1.

Definirea psihologiei; Apariția psihologiei ca știință; Viaţa psihică interioară ca obiect al

psihologiei; Comportamentul ca obiect al psihologiei; Psihologia conduitei; Omul concret ca
obiect de studiu al psihologiei.

A. Cosmovici definește psihologia ca fiind „ştiinţa care se ocupă cu descrierea şi explicarea

fenomenelor şi însuşirilor psihice verificabile”. Nu întâmplător, în literatura de specialitate
întâlnim mai multe tipuri de definiţii.

Unii autori preferă definiţia tip butadă. Max Meyer, de exemplu, arată că "psihologia este ştiinţa
studiată de psihologi”.

Alţi autori recurg la definiţii tip metaforă. Cum investigarea funcţiilor psihice inferioare (senzaţii,
percepţii, timp de reacţie etc.).

Cei mai mulţi autori au definit psihologia pornind de la etimologia termenului. Cum cuvântul
"psihologie" este compus din două particule, "psyche" (psihic) şi "logos" (ştiinţă), s-a afirmat că
"psihologia este ştiinţa psihicului”.

Definiţiile comprehensive sunt cele mai ample, deoarece încearcă să surprindă elementele
centrale, definitorii ale psihologiei ca ştiinţă. Wundt (1852) definea psihologia ca fiind ştiinţa
experienţei imediate, spre deosebire de fizică, ce este ştiinţa experienţei mediate.

J.B. Watson definea psihologia ca fiind „ştiinţa comportamentului, a faptelor exterioare,

observabile şi măsurabile”.

Definiţia unei ştiinţe trebuie să conţină informaţii despre obiect, metode, legi şi finalitate. Astfel,
este necesară stabilirea unei definiţii care să fie utilizată în acelaşi sens de către observatori
diferiţi. Sarcina psihologului constă în a observa fenomenele, în a sesiza dacă ele sunt repetabile,
în a stabili relaţii între ele, a formula legi, a preciza condiţiile în care legea respectivă poate fi
generalizată.

Luând în considerare toate aceste elemente, Zlate (2009) a definit psihologia ca fiind „ştiinţa care
studiază psihicul (procese, însuşiri, stări, condiţii, mecanisme psihice) utilizând un ansamblu de
metode obiective, în vederea desprinderii legităţii lui de funcţionare, în scopul descrierii, explicării,
integrării, optimizării şi ameliorării existenţei umane”.

2. Metodă și metodologie în psihologie: Abordări științifice; Metoda observației; Metoda

experimentului; Metoda convorbirii; Metoda anchetei psihologice; Metode psihometrice.

Printre exigenţele aplicabile azi oricărei ştiinţe, se află mai multe criterii printre care unele absolut
necesare: obiect, metode, legi și finalitate.

W. Wundt a publicat în anii 1873-1874 cartea Principii de psihologie fiziologică, iar în 1879 a
inaugurat, la Leipzig (Germania), primul laborator de psihologie experimentală care a avut un
enorm succes.

Aici şi-au făcut ucenicia numeroşi tineri din toate ţările civilizate care, întorşi la ei acasă, au
înfiinţat laboratoare de psihologie. Din acest motiv, anul 1879 este considerat a fi anul naşterii
psihologiei ştiinţifice, Wundt devenind părintele psihologiei științifice.

Primul român care a lucrat în laboratorul lui W. Wundt şi şi-a susţinut doctoratul cu o teză de
psihologie a fost Eduard Gruber (în 1893). Acesta, întorcându-se la Iaşi, a înfiinţat cel dintâi
laborator de psihologie experimentală în cadrul universităţii ieşene. Din păcate, după numai un
an, E. Gruber s-a îmbolnăvit grav şi s-a sfârşit din viaţă, laboratorul rămânând în părăsire.
2. Ipostazele psihicului: Conștiința; Subconștientul; Inconștientul; Relațiile dintre ipostazele
psihicului.

Viaţa psihică interioară ca obiect al psihologie

Aceasta este, poate, cea mai răspândită modalitate de concepere a obiectului psihologiei, apărută
şi promovată mai ales în perioada de început a psihologiei. Ea a îmbrăcat forma concepţiei şi
metodei introspecţioniste. Termenul "introspecţie" provine din latinescul "introspectio", adică a
privi în interior, deci a orienta privirea spre interior, spre propriile stări subiective. Din perspectiva
introspecţiei, psihicul este conceput ca un cerc închis de fenomene, ce îşi are izvorul în el însuşi,
fără nici o legătură determinativă cu exteriorul.

