este conștiința. Fenomenele
subiective nu doar emerg din cele cerebrale ci le şi influențează. Modelul nu soluționează problema relației
psihic-creier doar realizează un compromis delimitându-se de reducționismul celorlalte modele.
Modelul interacționist-sistemic al relației psihic–creier se bazează pe următoarele aserțiuni: 1) creierul apare
şi se dezvoltă ca organ al psihicului, iar psihicul este funcția lui; 2) creierul şi psihicul nu sunt entități
corelate din afară, ci formează o unitate dinamică evolutivă; creierul nu poate genera psihic doar în virtutea
organizării sale şi a activității sale bioelectrice, fără sursele de informație el nu poate produce imagini,
noțiuni, amintiri. (Zlate, 2000, p.217)
Modelul dublului determinism (Daniel Widlocher, 1995) abordează relația dintre psihic şi creier pe baza a
trei categorii de date: 1) efectul placebo; 2) comparația dintre efectele medicamentelor şi efectele
psihoterapiei; 3) studiul efectelor medicamentelor asupra conduitei şi activității cognitive în situații
experimentale. Autorul observă că fiecare eveniment mental corespunde unui eveniment cerebral, starea
mentală şi cerebrală acționând una asupra alteia (dublu determinism). Organizarea ierarhică a creierului are
unele ansambluri neuronale sensibile la medicamente şi altele care nu sunt sensibile la medicamente dar sunt
sensibile la psihoterapii (cele complexe care produc sistemele de gândire).
Ca o concluzie se poate afirma că relația psihicului cu creierul, cu neurofiziologicul, exprimă, alături de
celelalte relații ale psihicului, la conturarea naturii acestuia.
Dificultatea constă în posibilitatea stabilirii unei legături între cele două aspecte: cum e posibil ca o idee să
declanșeze o acțiune, un act exterior, material? Este o problemă de mare complexitate. Ea s-ar putea rezolva
dacă s-ar accepta că psihicul este expresia unei proprietăți caracteristice tuturor obiectelor şi ființelor din
univers: forma. Psihicul ar fi forma pe care o îmbracă succesiunea proceselor nervoase din creier.
(A.Cosmovici, Celmare 1990).

Creierul este un organ material, între multiplele sale procese nervoase se stabilesc numeroase şi variate
raporturi, ce constituie imagini, deci procese psihice.

Psihicul este imagine, formă şi ca atare intră în lanțul cauzal al reacțiilor umane. Cu alte cuvinte, psihicul
este informație. Ceea ce este programul (soft) pentru un calculator este psihicul pentru creier, pentru

4
organism. Spre deosebire de calculatoarele create de om, creierul este un calculator, ce se autoprogramează
mereu în funcție de experiență.

Psihicul are un rol activ, transformator. Psihicul este un sistem de orientare şi reflectare propriu animalelor
superioare şi omului. Psihicul este produs al adaptării şi al activității precum şi al funcției sistemului nervos.
Instrumentarul său constituie totalitatea fenomenelor şi proceselor, prin care se realizează formele cele mai
complexe (psihice) de orientare şi reflectare şi care pot fi cognitive, afective şi voliționale.

Aceste fenomene, de natură ideală, subiectivă, diferențiate de fenomenele materiale, obiectuale, sunt
denumite fenomene psihice.

Reflectarea psihică și particularitățile acesteia.

Reflectarea este o categorie fundamentală a gnoseologiei, ce se referă la esența raportărilor dintre subiect şi
obiect, dintre conștiință şi lumea externă, la faptul că procesele psihice ale omului, oglindesc, reproduc,
într-o formă sau alta, realitatea obiectivă, ele fiind imagini sau idei despre această realitate.

Deși reflectarea este o capacitate generală a ființelor vii (inclusiv a materiei anorganice), reflectarea psihică
este cea mai înaltă formă, ce a apărut în urma unui proces îndelungat al evoluției, fiind însoțit de forme de
organizare, de reacție ale organismului la mediu.

Reflectarea este caracteristică materiei în ansamblu. Interacțiunea oricăror corpuri materiale conduce la
modificarea lor reciprocă. Acest fenomen se poate observa în domeniul mecanicii, în toate manifestările
energiei electrice, în optică etc.

Faptul că psihicul este într-un anumit fel o reflectare accentuează încă o dată legătura lui indisolubilă şi
unitatea cu materia.

Psihicul nu este altceva decât reflectarea de către creier a mediului înconjurător. De aceea psihicul posedă
conținut propriu, deci ceea ce reflectă omul în mediul înconjurător.

Reflectarea psihică este un proces activ, cu mai multe etape, care determină conștientizarea
comportamentului şi a activității. Psihicul devine reglator al comportamentului, atât a omului, cât şi a
animalelor.

Conținutul reflectării este obiectiv, în schimb forma sa este subiectivă. Principalele funcții ale psihicului sunt:
reflectarea și reglarea comportamentului şi activității.

