Curs nr.

1
Noțiuni introductive

1
Etimologia termenului de
„psihologie”

gr. psyche (suflet, psihic) şi gr. logos (ştiinţă).

2
• Evoluția ideii de psihic de-a lungul timpului
• În neolitic apare delimitarea dintre corp şi suflet.

• Omul paleoliticului nu avea noţiunea de suflet.

• Egiptenii considerau că sufletul este nemuritor şi se preocupau

foarte mult de viaţa acestuia după moartea corpului fizic.

• În India existau mai multe doctrine referitoare la „suflet”. Doctrina

brahmanică susţine că sufletul este distinct de corp, că este
nemuritor şi suferă diverse reîncarnări în drumul său spre contopirea
cu Totul.

• Grecii considerau că sufletul este nemuritor, dar, închis în trup,

este supus impurităţii. Sufletul va plăti păcatul impurităţii prin
reîncarnare. Pentru a scăpa de reîncarnare omul trebuie să ducă o
3
viaţă corectă, chiar ascetică şi să se îngrijească de facultăţile sale
intelectuale.
 Evoluţia ideii de „psihic” de-a lungul timpului .
• În Evul mediu se considera că omul reprezintă o parte de materie
(corpul) şi o parte de formă (sufletul). Sufletul este o formă de
energie ce circulă prin tot corpul, este ceva imaterial. După moartea
fizică, sufletul supravieţuieşte, dar îşi pierde individualitatea pe care
şi-o va recăpăta la Judecata de Apoi.

• Francis Bacon (epoca modernă): sufletul omului este dublu: o parte

raţională, de origine divină (spirit) şi o parte senzitivă, de origine
materială. Studiul părţii raţionale îi revine atât teologiei (se ocupă de
natura sufletului, de nemurirea lui), dar şi psihologiei (se ocupă de
facultăţile sufletului raţional - memoria, imaginaţia, raţiunea). Partea
senzitivă a sufletului cuprinde senzaţiile şi percepţiile.

• Rene Descartes: omul are corp (este material, are ca proprietate

principală întinderea şi este supus pieirii) şi suflet (este imaterial, are 4
ca însuşire principală gândirea şi este nepieritor).
• Benedict Spinoza: omul este constituit din corp
(structură compusă din elemente diferite, a cărei
principală caracteristică este mişcarea) şi sufletul
(structură compusă din idei diferite, a cărei
principală caracteristică este gândirea).
Etapele constituirii psihologiei, ca ştiinţă
• Perioada preştiinţifică – perioada de la formarea primelor
păreri ale omului despre viaţa lui sufletească până la
constituirea primelor sisteme filosofice şi teologice
asupra sufletului, adică din neolitic până în Antichitate.

• Perioada teologico - filosofică (din Antichitate până în anul

1879). Sisteme teologice asupra sufletului au formulat Toma
D Aquino şi Sf. Augustin. Sisteme filosofice asupra sufletului
au formulat în Grecia antică Aristotel şi Platon, precum şi
materialiştii francezi, empiriştii englezi şi filosofii germani.

• Perioada ştiinţifică (1879 - prezent). Anul 1879 este

considerat actul de naştere al psihologiei, ca ştiinţă, datorită
înfiinţării primului laborator de psihologie experimentală, la
Leibzig, de către Wundt. Ca ştiinţă, psihologia este definită
de un obiect de studiu (psihicul), de metode de cercetare, 6
precum şi de existenţa unui corp de cunoştinţe specifice.
Ce este psihicul?
● Este partea energetic – informaţională a omului.
● Este în strânsă legătură cu partea somatică, mai ales cu SN (emisferele cerebrale,
scoarţa cerebrală sunt strâns legate de psihicul conştient, iar formaţiunile nervoase
subcorticale sunt legate de psihicul subconştient şi inconştient).
1. afectarea părţii somatice (accidente, leziuni, tumori) I nfluenţează
psihicul (gândirea, memoria, afectivitatea etc.);
2. ingerarea anumitor substanţe (alcool, droguri ilegale etc.) produce modificări
semnificative în funcţionarea proceselor psihice;
3. în timpul somnlui, hipnozei (ce constau în modificări ale funcţionării
psihicului) avem modificări somatice;
4. modificări ale proceselor nervoase fundamentale (excitaţia şi inhibiţia) sunt urmate
de modificări ale conştiinţei.
● Psihicul este în strânsă legătură, dar nu se confundă cu funcţionarea SN.
● Psihicul nu poate fi observat direct, prin organele de simţ şi nici măcar la
microscop.
Ce este psihicul?