Introspecţioniştii pun în centrul psihologiei studierea fenomenelor conştiente, de aceea,

introspecţia s-a mai numit şi psihologia conştiinţei.

Introspecţia îşi are originea în Germania anului 1879, în laboratorul lui Wundt, el fiind considerat
părintele psihologiei științifice şi cum la acesta veneau la specializare psihologi din toată lumea, ea
se răspândeşte extrem de repede, nu doar în Europa, ci şi în America.

Cel care o aduce în America este Titchener, care a generat o orientare psihologică ce poartă
denumirea de structuralism.

Sigmund Freud este cel care, fără a descoperi inconştientul, îl propune ca obiect de cercetare al
psihologiei. El introduce conceptul de „aparat psihic”, elaborează o viziune dinamică asupra
acestuia și pune la punct o tehnică de sondare a inconştientului.

Dacă până nu demult în centrul psihologiei se afla conştiinţa, de data aceasta locul îi este luat de
inconştient.

Înainte de 1920, „aparatul psihic” era imaginat de Freud ca dispunând de trei niveluri
supraetajate: conştientul, preconştientul şi inconştientul, rolul esenţial revenindu-i
inconştientului.

Inconştientul conține pulsiuni care se comportă ca niște adevărate ,,ființe vii”. El este sediul
instinctelor sexuale care ,,clocotesc” și care au ca și rațiune de a exista ,,descărcarea” și
„consumarea”, adică reducerea tensiunii și procurarea plăcerii.

Preconştientul, sub raport topografic, cât şi funcţional este total insingnifiant. El este un fel de
„staţie de tranzit”.

Conștientul, este doar ,,spectator”, el observă și permite sau, dimpotrivă, nu permite satisfacerea
pulsiunilor inconștientului. El nu are nici un rol în adaptarea individului la solicitările mediului, ci
are doar rolul de “a cerne”, de a suprima, de a refula, de a trimite înapoi în inconștient acele
pulsiuni care încearcă să iasă la suprafață, sau de a le permite să facă acest lucru.

Atunci când instinctele sexuale nu sunt satisfăcute necondiţionat, ele sunt refulate, sunt trimise
din nou în inconştient.

O dată refulate ele nu dispar însă, nu se potolesc, nu rămân inactive, ci acţionează cu şi mai mare
forţă asupra individului, cer cu şi mai mare tărie să fie satisfăcute. Cu cât conflictul dintre libido
(forţa, puterea instinctelor sexuale) şi conştiinţă este mai mare, cu atât instinctele refulate caută
căi proprii de a se satisface, chiar împotriva „voinţei” conştiinţei. Instinctele sexuale refulate se
satisfac sub formă de: acte ratate (lapsusuri inexplicabile, uitări totale de nume proprii, de cuvinte
străine, erori de citit şi scris, stângăcii), vise şi stări morbide, nevrotice.

Sinele (Id) – Sinele este zona arhaică, care cupride tot ceea ce este ereditar, dat la naștere, și în
special instinctele, care își află în acest sine expresia psihică. Sinele este echivalentul
inconștientului din clasificarea corespunzătoare primei topici, este sediul instinctelor, acestea
reprezentând sursa primară a energiei psihice.

Eul (Ego) – este o „porţiune a sinelui” care sub influenţa lumii exterioare suferă o dezvoltare
specială, în sensul că din simplu organ receptor şi protector în raport cu stimulii, devine un
intermediar între sine şi lumea exterioară;

Supraeul (Superego) – este o structură specială ce se încheagă ca un „precipitat” în perimetrul

Eului prin care se prelungeşte influenţa paternă şi maternă, iar prin intermediul ei influenţa
mediului social mai general (familial, şcolar, rasial, naţional). Copilul prin părinţi receptează
idealurile sociale, modelele admirate de el din viaţa publică.

Scopul acestei activităţi de analiză – numită în limbaj de specialitate “travaliu analitic”, este să
identifice gînduri sau idei care au devenit inconştiente. Aceasta deoarece Freud considera că
tulburările psihice sunt cauzate de refularea unor gînduri, idei sau sentimente.

Comportamentul ca obiect al psihologiei

Pornind de la definirea comportamentului ca ansamblul răspunsurilor ajustate stimulilor care le

declanşează, Watson postulează existenţa relaţiei directe dintre stimul şi reacţie, scopul
psihologului fiind acela de a prevedea răspunsul. Numai stimulul şi reacţia, între care există o
relaţie directă şi unilaterală, sunt obiectivi, numai ei pot fi studiaţi prin metoda observaţiei directe.