Sistemul psihic uman este un sistem dinamic, hipercomplex, autoreglabil cu capacitate de autoorganizare,
relativ stabil, evolutiv şi finalist.

Este foarte greu să stabilim anumite etape în dezvoltarea filogenetică a psihicului, deși este cunoscută
evoluția speciilor. A.N. Leontiev a încercat să schițeze o schemă a formării psihicului, distingând 4 mari

5
faze: a) stadiul psihicului senzorial elementar; b) stadiul psihicului perceptiv; c) stadiul intelectual; d) stadiul
psihicului conștient.

1. Stadiul psihicului senzorial elementar se caracterizează prin faptul că animalul reacționează în raport cu o
proprietate din mediul ambiant, însușire caracteristică a unui obiect sau fenomen important pentru el. De
pildă, păianjenul nu reacționează în mod deosebit, dacă un obiect îi atinge plasa, dar dacă o atingem cu un
diapazon, care vibrează, el se repede asupra lui căutând să-l înșface, ca şi cum ar fi o muscă. Deci vibrația
pânzei este semnalul declanșator al acțiunii. În acest stadiu predomină reacțiile înnăscute, iar experiența
individuală joacă un rol mult mai mic.

2. Stadiul psihicului perceptiv, după A.N. Leontiev se află în acest stadiu speciile, care sesizează
caracteristicile obiectelor în integritatea lor şi nu doar aspecte senzorial izolate. Aceasta se traduce în
posibilitatea de a distinge un obiect vizat de condițiile, în care se poate ajunge la el. Este o discriminare între
obiect şi condițiile ambiante. De exemplu, dacă într-un acvariu punem între peste şi hrană un paravan de
sticlă, acesta poate învăța să-l ocolească. Dacă după aceea scoatem paravanul, peștele nu observă schimbarea
şi continuă să efectueze un drum ocolit. Un mamifer, pus într-o situație similară, sesizează deosebirea şi
recurge la calea directă către aliment.

A doua caracteristică o constituie predominarea actelor învățate la aceste specii, instinctele având un rol mai
puțin important. De aceea, activitatea lor e mult mai plastică, mai adaptată, ținând cont de condițiile,
situațiile concrete, în care ea se desfășoară.

3. Stadiul intelectual îl găsim numai la maimuțele antropoide. El se caracterizează prin puținătatea

încercărilor de a rezolva o problemă şi apariția soluției dintr-o dată, pe neașteptate. Faptul a fost evidențiat
prin experimentele cu cimpanzei, realizate de W. Kohler. Într-unul din ele, maimuței i se oferă o banană, dar
în afara cuștii şi la o distanță la care ea nu poate ajunge. în cușcă se află însă şi un băț. Cimpanzeul nu face
multe încercări, renunță, se învârte prin cușcă; deodată observă bățul, îl înșfacă, trage banana către el şi o
consumă.

Se observă şi un al doilea aspect: caracterul bifazic al acțiunii. Maimuța apucă un băț sau își clădește un
postament din lăzi (într-o altă experiență în care banana se află pe tavan) şi abia în al doilea moment își poate
însuși fructul. De asemenea, odată folosind o astfel de „unealtă” improvizată, animalul reține procedeul și-l
folosește imediat în situații asemănătoare.

4. Stadiul psihicului conștient este ultima treaptă a evoluției, specifică omului.

Psihicul cunoaște o mare diferențiere şi neuniformitate existențială şi funcțională. Există următoarele forme
ale vieții psihice: conștiința, subconștientul şi inconștientul.

6
Conștiința este una dintre cele mai importante niveluri de organizare a vieții psihice (nivelul superior de
dezvoltare al psihicului). Deci conștiința este structura psihică de suport a vieții interioare şi constituie
nucleul vieții psihice.

Prin sistematizarea reflecțiilor asupra fenomenului de conștiință şi a definițiilor diverse date acestuia se pun
în evidentă funcțiile conștiinței: funcția de semnificare sau de cunoaștere; funcția de relație; funcția de
sinteză; funcția de autosupraveghere; funcția de adaptare; funcția reglatorie (de autoreglaj voluntar); funcția
informațional-cognitivă; funcția de orientare spre scop; funcția anticipativ-predictivă; funcția
creativ-proiectivă; funcția finalistă.

Henri Ey (1900-1977) savant francez, teoretician al conștiinței, oferă în lucrarea sa „Conștiința” (1963), o
concepție profundă referitoare la conștiință. A fi conștient ar fi un atribut distribuit tuturor aspectelor vieții
psihice sau doar unora dintre acestea. Savantul francez propune o definire complexă a conștiinței, asigurând
astfel unitatea şi totodată eterogenitatea fenomenelor de conștiință. „A fi conștient înseamnă a trăi
particularitatea experienței proprii, transformând-o în universalitatea științei ei. Cu alte cuvinte, conștiința
trebuie descrisă ca o structură complexă, ca organizare a vieții de relație a subiectului cu alții şi cu lumea.”