• Studiul psihicului presupune studiul produselor sale:

idei, cuvinte, imagini, stări afective.

• Studierea psihicului este mediată întotdeauna de un alt

psihic.

8
 Modelul topografic al aparatului psihic:

- inconştientul: pulsiuni sexuale şi agresive;

principiul plăcerii
preconştientul: conţinuturi care sunt
inconştiente (derivaţi pulsionali, produse ale
-

gândirii şi imaginaţiei), dar care pot deveni

conştiente dacă sunt investite cu atenţie
conştientul: conţinuturi conştiente, principiul
realităţii
-
TEORII PSIHODINAMICE ALE PSIHICULUI
1. S. Freud. Modelul structural asupra PSIHICULUI

● A fost propus de către Freud în 1923 în lucrarea ”Eul şi Sinele”.

● Modelul structural:
1.Sinele (idul, se-ul):
- dorinţe instinctuale sexuale şi agresive, fantasme inconştiente;
- principiul plăcerii;
- este în totalitate inconştient
2. Eul:
- funcţie de adaptare ţinând cont de presiunea idului şi cerinţele realităţii;
- principiul realităţii;
- procese secundare;
- are o parte inconştientă (mecanismele de apărare) şi una conştientă
- forţa eului: capacitatea unei persoane de a recunoaşte realitatea, chiar şi atunci când este extrem de
neplăcută fără a recurge la apărări primitive (cele care distorsionează percepţia realităţii mai degrabă
,

decât să realizeze o adaptare la aceasta)

funcţia principală a eului este de a apăra persoana de anxietatea care decurge din dorinţele instinctuale,
din presiunile realităţii şi din exigenţele supraeului
-

3. Supraeul:
- instanţa reglatoare;
- se formează în contact cu părinţii şi cu alte figuri de autoritate;
- este parţial conştient şi parţial inconştient.
Metode de cercetare în
Psihologie
● Metoda observaţiei. Observaţia este o percepţie sistematică, adică este metoda ce
constă în urmărirea intenţionată şi înregistrarea exactă, sistematică a diverselor manifestări
comportamentale.
● ▅ Metoda experimentului. Subiectul cercetător nu aşteaptă ca fenomenul să se
producă de la sine, ci intervine activ în desfăşurarea acestuia. El izolează variabilele
cercetate (variabile dependente) de alte variabile care intervin în desfăşurarea
fenomenului observat (variabile independente) şi repetă
experimentul pentru a stabili relaţia dintre variabilele dependente şi cele independente.
● ▅ Metoda convorbirii. Convorbirea este o discuţie angajată între cercetător şi
subiectul investigat care presupune:
● relaţia directă între cercetător şi subiect
● schimbarea rolurilor partenerilor
● sinceritatea subiectului
● existenţa la subiectul cercetat a unei capacităţi de introspecţie bine dezvoltate
● prezenţa la cercetător a unor capacităţi specifice (empatie, aptitudini de
comunicare).
● Metoda anchetei psihologice. Presupune recoltarea sistematică
a unor informaţii despre viaţa psihică a unui individ sau a unui grup
social, cât şi interpretarea acestora în vederea desprinderii
semnificaţiei lor psihocomportamentale
● ancheta pe bază de chestionar (datele sunt recoltate folosindu- se
chestionare specifice) ancheta pe bază de interviu (datele sunt culese
folosindu-se metoda interviului)
● ▅ Metoda biografică. Vizează strângerea cât mai multor informaţii
despre principalele evenimente parcurse de individ în existenţa sa,
despre relaţiile prezente între ele ca şi despre
semnificaţia lor, în vederea cunoaşterii „istoriei personale” a fiecărui
individ.
● ▅ Metoda analizei produselor activităţii. Constă în analiza
psihologică a produselor diverselor activităţi psihice, acestea furnizând
informaţii despre însuşirile psihice ale individului uman.
• ▅ Metoda testelor psihologice. Testele psihologice sunt
chestionare care îndeplinesc anumite condiţii:

• validitatea (măsoară ceea ce spun că măsoară)

• fidelitatea (la o nouă aplicare a testului se obţin relativ aceleaşi

rezultate)

• standardizarea (crearea aceloraşi condiţii de testare pentru

toţi subiecţii testaţi)

• etalonarea (existenţa unei unităţi de măsură pentru rezultatele

obţinute).

• Testele psihologice pot fi clasificate după mai multe criterii:

• după modul de aplicare: individuale, colective

• după materialul folosit: verbale, nonverbale 13

• după conţinutul măsurat: teste de personalitate, aptitudinale,

de interese, de atitudini