S (stimul) – R (reacţie)

Din perspectiva acestor consideraţii metodologice, Watson stabileşte trei clase de organizări
comportamentale (vizuale, motorii, laringeale), înlătură din psihologie noţiunile care nu-i mai
servesc (conştiinţa pe care o consideră un concept perimat, imaginile taxate ca un lux mental, fără
nici o importanţă funcţională), converteşte fenomenele psihice care nu puteau fi negate în
comportamente "deschise", "observabile", "obiectivizate" (imaginile vizuale nu sunt, după el,
decât tensiuni musculare ale ochilor; reprezentările sunt reamintirea senzaţiilor kinestezice care
au însoţit altădată perceperea obiectului; gândirea este o mişcare a laringelui etc.).

Cele trei clase de organizări comportamentale:

 viscerale (cuprind comportamente prin care se exteriorizează emoţii: frica, furia, mânia);

 motorii (înglobează comportamentele manipulative, posturale, locomotorii);

 laringeale (conţin comportamentele verbale datorate mişcărilor laringelui).

Deşi behaviorismul este limitat, chiar cu erori grosolane, a şi fost numit, de altfel, glandologie sau
"psihologia spasmului muscular", nu putem să nu reţinem că, prin ideea omului real, ce poate fi
studiat obiectiv, prin sublinierea posibilităţii controlării şi dirijării comportamentului uman, a
degajat, într-o oarecare măsură, psihologia de egocentrismul extrem în care se complăcea, de
subiectivismul păgubitor, atât pentru om, cât şi pentru ştiinţă, a reintrodus omul şi psihicul său pe
traiectul deteminismului natural şi social.

Activitatea (conduita) ca obiect al psihologiei.

Psihologia conduitei

Dat fiind faptul că cele două orientări anterioare absolutizau fie un aspect, fie altul, nu se putea să
nu se contureze o alta, care să nu le ia în seamă pe ambele.

Un început de răspuns mult mai nuanţat, referitor la obiectul psihologiei, îl găsim în concepţia lui
Pierre Janet, care consideră că psihologia este ştiinţa acţiunii umane. El introduce în psihologie
conceptul de conduită, înţelegând prin aceasta din urmă atât totalitatea manifestărilor vizibile,
orientate către "afară", cât şi totalitatea proceselor invizibile de organizare şi reglare a ei.

Conceptul de conduită este cvasi-sinonim cu cel de acţiune sau de activitate. Nenumăraţi autori au
preluat ideea lui Pierre Janet şi au ajuns la concluzia că obiectul fundamental de cercetare al
psihologiei îl constituie activitatea, cu elementul ei esenţial acţiunea, fapt care a dus la apariţia
unei noi orientări denumite „psihologia acţională”.

Rubinstein arată că noţiunea de activitate poate fi folosită în raport cu un organ şi atunci vorbim
de ativitatea ficatului, a plămânului, a creierului, dar şi în raport cu omul, caz în care este necesară
desprinderea a două planuri specifice activităţii:

- planul procesual, care presupune studierea structurii ei procesuale;

- planul personal, care vizează activitatea influenţată de atitudinile subiectului faţă de sarcinile
care i se ivesc.

Aşa cum mişcarea reprezintă forma fundamentală de existenţă a materiei, tot aşa activitatea este
modul fundamental de existenţă al psihicului. Psihicul uman nu există decât în şi prin activitate.

Prin activitate, omul produce modificări în condiţiile externe, în propriile stări, în relaţiile cu
mediul; în activitate, omul îşi realizează ideile, îşi satisface aspiraţiile, îşi construieşte noi planuri şi
idealuri; prin activitate, omul se adaptează condiţiilor interne şi externe, la nivel din ce în ce mai
înalt.

Omul concret ca obiect al psihologiei

Procesele, funcţiile şi capacităţile psihice ale omului nu există în sine, separate, desprinse de
purtătorul lor concret. De asemenea, activitatea este iniţiată, desfăşurată, continuată sau stopată,
degradată sau ameliorată şi îmbogăţită de o persoană care dispune de o identitate
psihofiziologică.

Reorientarea către om, către uman capătă din ce în ce mai mult teren. Se constituie chiar la un
moment dat o nouă orientare psihologică, numită "psihologie umanistă".