Subconștientul

Poziția subconștientului în psihologie este destul de imprecisă. Termenul a apărut la sfârșitul secolului al
XIX-lea - începutul secolului XX, căpătând diferite denumiri. Astfel, el a fost considerat când o
postconştiinţă, când o preconştiinţă.

Subconștientul este considerat din această perspectivă un servo-mecanism al conștiinței, o ipostază a

psihicului aflată în slujba conștiinței, o rezervă de informații şi operații din care se constituie, uneori, faptele
de conștiință, aceasta din urmă avându-și totuși izvorul în afara ei, în realitatea materială şi socială
înconjurătoare. Această idee apare şi la alţi autori. „Subconștientul conține ceea ce nu se află în centrul
atenției, dar care poate avea efecte asupra conștientei” (Atkinson et al., 2002)

În fine, subconștientul nu este un simplu dublet al conștientului, ci dispune de o fizionomie proprie, de

conținuturi şi legități de funcționare bine individualizate.

Inconștientul

Inconștientul constituie cel mai controversat nivel de organizare a vieții psihice, în legătură cu care pozițiile
de negare sunt de afirmare abundă în literatura de specialitate. Discuțiile cu privire la accepțiile noțiunii, la
natura psihică a inconștientului, la rolul lui în existenta umană sunt atât de numeroase, prolixe şi
contradictorii, încât creează un tablou deconcertant referitor la inconștient.

7
Teoria inconștientului a fost multă vreme dominată de concepția lui S. Freud, acesta are meritul incontestabil
de a fi subliniat rolul important al inconștientului, dar a ajuns la mari exagerări şi unilateralitate.
În ultima sa teorie asupra structurii psihicului, el a descris trei instanțe: sinele, eul și supraeul.

Psihic şi fizic

Relația psihicului cu realitatea naturală, cu mediul fizic, este o altă relație prin care psihicul își relevă natura.
Și psihicul presupune reacție la stimulii din mediu dar reacțiile psihice sunt diferite de cele non-psihice:
„reacțiile non-psihice au doar funcția de reflecta (oglindi) realitatea înconjurătoare şi stimulările care vin de
la ea, pe când reacțiile psihice îndeplinesc funcția principală de a re-produce realitatea naturală, de a o
produce din nou în plan ideal şi subiectiv.” (Zlate, 2000, p.219).

Reflectarea psihică este ideală (psihicul este impalpabil), activă (produce atât schimbarea obiectului reflectat
cât şi a subiectului ce reflectă), subiectivă (ține de interioritatea subiectului, filtrează, asimilează, selectează
informația în funcție de stările sale).

Reflectarea psihică se individualizează în funcție de: conținut, formă, mecanisme şi funcții. Conținutul
reflectării subiective este obiectiv, de natură informațională. Individul asimilează informațiile şi produce
modelul intern al lumii externe. Unele procese psihice au un conținut informațional simplu, altele un conținut
informațional complex (percepție-gândire). Forma reflectorie este ideal-subiectivă, ireductibilă la obiectul
concret şi condiționată de caracteristicile organizării structural-dinamice proprii individului, se diversifică de
la un proces la altul - la unele este imaginea, la altele conceptul şi la altele trăirea. Mecanismele reflectării
psihice reprezintă un ansamblu de operații, procedee şi procese de extragere, prelucrare, stocare,
transformare, integrare şi utilizare a informației. Sunt de natură neuro-fiziologică (reflexe, stereotipuri
dinamice, excitația, inhibiția), de natură psihologică (deprinderi, învățarea). Funcțiile reflectării psihice sunt
de semnalizare (informare, orientare), de analiză, comparare, clasificare şi evaluare a semnalelor
(răspunsuri), de integrare (asamblare, sinteză, corelare).

Psihicul nu are doar capacitatea de a reproduce realitatea (de a o oglindi) ci și de a o crea adică a oferi la
ieșire mai multă informație decât la intrare ceea ce exprimă și mai clar natura psihicului.

Bibliografie:

Atkinson, R. L. et al. (2002). Introducere în psihologie. București: Editura Tehnică

Cosmovici, A. & Celmare, Șt. (1990). Despre cauzalitatea psihică. Revista de psihologie. (4)

Cosmovici, A. (1996). Psihologie generală. Iași: Polirom

Ey, H. (1983). Conștiința. București: Editura științifică și enciclopedică

Negovan, V. (2008). Fundamentele psihologiei. Introducere în psihologie (pp. 92 – 94). București: Credis

8
Zlate, M. (1996). Introducere în psihologie. Iași: Polirom

Zlate, M. (2000). Introducere în psihologie (p. 217). Iași: Polirom