Spre deosebire de behaviorism, care postula o concepţie mecanicistă despre om, considerându-l o
maşină uşor manipulabilă în funcţie de scopurile propuse, dar şi de psihanaliză, care reducea omul
la o fiinţă iraţională, controlată irevocabil de trecut şi de produsul acestuia, inconştientul,
psihologia umanistă îşi propune să studieze problemele importante ale poziţiei omului în
societatea de azi, să ajungă, în felul aceasta, la o psihologie cu aplicaţii directe pentru viaţa
omului.

Psihologia umanistă promovează concepţia totalitară, holistă asupra omului, considerarea lui ca
un întreg, ca un tot unitar, în care elementele simple de ordin natural-biologic se îmbină cu cele
complexe, de ordin spiritual sau social.
Psihologia umanistă practică o metodologie de tip interpretativ, bazată pe înţelegerea şi
interpretarea semnificaţiilor subiective ale comportamentelor situaţionale, ale sopurilor şi
motivelor acţiunilor umane. Acest demers implică utilizarea unor strategii empatice şi intuitive.

Psihologia umanistă este interesată de creşterea personală a oamenilor, de maturizarea lor psihică
şi socială, de cultura relaţiilor lor interpersonale, de însăşi shimbarea societăţii, propunând chiar
un nou tip de societate numit „Societatea Eu-psihică”.

METODĂ ȘI METODOLOGIE ÎN PSIHOLOGIE

Metoda defineşte calea, itinerariul, structura de ordine sau programul după care se reglează
acţiunile intelectuale şi practica, în vederea atingerii unui scop.

Metodele sunt ghidate de concepţia generală a cercetătorului, de principiile teoretico-ştiinţifice de

la care porneşte, reunite sub denumirea de metodologia cercetării. Fiecare şcoală sau orientare
psihologică îşi are propria sa metodologie de cercetare.

1. Abordări ştiinţifice

Există două abordări principale ale cercetării ştiinţifice:

- abordarea ipotetico-deductivă, în cazul căreia omul de ştiinţă începe printr-o teorie, apoi
investighează dacă aceasta este adevărată prin generarea de ipoteze şi testarea acestora;

- abordarea inductivă, în cazul căreia omul de ştiinţă trasează principii sau idei generale din datele
colectate.

În cazul abordării ipotetico-deductive, teoria se bazează pe observaţii anterioare, care pot fi

informale, rezultate din experienţă, sau observaţii dezvoltate cu atenţie în urma rezultatelor altor
studii sau extrase din cercetări inductive.

Pentru a vedea dacă teoria se verifică în realitate este necesară testarea acesteia. Cercetătorii
folosesc un termen specific pentru ideile ce sunt supuse verificării în acest mod, numindu-le
ipoteze.

O ipoteză este o predicţie asupra a ceea ce se va întâmpla într-o anumită situaţie. O dată ce
ipoteza a fost formulată, cercetătorul elaborează un studiu sistematic în scopul de a testa ipoteza
şi de a vedea dacă aceasta se verifică.

2. Principalele metode de cercetare

Există mai multe metode prin care pot fi testate ipotezele în psihologie: prin studii observaţionale,
prin experimente, prin metoda convorbirii, prin ancheta psihologică, prin metode psihometrice
ş.a.

Metoda observaţiei

Observaţia constă în urmărirea intenţionată şi înregistrarea exactă, sistematică a diferitelor

manifestări comportamentale ale individului (sau grupului) ca şi a contextului situaţional al
comportamentului.

Conţinuturile observaţiei sunt:

- simptomatica stabilă – trăsături bioconstituţionale ale individului (înălţimea, greutatea,
circumferinţa craniană etc.) ca şi trăsăturile fizionomice (aspectul capului, feţei, relaţiile dintre
diferitele detalii anatomice ale feţei: frunte, nasul, bărbia, ochii etc.);

- simptomatica labilă – multitudinea comportamentelor şi conduitele flexibile, mobile ale

individului, cum ar fi conduita verbală, motorie, mnezică, inteligenţa etc., ca şi varietatea
expresiilor comportamentelor (ex: expresiile afective, atitudinale etc.).

Cercetătorul face apel la mai multe forme de observaţie, care pot fi clasificate în funcţie de diverse
criterii:

- orientarea actului observaţional: autoobservaţia şi observaţia propriu-zisă;

- prezenţa sau absenţa intenţiei de a observa: ocazională şi sistematică;

- prezenţa sau absenţa observatorului: directă, indirectă, cu observator uitat, ignorat, cu

observator ascuns;

- implicarea sau nonimplicarea observatorului: pasivă şi participativă;

- durata observării: continuă şi discontinuă;

- obiectivele urmărite: integrală şi selectivă.

Metoda experimentului

Metoda cea mai riguroasă de testare a unei ipoteze este experimentul. Prin experiment,
cercetătorul îşi testează ideile într-un mediu controlat şi determină condiţiile care cauzează
anumite efecte.

Există mai multe forme de experimente: experimentul de laborator şi experimentul natural, ce

prezintă o formă particulară, şi anume experimentul psihopedagogic, care poate fi de două feluri:
constatativ şi formativ.

Experimentul, indiferent de tipul său, apelează la trei scheme experimentale:

- prezentarea repetată a unuia şi aceluiaşi stimul pe una şi aceeaşi persoană şi înregistrarea

progresului obţinut;

- prezentarea unor stimuli diferiţi, uneia şi aceleiaşi persoane, pentru a surprinde superioritatea
unui anume tip de stimulări;

- aplicarea unuia şi aceluiaşi stimul pe mai multe persoane, pentru a surprinde rolul diferenţelor
individuale.

Metoda convorbirii

Convorbirea este o discuţie angajată între cercetător şi subiectul investigat. Spre deosebire de
observaţie şi experiment, prin intermediul cărora investigăm conduitele, reacţiile exterioare ale
subiectului, convorbirea permite decodarea mai directă a vieţii interioare a acestuia, a intenţiilor
ce stau la baza comportamentului, a opiniilor, atitudinilor, intereselor, convingerilor, aspiraţiilor,
conflictelor, prejudecăţilor şi mentalităţilor, sentimentelor şi valorilor subiectului.

Există mai multe forme ale convorbirii:

- convorbirea standardizată, dirijată, structurată (formularea aceloraşi întrebări, în aceeaşi formă
şi ordine tuturor subiecţilor);

- convorbirea semistandardizată, semistructurată (bazată pe adresarea unor întrebări

suplimentare, pe reformularea unora, pe schimbarea succesiunii lor);

- convorbirea liberă, spontană, asociativă (se derulează în funcţie de particularităţile situaţiei, de

caracteristicile psihoindividuale ale subiectului şi de particularităţile momentului în care se
desfăşoară).

Marele avantaj al convorbirii constă în faptul că permite recoltarea unor informaţii numeroase,
variate şi preţioase, într-un timp relativ scurt. Datele obţinute prin metoda convorbirii se impune
să fie completate şi verificate prin alte metode.

Metoda anchetei psihologice

Ancheta, ca metodă de cercetare psihologică, presupune recoltarea sistematică a unor informaţii

despre viaţa psihică a unui individ sau a unui grup social, ca şi interpretarea acestora, în vederea
desprinderii semnificaţiei lor psihocomportamentale. În cercetarea psihologică sunt utilizate două
forme ale acestei metode: ancheta pe bază de chestionar şi ancheta pe bază de interviu.

Folosirea ştiinţifică a anchetei pe bază de chestionar presupune parcurgerea unor etape:

- stabilirea obiectului anchetei;

- documentarea;

- formularea ipotezei;

- determinarea populaţiei (a universului) anchetei;

- eşantionarea;

- alegerea tehnicilor şi redactarea chestionarului;

- pre-testul (pentru a vedea dacă chestionarul a fost bine elaborat);

- redactarea definitivă a chestionarului;

- alegerea metodelor de administrare a chestionarului (persoană special desemnată sau prin

autoadministrare);

- despuierea rezultatelor;

- analiza rezultatelor obţinute, în raport cu obiectivele formulate;

- redactarea raportului final de anchetă.

Metodele psihometrice

Cea mai răspândită şi cunoscută metodă psihometrică este metoda testelor psihologice. Termenul
de test a fost introdus în psihologie de J. McKeen Cattell.

Testul psihologic este o probă relativ scurtă, care permite cercetătorului strângerea unor
informaţii obiective despre subiect, pe baza cărora să se poată diagnostica nivelul dezvoltării
capacităţilor măsurate şi formula un prognostic asupra evoluţiei lor ulterioare.

Testul trebuie să îndeplinească anumite condiţii:

- validitatea – să măsoare exact ceea ce îşi propune;

- fidelitatea – să permită obţinerea unor performanţe relativ asemănătoare la o nouă aplicare;

- standardizarea – să creeze aceleaşi condiţii pentru toţi subiecţii supuşi testării, fără a-i favoriza
pe unii şi defavoriza pe alţii;

- etalonarea – stabilirea unui etalon, a unei unităţi de măsură a rezultatelor obţinute pentru a se
cunoaşte valoarea lor.

Testele psihologice se clasifică după mai multe criterii:

- după modul de aplicare: individuale şi colective;

- după materialul folosit: verbale şi nonverbale;

- după durata lor: cu timp strict determinat şi cu timp la alegerea subiectului;

- după scopul urmărit: teste de performanţă, teste de personalitate, teste de comportament. Cele
de performanţă cuprind: teste de cunoştinţe, teste de nivel intelectual, teste de aptitudini, teste
de inteligenţă.

IPOSTAZELE PSIHICULUI
CONŞTIINŢA
Definire și etape în definirea conştiinţei

După opinia lui Sillamy, conştiinţa este „locul senzaţiilor şi al percepţiilor noastre, realitatea
subiectivă a acestora, materia primă a vieţii noastre psihice: ea organizează datele simţurilor, ne
situează în timp şi spaţiu, este cunoaşterea a ceea ce însoţeşte activitatea spiritului”.

Conştiinţa este greu de definit datorită subiectivităţii pure, datorită faptului că se manifestă în
experienţele personale, nefiind accesibilă altor persoane. Zlate consideră că în definirea conştiinţei
au fost parcurse trei mari etape:

- prima etapă include perioada de la începuturile psihologiei şi până prin anii ’30;

- a doua etapă cuprinde perioada anilor ’40-’60;

- a treia etapă începe cu anii ’70 şi se continuă şi astăzi.

Prima etapă

Vasile Pavelcu, în lucrarea Conştiinţă şi inconştient, publicată în 1941, încearcă să răspundă la

întrebarea: „Ce înseamnă a fi conştient?” Astfel, el dă următoarele răspunsuri:

- a fi conştient înseamnă a gândi, a stabili relaţii;

- a fi conştient înseamnă a dispune de capacitatea de a face sinteze;

- a fi conştient înseamnă a te putea autosupraveghea;

- a fi conştient înseamnă a te adapta cu supleţe la noile solicitări.

A doua etapă
O contribuţie deosebită la definirea conştiinţei în această perioadă a avut-o Henry Ey, prin cele
două lucrări Conştiinţa (1963) şi Manual de psihiatrie (1967).

Ey arată că „a fi conştient înseamnă a dispune de un model personal al lumii”. Individul îşi

încorporează un model al lumii în care sunt incluse propriile sale experienţe şi de care el dispune,
în mod liber, ca persoană.

A treia etapă se axează pe caracteristicile psihologice ale conştiinţei. Jean Piaget, în încercarea de
a descrie conştiinţa, diferenţiază o „conştiinţă în act” (cunoaştere anterioară prizei de conştiinţă) şi
„conştiinţa reflexivă” (echivalentă cu ceea ce el numea „priză de conştiinţă”). Când un individ este
rugat să-şi descrie acţiunile, o mare parte din cunoştinţele lui nu sunt verbalizate imediat,
deoarece ele nu au fost conştientizate.

Priza de conştiinţă înseamnă o nouă elaborare a cunoştinţelor prin trecerea de la un plan

psihologic la altul (din planul acţiunii în cel al reprezentării, de la cel al reprezentării concrete la cel
al reprezentărilor formale).

Conştiinţa implică:

- monitorizarea (vizualizare directă) – procesarea informaţiei din mediu este principala funcţie a
sistemelor senzoriale ale organismului, este cea care ne conduce la cunoştinţa a ceea ce se petrece
în jurul nostru, precum şi în propriul nostru corp. Însă nu putem să fim atenţi la toţi stimulii care
bombardează simţurile noastre; conştiinţa se concentrează pe anumiţi stimuli şi îi ignoră pe alţii.
Dacă avem senzaţia de foame, este dificil să ne concentrăm asupra studiului; dacă avem o durere
neaşteptată punem orice alte gânduri în afara conştiinţei, până când facem ceva care să ne scape
de durere;

- controlul – o altă funcţie a conştiinţei este programarea, iniţierea şi ghidarea acţiunilor

personale. Prin funcţia de programare, evenimentele care nu au avut loc pot fi reprezentate în
conştiinţă ca posibilităţi viitoare. Dar, nu toate soluţiile pentru diverse probleme sunt elaborate la
nivel conştient. Una dintre ideile psihologiei moderne este aceea că evenimentele mentale implică
ambele procese: conştiente şi non-conştiente şi că multe decizii sunt conduse în întregime din
afara sferei conştiinţei. Soluţia la o problemă poate apărea „din senin” fără să ne dăm seama că
ne-am gândit la ea.

- etimologia cuvântului (con-scientia) arată că organizarea conştientă este o re-producere cu

ştiinţă. Sub raport psihologic omul îşi dă seama de „ceva” anume şi îl reproduce în subiectivitatea
sa sub formă de imagini, noţiuni, impresii. Conştiinţa presupune includerea particularului în
general şi identificarea generalului în particular. Această particularitate evidenţiază funcţia
informaţional-cognitivă a conştiinţei;

- re-producerea conştientă este cu scop sau orientată spre scop. Scopurile izvorăsc din realitate,
din interacţiunea individului cu lumea, sau din propria conştiinţă. Re-producerea cu scop indică
funcţia finalistă a conştiinţei;

- omul prin conştiinţă are capacitatea de a anticipa rezultatul acţiunilor sale, de a-l stabili mintal
înainte de a-l realiza în forma sa concretă. Aşadar, conştiinţa este o re-producere anticipativă a
realităţii, caracteristică ce evidenţiază funcţia ei anticipativ-predictivă;

- omul, pentru a putea realiza ceva, are nevoie de o organizare mintală a activităţii (structurarea,
desfăşurarea, ierarhia în raport cu alte activităţi) ceea ce reliefează caracterul planificat al
organizării conştiente, care exprimă funcţia reglatoare a conştiinţei;
- omul nu re-produce realitatea doar pentru a o re-produce, ci cu scopul de a o modifica, schimba,
adapta necesităţilor sale, ceea ce desemnează caracterul creator al conştiinţei, implicit funcţia sa
creativ-proiectivă.

Particularităţile organizării conştiente demonstrează complexitatea acesteia, caracterul ei specific

uman.

SUBCONŞTIENTUL CA IPOSTAZĂ A PSIHICULUI

Termenul “subconştient” a apărut la sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. XX, fiind considerat
când o preconştiinţă, când o postconştiinţă.

Grand dictionnaire de la psychologie defineşte subconştientul ca fiind “ansamblul stărilor psihice

de care subiectul nu este conştient, dar care influenţează comportamentul său”.

Subconştientul este o formaţiune sau un nivel psihic ce cuprinde actele care au fost cândva
conştiente, dar care în prezent se desfăşoară în afara controlului conştient. El este rezervorul unde
se conservă amintirile, automatismele, deprinderile, ticurile, montajele intelectuale sau perceptive
stereotipizate, deci toate actele ce au trecut cândva prin filtrul conştiinţei, s-au realizat cu efort,
dar care se află într-o stare latentă, de virtualitate psihică, putând însă să redevină oricând active,
să păşească pragul conştiinţei.

Multe amintiri şi gânduri ce nu fac parte din conştiinţă la un moment dat pot fi aduse în conştiinţă
atunci când este nevoie. În prezent, e posibil să nu fii conştient de vacanţa petrecută vara trecută,
însă amintirile sunt accesibile dacă doreşti să le retrăieşti; ele devin o parte vie a conştiinţei tale.
Amintirile accesibile conştiinţei sunt denumite amintiri preconştiente. Acestea includ amintiri
specifice ale unor evenimente personale, precum şi informaţiile acumulate de-a lungul vieţii, cum
ar fi: cunoştinţe despre semnificaţia cuvintelor, aşezarea străzilor unui oraş sau localizarea unei
ţări anume.

Caracteristicile şi rolurile subconştientului

Datorită amplasării între conştient şi inconştient au fost determinate principalele trăsături ale
subconştientului, şi anume:

 latenţa şi potenţialitatea (conţinuturile subconştientului se menţin într-o stare latentă până când
vor fi reactivate şi disponibilizate de către conştiinţă);

 coexistenţa cu conştiinţa (conţinuturile subconştientului coexistă cu conţinuturile conştiinţei, cu

toate că expresia conţinuturilor subconştientului poate fi mai concentrată, mai condensată);

 facilitatea, servirea conştiinţei (subconştientul se pune în slujba conştiinţei);

 filtrarea şi medierea conţinuturilor care trec dintr-un nivel în altul (staţie de tranzit).

Subconştientul nu trebuie văzut ca un simplu rezervor şi păstrător al faptelor de conştiinţă, ci îşi

are propriile lui mecanisme. El poate prelucra, restructura, crea. Acele amintiri, automatisme,
deprinderi care sunt „scoase” la suprafaţă nu sunt identice cu cele care au „intrat” în subconştient.
Sub influenţa unor factori (timpul, emoţiile puternice, distragerea de la activitatea respectivă),
amintirile, automatismele, deprinderile vor fi modificate de subconştient datorită noilor relaţii în
care acestea intră.

INCONŞTIENTUL
Definirea inconştientului

Freud, dar şi alţi autori, au definit inconştientul într-o manieră restrictivă şi exclusivistă,
considerându-l un rezervor al tendinţelor înfrânate, înăbuşite, refulate, frustrate. Inconştientul
este cel care explică lapsusurile, pseudoamneziile, actele ratate, visele etc.

Inconştientul a fost definit şi prin accentuarea unui element, ignorând alte elemente. Astfel, Pierre
Janet definea inconştientul lăsând la o parte fenomene psihice aflate în acelaşi stadiu, dar în stare
latentă (deprinderile, faptele de memorie, tendinţele).

Psihologia contemporană defineşte inconștientul într-o manieră extensivă şi pozitivă, ca fiind o

formaţiune psihică ce cuprinde tendinţele ascunse, conflictele emoţionale generate de resorturile
intime ale personalităţii. Din definiţiile de mai sus se pot extrage anumite caracteristici ale
inconştientului:

Inconştientul, având o funcţionalitate mai puţin previzibilă, nu trebuie să deducem că el ar fi lipsit

de ordine. El dispune de o organizare foarte personală. Neagă ordinea impusă de conştiinţă, dar
aduce o altă ordine, ordinea propriei sale subiectivităţi;

Datorită faptului că inconştientul se manifestă impulsiv nu trebuie să se tragă concluzia că

structurile sale nu sunt suficient conturate. Ey considera că principalele structuri ale cunoaşterii
sunt:

- sistemul neurovegetativ sau autonom cu funcţiile sale (respiraţie, circulaţie, digestie etc.);

- automatismele psihologice sau “inconştientul subliminal”;

- baza inconştientă a persoanei, care conţine stadii arhaice.

Din faptul că inconştientul este considerat o infrastructură confuză a vieţii psihice, nu trebuie
dedus faptul că el ar avea un rol negativ. Inconştientul îndeplineşte următoarele roluri:

- rol de energizare şi dinamizare a întregii vieţi psihice;

- rol de facilitare a procesului creator, contribuind la realizarea unor combinări şi recombinări

spontane;

- rol de asigurare a unităţii Eului, inconştientul fiind principalul depozitar al programelor

informaţionale şi al tensiunilor motivaţionale.

Natura inconştientului

Analizele comparative făcute între conştiinţă şi inconştient, prima apărând ca reflexivă, critică,
raţională, iar cel de-al doilea ca afectiv, spontan, învăluit în mit, legendă, vis, au condus la
concluzia că inconştientul ar fi de natură preponderent afectivă. Acest fapt a fost sesizat şi de Jung,
care considera că arhetipurile, imagini condensate şi colective, deşi instinctive, sunt deopotrivă
apropiate de sentimente şi de idee.

Ey arată că, în legătură cu întrebarea dacă inconştientul este constituit din imagini sau din cuvinte,
au fost formulate două teze divergente:

- prima teză reflectă gândirea lui Freud din etapa când inconştientul era considerat autonom,
scăpând oricăror formulări care au loc în conştiinţă sau în inconştient. Ca urmare, inconştientul
apare format exclusiv din imagini, percepţii interne sau fantasme şi din evenimentele cristalizate
ale preistoriei individului;
- a doua teză susţine că inconştientul este structurat ca un limbaj şi deci, se poate comunica cu el,
însă cu condiţia de a-l auzi.

Tipuri de inconştient

Freud deosebea trei tipuri de inconştient:

- unul latent sau preconştient, care cuprinde stările psihice susceptibile de a deveni conştiente;

- altul format din faptele psihice refulate;

- al treilea constituind partea cea mai importantă a eului ideal.

Noile orientări psihologice au scos în evidenţă trei tipuri de inconştient:

- inconştientul cerebral;

- inconştientul colectiv;

- inconştientul cognitiv.